La ce bun literatura? Schiţa unui parcurs radical

25 Februarie 2010 § 7 comentarii

(autor: Adrian Tătăran, master Istoria Imaginilor – Istoria Ideilor, anul I)

Când ne vorbeşte despre „teoria literară”, Terry Eagleton transmite deopotrivă o anumită (in)dispoziţie a interogaţiei, asumând ca dublu al expunerii sale potenţialul inamic al oricărui demers teoretic: întrebarea „la ce bun?”. De altfel, întregul său argument, voit edificator tocmai prin recursul la dubletul său descalificant, ţine de o dinamică a întemeierii şi dezminţirii care opune literaturii şi teoriei realitatea istorică şi acţiunea socială. La ce bun teoria literară şi, mai mult, la ce bun literatura? Mai ales când ambele îşi arogă o relevanţă proprie, părând astfel greu de asimilat prin reducţie realităţilor sociale sau fenomenelor istorice. Nu este indiferent felul cum citim literatura, nu este indiferent şi nici inocent felul cum este ea valorizată, prin critică, la nivelul recunoaşterii oficiale (academice). De aceea se impune o nouă lectură, o lectură a lecturilor, o critică a presupoziţiilor (ideologice) care stau ascunse în orice valorizare a unui text literar, chiar şi atunci (şi mai ales atunci) când „judecăţile de valoare” aspiră la o recunoaştere obiectivă, independentă de contextul apariţiei şi receptării lor.

Termenul de „literatură”, prin urmare, are mai degrabă un rol funcţional, nu unul ontologic, desemnând orice tip de text valorizat la superlativ într-un anume context şi la un anume moment istoric. Pe scurt, a citi un text, a-l aprecia şi, prin critică, a-l desemna drept „literatură” ţine mai puţin de vreo calitate atemporală intrinsecă textului, cât de o structură evaluativă tributară reproducerii „puterii sociale” deja la lucru în orice judecată. Teoria literară angajată în această perspectivă revine la o interogare a lecturilor care impun „canonul literar” (aceleaşi care îl impun şi pe cel social şi politic), la o „desfacere” din interior a discursurilor critice având pretenţia de a reprezenta şi păstra o presupusă ontologie literară. O definiţie a teoriei literare trebuie astfel să ia în calcul un alt strat al interogării propriu acesteia, care vizează tocmai condiţiile de posibilitate şi de realizare ale oricărei lecturi, deci şi ale oricărei metode critice. Asumându-şi rolul vigilenţei critice (şi chiar demascatoare), teoria literară, aşa cum o propune Terry Eagleton, asumă deopotrivă şi o postură ideologică şi o implicare politică, contestând puterea discursului literar şi social actual şi denunţându-le maligna înrudire. Rostul teoriei literare iese astfel din cadrele „discuţiilor de specialitate”, cât timp contestaţia se împlineşte într-o „hiperbolă” care consideră critica deopotrivă cu presupusul ei obiect, literatura, drept non-subiecte prin excelenţă. Dusă la ultimele consecinţe, teoria literară, ca şi literatura, par a se afla în faţa propriului necrolog. O consecinţă implicită a unei astfel de metamorfoze a teoriei literare ar fi, pe de altă parte, îndepărtarea literaturii – ca şi a teoriei „clasice” – din câmpul practicilor instituționale, discursive şi culturale curente.

Miza unei interogări metadiscursive nu mai poate fi, prin urmare, limitată orizontului de împlinire, rafinare sau „păzire” a unui tip de discurs concentrat exclusiv asupra literaturii. Derealizării critice a literaturii nu îi corespunde în acest caz o „nouă” teorie asupra discursului, ci o nouă practică discursivă. A înţelege vorbitul şi scrisul nu doar ca pe obiecte de „veneraţie” estetică sau de deconstrucţie critică, ci drept activităţi integrate vieţii sociale, implică o postură a chestionării teoretice care se preocupă de efectele textelor, de receptarea şi ecoul efectiv (adică social-politic) al acestora. Teoria literară se transformă astfel în retorică, practică şi ştiinţă a discursului, diferenţiată de celelalte discursuri nu metodologic sau ontologic ci strategic, adică prin implicarea şi motivaţiile sale morale de ansamblu, reductibile în ultimă instanţă întrebării „cum putem fi oameni mai buni?” (sau, în subtext, „cum îi putem convinge şi pe ceilalţi să devină oameni mai buni?”). Pentru Terry Eagleton nu există prin urmare o tensiune care ar separa calitatea de cititori sau critici şi cea de activişti politici angajaţi. După cum orice orizont de împlinire morală autentică se deschide în asumarea argumentaţiei politice drept fundament real al parcursului moral. Moralitatea (ca şi „trăirea” literaturii) este scoasă din sfera domeniului individual, pentru a fi redată acţiunii sociale militante.

Interogaţiei iniţiale asupra temeiurilor literaturii şi teoriei literare îi răspunde, prin urmare, deschiderea unui câmp al semnificaţiilor etice. Radicalismul asumat al chestionării reia problema „adresării”, a relaţiei cu celălalt, a lecturii sau scriiturii ca ipostaze concrete şi privilegiate ale acestei relaţii; în final însă tot pentru a o derealiza: teoria discursului devine fenomenologie şi tehnică a seducţiei (a persuasiunii), supradeterminată de o strategie politică şi ghidată de grija „efectelor” adecvate. Ea este integrată strategiei contestatare şi tacticilor disruptive care vizează ideologiile, naraţiunile şi practicile discursive instituţionalizate, prin care se obiectivează sistemul politic, social şi economic. Administrarea semnificaţiilor trebuie „democratizată”, iar „elita” (teoretică, intelectuală, academică) expropriată de prerogativele autoasumate ale acestei administrări a discursurilor. Argumentaţia lui Eagleton este interesantă pentru a vedea „la lucru” un anume mod de a gândi teoria literară şi, prin extensie, statutul literaturii, în legătură cu reflecţia etică. Vizarea etică implicată de orice naraţiune, ca şi de orice lectură, poate fi considerată drept condiţia de posibilitate a literaturii, dacă înţelegem literatura în siajul deschis de adresarea sau deschiderea către celălat. Însă la acest nivel nu putem vorbi de un anume mod al relaţionării, obiectivat mai apoi în trasee discursive supraordonate de puterea arbitrară; pe scurt, nu e vorba de o ideologie anume sau de codurile (morale) care o justifică şi perpetuează. Fundamentul real rămâne acestă situaţie (sau situare) a lui „eu şi tu” ireductibilă codurilor discursive sau morale şi care le este condiţia de posibilitate. Întreaga argumentaţie a lui Eagleton se bazează pe întoarcerea la acest fundament ireductibil şi pe simultana lui ocultare. Urmând linia de lectură sugerată de autorul discutat, am putea spune că această „scăpare” nu este nici ea inocentă, ci simptomatică pentru stilistica reflexivă aflată în joc. Nu există neputinţe pur teoretice, care adică să nu fie subîntinse de nişte „putinţe” foarte concrete (sau concretizabile), după cum se străduie să demonstreze Eagleton însuşi. O pretinsă întoarcere la originea discursului şi la situaţia fundamentală a lui „eu şi tu” substituie literaturii una din figurile sale aparent „reacţionare”: retorica. Pragmatica discursivă radicală propusă de Eagleton salvează retorica din naufragiul mai general al literaturii şi teoriei literare. Însă confuzia (sau substituirea) situaţiei ontologice ireductibile „eu-tu”, aflată la baza posibilităţii discursului şi a conduitelor morale, cu funcţionalitatea retoricii angajate, duce la o confuzie şi mai adâncă între angajamentul politic şi conduita etică autentică. Puterea denunţată peste tot drept arbitrară este reinstituită ca dominaţie, iar literatura reintră în circuitul închis al consacrării puterii şi al consacrării de către putere. Înţelegerea funcţiei fundamentale a cuvântului doar sub figura seducţiei eficiente şi supraordonate strategic revine unei aceleiaşi viziuni a puterii ca dominaţie. Celălalt trebuie convins, rezistenţa sa mereu bănuită trebuie mereu „redusă”, relizarea totală a proiectului retoricii (care aspiră şi ea „dialectic” la propria aneantizare într-o figură istoric-superioară) fiind consensul general, persuasiunea ca reuşită la scară istorică, ontologică şi socială. De unde celălalt versant discursiv (neasumat) care împlineşte retorica şi o întâlneşte pe drumul confirmării eficacităţii sale: apologetica.

Într-o astfel de perspectivă (săracă), ipotezele de lucru rămase pentru a putea tematiza credibil specificul literaturii şi al „omului de litere” sunt şi ele la fel de sărace. Rămân astfel doi poli tematici. Pe de o parte polul „închis” sau tradiţional, în care omul de litere devine un simplu funcţionar izolat, iar literatura „specialitatea” sa, având un discurs din ce în ce mai neinteligibil şi mai straniu pentru „neiniţiaţi”. Pe de alta, polul „deschis” al intelectualului „conectat” realităţilor materiale şi priorităţilor sociale şi politice ale vremii. Acestui din urmă pol tematic îi aparţine şi încercarea lui Geert Lovink de a regândi statutul literaturii şi al (e)-literatului în contextul emergenţei şi consolidării mediilor virtuale. Apusului erei Gutenberg îi corespunde şi un sindrom din ce în ce mai vizibil al izolării „administratorilor” acesteia. Este contestată până şi funcţia reziduală de retor sau figură publică a criticului. Noul intelectual virtual (dacă mai poate fi numit aşa) nu mai este un „custode al discursului”, nu mai are o funcţie a medierii sociale. În noua realitate, medierea este limitată, accesul la „discurs” fiind în principiu deschis tuturor. E-literatul nu mai poate vorbi decât în nume propriu, iar discursul său nu mai poate avea forma canonică a vechii critici. Retoricii angajate strategic (adică vizând o totalitate care o supraordonează) îi este preferată un model al tacticilor media „locale”, exploatând şi explorând ceea ce teoreticianul olandez numeşte „gândirea negativă”. Gândirea e-intelectualului ca practică critică mereu în construcţie, contestând orice strategie reductivă şi esenţialistă din partea statului sau a pieţei (ambele suspectate în permanenţă că încearcă să-şi aproprieze accesul la reţea pentru a manipula fluxul de semnificaţii). Ideile sale sunt transformate în modele funcţionale prin transpunerea lor directă în scrierea programelor, a „arhitecturilor software şi de reţea”. Tehnoangajarea e-literatului poate schimba de asemenea şi canonul sistemelor textuale elaborate şi vehiculate în spaţiul reţelei. Tendinţei auto-referenţiale a mediilor textuale singulare (clasice) îi este contra-pusă extinderea discursului prin referinţele încrucişate la imagistică, fişiere audio, video sau conexiuni externe instantaneu accesibile on-line.

Model teoretic aici în joc este înrudit cu cel al lui Eagleton. Anticipării unei morţi a literaturii prin absorbţie în câmpul tacticilor discursive media, în care „gândirea negativă” a e-literatului se exersează, îi corespunde dignosticul necruţător (şi reducţionist) al criticului englez: specificitatea literaturii este contestată, iar rolul teoriei literare este absorbit de cel al retoricii angajate. Literatura este un reziduu, o prejudecată care va fi în cele din urmă absorbită unui pragmatism media radical sau proiectului unui consens general. Impasul în care se ajunge astfel este cât se poate de evident. Îi răspunde, complementar şi „în oglidă”, baricadarea într-un estetism puritanist, care neagă însăşi pertineţa întrebării „la ce bun?”. Acestea sunt capetele (la fel de sterile în definitiv) ale unei unei interogaţii pe care am încercat să o prezentăm aici printr-una din figurile sale extreme, în măsura în care putem considera chiar şi eşecurile ca fiind instructive. A eschiva ca insignifiantă întrebarea sau a considera câmpul semnificaţiilor etice şi cel al literaturii incompatibile; sau, aşa cum am arătat, a derealiza unul din termeni în beneficiul celuilalt, nu înseamă a suprima persistenţa insinuantă şi sâcâitoare a chestiunii, ca şi spectrul ei posibil ameninţător. Paul Ricœur, de pildă, ne poate oferi o reflecţie care să nu cedeze nici ispitelor eschivei, nici celor ale reducţiei, un ghid de lectură care rezistă şi păstrează tensiunea iniţială („la ce bun literatura?”) fără a o decanta într-un discurs prescriptiv şi, de asemenea, semnalând obârşia comună şi funcţionalitatea reciprocă a textului şi a acţiunii.
Cele două întrebări, cea asupra discursului şi cea asupra vizării etice („cum putem deveni mai buni?”) nu sunt divergente, ci modalităţi complementare de tematizare a aceleiaşi situaţii ireductibile, ontologice pe care am mai amintit-o: întâlnirea celuilalt, recunoaşterea şi vizarea lui în semnificaţia deplină a alterităţii sale.

O expunere ulterioară a articulaţiilor gândirii ricœuriene ar putea să ne indice tonul just al unei chestionări vizând „ce”-ul literaturii, ca şi relevanţa teoriei literare, în ambianţa unei simultane chestionări vizând semnificaţiile etice. Intenţia noastră până în acest punct a fost doar de a semnala un mod de abordare al teoriei literare şi de a încerca o schiţare a unui parcurs de interogaţie, sugerând doar posibilele traiectorii de urmat în chestiune şi lăsând astfel deschise căile pentru o mai aplicată revizitare.

Anunțuri

§ 7 Responses to La ce bun literatura? Schiţa unui parcurs radical

  • az spune:

    daca ma gindesc la circularitatea conceptului de literatura, asa cum o analiza marino (ca tot se poarta marino zilele astea:)), la extreme de tipul totul este literatura, respectiv si in consecinta nimic nu este literatura, mi se pare ca epoca e/ntelectualului (fie-mi iertat jocul de cuvinte) este cuprinsa in chiar definitia literaturii, i.e. definire permanenta, divizare si tentatie a totalizarii, una determinind pe cealalta.
    pe scurt, acest mod de a aborda literatura („la ce bun?”) este chiar unul intrinsec, firesc, literaturii

  • metacritic spune:

    Nu stiu ce sa spun, parca in exemplele pe care le dai, unde este vorba despre literatura ca „totul sau nimic”, chiar ca intrebarea „la ce bun” nu face sens, pentru ca nu poate fi gandita chiar din interiorul sistemului literaturii, ci numai din afara lui. Cred ca intrebarea „la ce bun” – proba pragmatista par excellence – este mereu una a exterioritatii (fie spatiale, fie temporale – caz in care exterioritatea devine retrospectie, ca in meditatia lui Cioran despre coasta Boacii)…

  • mihaelaursa spune:

    Scuze, eu eram mai sus, încă nu m-am deprins că trebuie să mă deloghez ca să comentez ca mine însămi, și nu ca impersonalul metacritic, hahaha….

  • az spune:

    oricum, sintem noi insine…
    la Cioran, un exemplu foarte bun, pe care chiar Visniec, daca nu ma insel, face o piesa de teatru, despre ultimele zile ale lui cioran, cu personajele imaginare din viata lui, din mintea lui, cu soriceii lui, deci si un astfel de exemplu, exterior, cum spui, are undeva in biblioteca, un exemplu-oglinda. literatura tinde sa cuprinda totul, este totul, asta e credinta intima a celor care citesc literatura, constientizata sau nu.
    adica nu cred ca exista exemplu mai trist (?) decit cel al lui Cioran, ricaneurul si scepticul cu creierii de copil, in ultimele zile ale vietii sale, exemplu din care se poate literaturiza, care se transforma in literatura

  • Adrian Tataran spune:

    Tind sa dau dreptate ideii ca intrebarea „la ce bun?” face parte din angrenajul intrinsec literaturii ca atare. Felul in care intrebarea ne reviziteaza cred ca este, din cand in cand, un bun indicator al climatului cultural dintr-un anume moment si al constiintei aferente. Si, la fel, ne poate oferi destule sugestii asupra viitorului.
    Pe de alta parte, gandul care m-a framantat si care inca asteapta o lamurire mai lucida este acela ca felul cum ascultam povestile, cum le scriem, cum le valorizam (sau nu) nu este independent de transformari care nu mai tin de nivelul esteticii pur si simplu, nivel caruia, de altfel, eu inclin sa-i contest vreo autonomie absoluta si vreo relevanta pura (in descendenta ricoeuriana mai degraba decat in descendenta eagletoniana).

  • Adrian Tataran spune:

    Ceea ce se poate observa (si aici tind sa-i dau dreptate Mihaelei Ursa) in climatul cultural, institutional si literar actual este faptul ca intrebarea „la ce bun?” este cea care face vizita, cumva din exterior si chestionand, nu atat prin discursuri cat prin practici, pertinenta literaturii. Bineinteles, nu este vorba aici de o chestionare a pertinentei estetice (ceea ce ar face din intrebare o chestiune interna a discursului literar).
    Foarte sugestiv mi s-a parut un citat din J.L. Nancy care apare pe blogul lui Ciprian Mihali, unde, de altfel, este atinsa si problema de care discutam aici, insa din unghiul filosofiei.
    „În orice clipă, aici şi acum, în timp ce scriu, în timp ce citiţi, poate să devină absolut necesar şi urgent să abandonez aceste gînduri şi să mă dedic în grabă evenimentului. De fapt, asta se petrece în fiecare zi. Orice discurs despre sensul lumii poate fi suspendat, basculînd în neînsemnătate, printr-o conflagraţie a mizeriei sau a suveranităţii, printr-o mutaţie tehnologică majoră, printr-o catastrofă, printr-un accident, o suferinţă, o bucurie în jurul meu, “în” mine. (J.-L. Nancy)

  • […] pentru că acolo găsești textul pe care îl vom citi și analiza pentru prima noastră întâlnire. Este numai un […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading La ce bun literatura? Schiţa unui parcurs radical at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: