Mai mulți cronicari, un singur poet: Teodor Dună

19 Martie 2010 § 2 comentarii

Adina Diniţoiu: „Din capul locului, putem observa că Teodor Dună nu e un „douămiist” mizerabilist, tentat de prozaismul biografic, în buna directie – viabilă, de altfel, în continuare (vezi Dan Sociu) – postoptzecistă, şi nici un autoficţionar exhibitionist (dar acesta e mai mult cazul tinerelor poete, precum Elena Vladareanu, Livia Rosca etc.). Teodor Dună scrie, ca şi Dan Coman, o poezie neoexpresionistă, metaforică şi metafizică, arătând ca în poezie întoarcerea genurilor (neo)moderniste este posibilă fără mari probleme, ba chiar  indicată.”

Vezi textul complet la: http://www.observatorcultural.ro/Cautarile-tineretii*articleID_16179-articles_details.html

Cristina Ispas: „Personajul pare să fie un fel de idiot dostoievskian adaptat la poezie (şi, bineînţeles, la cu totul alte premise istorice), o fiinţă hipersensibilă, candidă, inocentă, un nebun pe care cei din jur îl investesc uneori cu calităţi de profet. Punând sub semnul unei disfuncţii (catafazia), pe care o şi defineşte în prealabil, cel de-al doilea volum de poezie al său („catafazii”, Vinea, 2005), Teodor Dună îl pune de fapt sub semnul acesta: tama-tama. Nu se ştie de la bun început ce este tama-tama, una dintre repetiţiile preferate (un fel de talisman) ale personajului-copil care, dus la specialist, este diagnosticat cu catafazie – o boală a vorbirii care constă în repetarea mecanică a aceloraşi fraze sau cuvinte. Deşi autorul nu „traduce” niciodată acest refren incantatoriu, este lesne de indentificat aici un joc de cuvinte pornind de la binomul originar tata-mama. Disfuncţia îl aruncă pe copil într-o lume în care toate reperele pier, într-o lume căzută în incoerenţă. Teodor Dună resimte, la fel ca şi Dan Coman, şi la fel ca toţi expresioniştii, sciziunea dintre el şi lume, detracarea care s-a instalat chiar începând cu mediul protector al familiei, săpând leziuni din ce în ce mai adânci în rana deschisă de eterna traumă a naşterii.”

Vezi textul complet la: http://bibliotecadepoezie.wordpress.com/2009/07/31/a-7/

Daniel Cristea-Enache: „Întâmpinat cu vadită reţinere de unii critici şi cu entuziasm inerţial de alţii, volumul de faţă nu se mai bucură de receptarea unanim elogioasă a celui dintâi. Şi mi se pare corect să fie aşa: fiindcă Teodor Dună nu face decât să meargă înapoi pe propriile urme, exploatând la maximum şi epuizând modalitatea expusă anterior. Expresionismul se transformă aici, dintr-un climat şi un principiu fecund al poeziei, într-o reţetă de bucătărie lirică, o listă de imagini repetate obsedant şi conexate în mod previzibil. Se îngână o litanie ce degajă monotonie şi oboseală artistică. Vechea prospeţime a unui imaginar morbid a fost pierdută. Nici un element de reală noutate, nici o rupere de ritm, nici o „rezolvare” sintactic-simbolică mai ingenioasă nu observăm în aceste lungi poeme, dorite probabil terifiante, dar alunecate, de multe ori, sub umbrela comicului involuntar.”

Vezi textul complet la: http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6422

Andrei Terian: „„catafazii” reprezintă unul din cele mai bune volume de poezie „douamiistă”, în care reuşita autorului vine in principal din combinaţia de virtuozitate şi firesc, de trăiri epidermice şi viziuni terifiante ale organicului. Punctul de plecare al aventurii eului îl constituie chiar definiţia termenului din titlu: „catafazie – tulburare a vorbirii care constă în repetarea mecanică a aceloraşi enunturi sau cuvinte, marcată prin discontinuitate; apare ca efect al unor disfuncţii mintale; vorbire interioară, independentă de gândire“. Iar adoptarea acestui fenomen clinic ca principiu compoziţional are câteva consecinţe importante. Cea mai vizibilă se referă la o anume monotonie a discursului. În „catafazii“, întâlnim un numar extrem de redus de motive şi simboluri (camera, patul, rochia albastra, pânzele de păianjen, „marea fără uscat”, pielea etc.), care fac ca poemele să pară trase din acelaşi „ghem“. Numai că această particularitate nu reprezintă o deficienţă a cărţii. Pe lângă ca ea traduce o autolimitare asumată, modul în care Teodor Dună reuşeşte să exploateze resursele acestui repertoriu „sărac” e cu adevărat impresionant.”

Vezi textul complet la: http://revistacultura.ro/articol.php?rezultat=330&imageField.x=81&imageField.y=14

Anunțuri

§ 2 Responses to Mai mulți cronicari, un singur poet: Teodor Dună

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Mai mulți cronicari, un singur poet: Teodor Dună at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: