Poezia din calea prozei

(Magda Cârneci, FEM, I, prefață de Simona Sora, Cartea Românească – Proză, București, 2011, 208 p.)

Făcând un salt vital, acrobatic și fără plasă de siguranță direct în rasa poetelor ajunse prozatoare (cum ar fi, la noi, Simona Popescu sau, mai nou, Marta Petreu), nu trebuie să ne grăbim a stabili că Magda Cârneci respectă snobismul și sofismul evident cum că tinerețea e vârsta poeziei și maturitatea să se limiteze la proză. Trecerea la roman survine mai ales dintr-o acută nevoie de confesiune, pe care optzecismul funciar al autoarei n-a lăsat-o să curgă de la sine, mascând-o în joc textual. Însă mărturisirea – deloc sau puțin autoficționalizată – devine mult mai ușor avuabilă de-a stânga și de-a dreapta douămiismului, cu biografismul său deșănțat. Asta pe de o parte. Pentru că, scris în perioada 1995-2005 și revizuit pentru tipar în 2010, FEM-ul Magdei Cârneci are tendința să depășească palierul personal, imaginând o feminitate colectivă, puțin sau deloc originală, fie și numai pentru că de la Eva încoace, nimic nou sub lună. Cu alte cuvinte, am revăzut universul poetic al autoarei, am citit prefața romanului și mi-am configurat un orizont de așteptare deloc pretențios, din care să presimt un roman chinuit, ca un copil cu gestație prelungită; și, mai ales, mi-am făcut bagajele de atenție pentru ce mi s-a promis a fi un roman revelatoriu, captiv într-o concepție mitică, dar etern-umană.

„Dragule, nu vreau să te epatez cu cine știe ce ipoteze și teorii, eu o să fiu o Șeherazadă mai simplă, nu o să te bombardez cu experimente stilistice, cu demonstrații de virtuozitate verbală sau cu șarade lingvistice.” [s.a.] Naratoarea deliberat nonpostmodernă se adresează unui fost iubit, însă „dragul” e și o formulă convențională de pact înspre lector. Încât FEM ajunge să fie un roman despre Femeie pentru folosul și disperarea bărbatului generic, un arhetip care neapărat e doar intelect, o ființă fără imaginație, cu pofte banale. Moralizator și tezist, autoarea se complace într-un retrofeminism îngust, pentru care doar femeia s-ar bucura de hiperdeterminismul corporal, de ciclicitatea sa gonadică și mentală; pe deasupra, etern-femininul chiar nu poate să renunțe la privilegiul unic și debarasabil de-a purta simultan costumul și masca de Magdalenă și sfântă fecioară. Din această cauză, tipologia romanescă de față nu poate fi decât bifurcată, nesigură, feminină. Dacă poezia Magdei Cârneci își coagula sângele ca metaforă mauronian-obsedantă, la granița dintre fiziologic și psihologic, așadar în plină materie psihanalizabilă, romanul poetei rămâne captiv într-un aliaj identic: „Metafizica mea e strict corporală și psihică, revelațiile mele vin din abisul celulelor.” De fapt, așa cum repede sesizăm, avem în FEM un eseu biografico-misticoid, în care inițierea sexuală se întretaie cu vise și viziuni à la Tereza de Avila, generând oțios un tot haosmic, de Inland Empire pus pe hârtie.

Dar acesta e doar întâiul FEM. Autoarea ne promite cel puțin două continuări, în funcție de vârstele feminității pe care le va trăi de acum încolo. Deocamdată, volumul I ar putea purta ca subtitlu o sintagmă simptomatică inclusiv pentru lexicul utilizat: „carnea și bulboana lăuntrică”. De la derapaje hormonale și nimfomane, de pubertate întârziată, la pasaje incandescent-erotice și pseudonime pentru sexul masculin, textul ajunge să vizioneze corpurile trecute ale naratoarei, cele de fetiță, fată și tânără femeie, „…ca [pe] niște exuvii de pupă sau larvă…” [s.m.; p. 157, pentru conformitate]. Ceea ce la Simona Popescu marșează implicit, Magda Cârneci măsluiește prin explicitare – asta lăsând la o parte simili-plagiatul. Oricum, parcursul inițiatic e dublu: gratificarea de ordin pur sexual devine treptat satisfacție cosmică, pentru a simți și cuprinde și înțelege „viața, în toată feminitatea ei în sfârșit împlinită”. Pentru a intra în contact cu A treia prezență. Și, mai ales, pentru a-și atinge și gâdila sinele.

Mai departe, romanul nu e decât o avalanșă de momente intense, ciudate, febrile. Dar iluminările Magdei Cârneci nu țin de un suprarealism facil și oarecum autist, ci de un hiperrealism vizionar: „Să reconstitui în detaliu un pumn de senzații ieșite din scară, o serie de percepții lărgite, stări ciudate între veghe și somn și hipertrezie, coincidențe uluitoare, cîteva vise maiestuoase, cîteva viziuni copleșitoare, la atît se reduce finalmente tot ceea ce cu adevărat am trăit.” [s.a.] Prin urmare, cam la atât se reduce și textul. Arhetipal în cel mai concret sens, colajul din FEM conține mostre de vis abisal-fantasmatic pe care Jung le-ar analiza după metoda cvasifreudiană din Simbol și libido; mai mult, avem figura mamei teribile cu corp „aromal”, anamnetic-oniric, amplificată grotesc în capitolul „Femeia enormă”, sau copilul divin ca simbol al sinelui, în capitolul „Omulețul”. În fond, aceste clipe de grație sunt manifestări ale unui mundus imaginalis imens, un imaginal supra-sau-arhi-sau-pur-in-conștient, un „regn al imaginilor esențiale”, și nu al simulacrului ce desființează realul pentru  Baudrillard; o realitate metafizică, definită cu litera și spiritul unui Henry Corbin: „o realitate paralelă și totuși adevărată, la fel de adevărată ca lumea de afară. O realitate intensă și plină, aș zice vitală. Un fel de adînc al meu mai înalt. [vs. Augustin, cu al său c(in)eva „care se află mai adânc în mine decâteu însumi”]Un fel de subterană stelară. În acel punct din mine ascuns în spatele sternului, care se trezește din cînd în cînd și începe blînd să pulseze, să iradieze. Acel punct, ca un minuscul soare din piept…” [s.a.] Cu alte cuvinte, acel sine jungian, dacă vrem cu orice preț o psihanaliză. Dacă nu, prefăcându-ne că mai putem rezona la metafora lumii ca hiperteatru, la muzica sferelor (o „auzenie” „ca o transpirație sonoră a nopții”) sau la șah(-mat)ul cu moartea, putem să ne limităm la constatarea că romanul se transformă lent în varianta fem a Întâmplărilor din irealitatea imediată: frunza ca un evantai, căzând lent, încă „de la începutul lumii acesteia”; bujorii sângeriu-închegați, în adâncul și catifeaua cărora survine teama de-a nu cădea; castana crăpând în formă de cruce, din care țâșnește un fluture viu colorat.

Apoi, nu de puține ori, Magda Cârneci are senzația că țintește sacrul. Indicibil și feminin, „totul e viu, totul e identic în esența sa, e, nu știu cum, vibrant, frisonant, adică e, cum să spun, sacru, căci e plin de o bucurie imensă și de o spaimă adîncă.” Firește, despre sacru nu se poate vorbi decât clișeistic, în locuri comune, tocmai pentru că ne privește pe toți. Însă divinitatea vocii narative se reprezintă panteist în arhetipul jungian al animei, forța vitală ce însuflețește totul: „Dar dacă lumea întreagă e chiar dumnezeu?” [s.a.] – preambul pentru clipa măreață când personaja se va interoga sărman-dionisic și pueril-narcisist, ca un copil bătrân care încă mai speră, candid, la puteri magice: „dacă și eu, și eu, și eu sunt, sunt, sunt, și eu sunt cumva, într-un fel, într-un fel misterios, un mic. un mic dumnezeu, care-a uitat că e dumnezeu?” Dincolo de concordanța fractalică microcosm-macrocosm, desuetă sau poate uitată, se întrevede un autocentrism aproape viril. Și la fel de insuportabil.

În fond, romanul are virtuți vindecătoare, tămăduitoare chiar, însă e foarte greu să le primești ca atare, și nici nu prea poți. Etichete ca purificare, eliberare, descărcare, exorcizare, sau pur și simplu retrăire, autodescriere în vederea comprehensiunii de sine, la o vârstă crizată, fac din toate aceste halucinante și hiperadevărate viziuni o literatură prea personală, prea departe de cititorul pe care narator-autoarea dorește să-l convertească la un fel de religie proprie, nouă și veche de când Eva și pământul, cu titlul de noblețe că toți ceilalți am fi cam incapabili să privim ce străvede, totuși, o poetă, nicidecum o prozatoare. Poate așa s-ar explica de ce romanul e ca un cristal diferit luminat în funcție de cum ajunge lumina pe el, în el. Citit în pat, duminică dimineața, citit pe scaun, la geam, duminică după-masa, FEM-ul Magdei Cârneci își modifică unghiul de refracție și poate părea diamant sau doar dolomit. „Conștiența”, culoarea bronzului încălzit, „sorbul”, soarele ca un gălbenuș încețoșat, adjectivul „atavic”, vata și multe alte fetișuri textuale fac din această „(i)magi(n)e coerentă a lumii” doar un discurs. Aluvionar, alungit în toate direcțiile posibile, rotit, rotit în cercuri concentrice, rotit, amețit, sufoca(n)t. La final ai revelația că revelația nu poate fi produsă cu forța, că poate nici dervișii nu reușesc.

În fine. Per total, avem în FEM un roman puțin convingător, închistat în stereotipii cuantificabile mai mult psihanalitic decât estetic, mereu cuprinse de retorismul – sau terorismul? – aproape romantic. În fond, explicitarea și hiperbola haosmică, repetițiile presărate la tot pasul, nu fac decât să submineze toată plăcerea și posibila desfătare a textului. Cu alte cuvinte, prea multe cuvinte pentru cuvântul din titlu. Magda Cârneci rămâne o poetă cu intuiții remarcabile, fapt dovedit de numeroasele poeme în proză – multe net superioare chiar volumelor anterioare de poezie – detașabile din corp(us)ul FEM-ului ca niște insule încă virgine, ca niște animale endemice, ca niște femei-bibelou. Dar asta nu-i o cronică de poezie, ci de roman. Care specimen, pe lângă intuiție, cere construcție. Poezia rămâne o cale, poate chiar Calea, dar, astfel, ea barează calea prozei. The stairway goes to nowhere, and not to heaven.

(text apărut în Cultura, nr. 330 / 6 iunie 2011)

Laurențiu Malomfălean