Cum se scrie o cronică literară

19 Martie 2010 § 19 comentarii

Acesta este subiectul întâlnirii din 31 martie, ora 18, sala 302, propusă de Cosmin Borza.
Aşa cum sugerează şi titlul, discuţia de la Cerc se va concentra pe strategiile de construcţie a unei cronici literare, lăsând în plan secund întrebările referitoare la specificitatea şi funcţiile acestei specii a discursului critic. Până să-i confirmăm ori, dimpotrivă, să-i contestăm importanţa pentru evoluţia literaturii, până să o comparăm cu critica universitară/academică, e necesar să-i analizăm mecanismele creatoare. Astfel, avantajele şi limitele criticii de întâmpinare vor putea fi relevate prin urmărirea modurilor în care ea se configurează, dar şi prin disocierea principiilor estetice pe baza cărora se stabileşte valoarea cărţii discutate. În urma unui atare demers, vom reuşi, poate, să conturăm propriile metode, criterii sau chiar stiluri critice atât în evaluarea creaţiilor literare, cât şi a celor „cronicăreşti”.

Pentru ca dialogul de la Cerc să fie cât mai aplicat, vom oferi ca puncte de reper patru cronici dedicate aceleiaşi cărţi: volumul de poezii al lui Teodor Dună, catafazii (editura Vinea, Bucureşti, 2005).

Instrucțiuni tehnice: până la data stabilită, vă rugăm să consultați volumul (sau măcar cele câteva poeme postate aici). De asemenea, este imperativă consultarea textelor critice, accesând variantele complete din linkuri. De vreme ce această întâlnire este una de critică a criticii, cunoașterea prealabilă a textelor nu poate lipsi.

Vă așteptăm la cerc și, din 1 aprilie, cu comentarii aici (fără păcăleli, însă).

Cosmin Borza

LATER EDIT (1 aprilie):

Iată despre ce am discutat:

Ieri, 30 martie, sala 302 a găzduit cea de-a doua întâlnire a Cercului Metacritic. Aşa cum anunţa şi titlul, Cum se scrie o cronică literară?, proiectul dezbaterii a avut în vedere atât o investigare a procedeelor necesare întocmirii unei cronici literare, o investigare utilă în special studenţilor sau cronicarilor neofiţi, cât şi o cercetare metacritică aplicată pe trei mostre de cronică literară dedicate volumului de poezie catafazii lansat de Teodor Dună în 2005 la Editura Vinea. Dialogul s-a derulat sub ghidajul lui Cosmin Borza, care de altfel a şi propus tratarea acestei teme iar protagonişti au fost, în ordinea aşezării în bănci: Iulia Micu, Andrei Simuţ, Mihaela Ursa , Jurgiu Cristina, Iulia Cadar , Bodnărescu Ancuţa, Furdea Oana, Stan Oana, Crişan Larisa, Claudiu Turcuş, Alex Goldiş, Adriana Stan, Filipoi Silvia, Florea Sanda, Ioana Baciu, Tlasadze Loredana, Laodamia Dascăl şi Ovidiu Mircean.
Moderatorul a indicat, de la bun început, direcţia aproximativă pe care ar trebui să se înscrie abordările problemei ridicate, sugerând pe de o parte posibilitatea unei interpretări imediate a textului poeziilor (o cronică alcătuită la faţa locului), iar pe de altă parte posibilitatea unei critici a criticii (analiză a celor patru cronici consacrate volumului catafazii). Cronicile literare examinate au fost semnate de Adina Dinţoiu, Cristina Ispas, Daniel Cristea-Enache şi Andrei Terian. Mai mult, a fost semnalată necesitatea (mai ales în mediul cultural clujean) unei asemenea discuţii datorate în special reticenţei cu care este privită şi caracterizată – nesigură, alunecoasă, strâns legată de moment, o simplă funcţie publicitară ş.a.m.d – cronica în calitate de specie a genului literar.
Înainte de a enumera, mai degrabă într-o notă umoristică tipologia cronicarilor în viziunea lui Nicolae Manolescu (Cinci tipuri de critici, apărută într-un număr – 5/1972 – al revistei Echinox) şi de a da frâu liber discuţiilor, Cosmin Borza a semnalat punctele de sprijin, întrebările la care trebuie căutat sau măcar încercat un răspuns: Cum trebuie făcută intrarea într-o cronică? Care sunt tezele? Cum cităm? Care este rolul trimiterilor comparatiste (Cosmin Borza s-a poziţionat, de la bun început împotriva metodei comparatiste, poziţia sau, dacă nu poziţia, folosirea nu tocmai potrivită a termenului de “comparatist” fiindu-i amendată, într-o oarecare măsură, de interlocutori)? În ce fel se regăseşte ca pertinent, într-o cronică, judecata de valoare? Şi nu în ultimul rând: Cum valorizăm cronica, chiar mai mult, cum putem valoriza o cronică atâta vreme cât nu suntem de acord cu judecăţile emise de aceasta?

Pornind la drum tocmai cu întrebarea asupra incipitului, participanţii s-au înscris în discuţii astfel: mai întâi doamna Mihaela Ursa a remarcat importanţa, mai ales pentru autorul de cronică, a incipitului deoarece acesta – incipitul – vorbeşte mai mult despre cronicar decât despre cronică. În acest sens au fost luate drept exemplu intrările în cronică realizate de Cristea-Enache, fiind vădit faptul că autorul mizează aici pe o anumită strategie, şi a Cristinei Ispas, care printr-o abordare ingenuă, vădeşte plăcerea încă vie de a citi poezie. Remarca a fost preluată şi întărită de Claudiu Turcuş, conform căruia e evident faptul că D. Cristea-Enache a început într-un anumit fel pentru a-şi anunţa intenţia de a desfiinţa textul recenzat în timp ce C.Ispas a început într-un mod ce trăda încă uimirea în faţa literaturii. Textul Cristinei Ispas a fost privit cu o oarecare indulgenţă de cei prezenţi la discuţii, fiindu-i totuşi amendat caracterul şcolăresc. Însă discuţiile s-au concentrate, în mare parte, pe textul lui Cristea-Enache. Majoritatea conlocutorilor, privindu-l cu o antipatie asumată, l-au suspectat de rea-intenţie, de dorinţa de a-şi afirma excesiv autoritatea prescriind maxime şi imperative de genul: “Cunoscatorii spun ca a doua carte este, pentru un autor, proba cea mai dificila.”, “La al doilea volum, însa, tot ceea ce echivala cu o investitie de încredere se poate redistribui ca o iubire dezamagita: nu e foarte greu sa trecem de la admiratia fara rezerve la reprosul masiv, atunci când însusi traseul creator al tânarului scriitor se înfatiseaza ca accidentat.” Şi altele.

Totuşi, textul scris de Cristea Enache l-a făcut pe Claudiu Turcu să îşi pună întrebări asupra unei probleme de etică vizavi de intenţia şi finalitatea cronicilor literare: Cum scriem despre o carte pe care o considerăm proastă? Abordarea şi selectarea, poate decontextualizată şi recontextualizată a citatelor l-a făcut pe Cosmin Borza să vadă în textul lui Cristea-Enache nu atât o calitate precară a scriiturii cât o perversitate, o intenţie maliţioasă vădită. Urmează o scurtă polemică asupra calităţii textului lui Cristea-Enache, atât argumentele pro cât şi cele contra fiind susţinute şi întărite. Adriana Stan a apreciat coerenţa textului, în vreme ce Claudiu Turcuş, făcând o comparaţie anecdotică între sentinţele emise de Cristea-Enache şi autoritatea exagerată care îl face pe cel ce abuzează de ea să frizeze ridicolul, îl găseşte pe Cristea-Enache atât lipsit de onestitate în dorinţa de a “rade” un autor, cât şi blocat, din dorinţa de a da cât mai multe exemple plastice, într-un text prost scris şi, pe deasupra, lipsit de argumente. Alex Goldiş nu pune la îndoială onestitatea textului lui Cristea-Enache.
Dialogul redus la prea puţini interlocutori, îl face pe Claudiu Turcuş să adreseze o întrebare celor care nu au îndrăznit să intre, până în acel moment, în discuţie: “A încercat cineva să scrie o cronică?”. Ioana Baciu, fost redactor al revistei Echinox, a încercat un răspuns, nu înainte de a preciza faptul că nu a făcut cronică de poezie, deoarece domeniul îi este oarecum străin, afirmând dificultatea de a scrie incipitul, susţinând ideea necesităţii unei cronici oneste atâta vreme cât, conform opiniei ei, “nu poate fi numai rău într-o carte” şi acuzând de ironie şi incisivitate nepotrivită cronica Adinei Dinţoiu. În urma interogaţiilor şi răspunsurilor date de Ioana Baciu germenii discuţiei s-au diseminat pe diferite paliere, propunându-se ba abordarea raportului dintre subiectivitate şi regulă a subiectivităţii cronicii literare, ba asupra diferenţei dintre cronicarul debutant şi cronicarul de profesie, ba o revenire puţin târzie dar totuşi clarificatoare a lui Ovidiu Mircean asupra “omniscienţei sfătoase a incipitului” lui Cristea-Enache şi a statutului, evidenţiat de acelaşi Ovidiu Mircean, cronicii în spaţiul cultural românesc, spaţiu ce abundă în reviste literare.

Pentru a capta noile izvoare şi pentru a face saltul la celelalte puncte fierbinţi enunţate încă de la început de Cosmin Borza, s-au încercat varii răspunsuri la întrebări esenţiale precum: Are rost cronica? (Claudiu Turcuş); Modul în care se scrie cronica stabileşte valoarea ei? (Cosmin Borza) E adecvat comparatismul în cronică? şi a fost, recunoscută, aproape în unanimitate calitatea cronicii redactate de Andrei Terian, o cronică prin care se analizează textul, o cronică prin care se găseşte o cale de mijloc între ştiinţific şi naiv, o cronică în care teza, antiteza şi sinteza se întâlnesc armonios.

Spre finalul întâlnirii, presărată cu discuţii fervente şi anecdote pertinente, Claudiu Turcuş, pe lângă faptul că s-a implicat cu o vădită pasiune în dialog, a expus o metodă proprie de a scrie cronică, iniţiativă salutată dacă nu pentru acurateţe, cel puţin pentru francheţe.
Concluziile au rămas neexprimate, nu pentru că nu ar fi fost posibile, ci, mai degrabă, pentru a lăsa cercul deschis unor noi întâlniri.

a consemnat IULIA CADAR

P.S.

Îi mulţumim lui Mihai Iovănel pentru semnalarea acestei discuţii în Cultura, la fel Cronicarului din „România literară” (nr. 14) şi lui Cătălin Sturza pentru cele două emisiuni de la culturanet. O precizare: consemnarea Iuliei Cadar reprezintă rezumatul foarte scurt al conversaţiei noastre de peste două ore, care a fost aprinsă şi nuanţată. De aceea, anumite lucruri s-au putut înţelege greşit şi, de aceea, am luat hotărârea de a încerca să înregistrăm restul întâlnirilor.

Anunțuri

Tagged: , ,

§ 19 Responses to Cum se scrie o cronică literară

  • […] Cercul Metacritic. Unde discutăm miercuri, sub ghidajul lui Cosmin Borza, despre cum se scrie o cronică literară. Pretexte ne sunt cronicile scrise de Adina Diniţoiu, Cristina Ispas, Daniel Cristea-Enache şi […]

  • Adrian Tataran spune:

    Concluzia este si o „cronica” foarte reusita a intalnirii. 🙂 Si, daca ar fi sa ma iau dupa cronicar, o intalnire interesanta all together. Sper sa nu mai absentez data viitoare.

  • Cristina Ispas spune:

    Textul meu nu era de fapt o cronica, era numai un fragment usor adaptat dintr-un studiu tematic, care se ocupa de ambele volume semnate Teodor Duna, integrate la randul lor intr-un ctxt mai larg. De altfel, eu insami ma consider un cititor mai vechi, dar un cronicar debutant, ceea ce ma face sa ma simt onorata de companie. Inititiva mi se pare si ea una binevenita, va urez succes!

  • Micawber spune:

    Cum scriem despre o carte pe care o considerăm proastă? Interesanta intrebare, nu zic. Cel mai la indemana raspuns e ca scriem fara a-l jigni pe autor, nu de alta, dar ii ajunge cat sange rau o sa-si faca citind ce am scris despre opera-i 🙂 Lasand la o parte, ca pe o haina ciuruita de molii, corectitudinea (politica), a scrie despre o carte proasta poate fi un adevarat deliciu. E deja un truism ca cele mai bune analize se fac pe cartile proaste. Acum ce te faci daca in realitate cartea nu-i proasta, ci doar parerea ta despre ea? Probabil nimic, aplici doar principiile de mai sus.

    • mihaelaursa spune:

      Da, poate fi delicios sa scrii despre o carte proasta si orice cronicar a avut – sau are – de depasit ispita de a spune la un moment dat cuiva sa se lase de meserie, intr-atat de sufocat poti ajunge in mareea de carti proaste. O chestiune de minima etica amintea Alex Goldis la intalnire, o invoc aici: mai degraba este sanatos sa scrii cronici radicale despre autori consacrati, mai degraba ei trebuie sanctionati absolut daca scriu prost, decat debutantii. Care merita intotdeauna o sansa de a convinge.

  • FID DeScribor spune:

    Pornesc rapid si tarziu de la un lucru pe care il fac tot timpul si anume ca, vorbin despre una sau alta, dau exemple dintre lucrurile care pe mine ma preocupa; asa am aflat, in cadrul unor discutii academice, cu interlocutori care sunt, pare-se, repere in peisajul cultural actual, ca nu face bine sa vorbim despre autori contemporani. De ce? Pentru ca orice am spune, poate oricand veni autorul sa infirme, sa combata etc. Nu am inteles de ce acest lucru este o problema. Sunt convins ca de asemenea contexte isi aminteste Cristina Ispas, caci am trecut prin aceleasi locuri la un moment dat.
    Am pomenit de asta cu titlul de exotisme ale criticilor deja formati, ca dovada a ceea ce se gandeste „DE FAPT” despre autori. Pentru ca eu sunt convins de acest lucru si el se vede in recenzii; aceasta gandire „de fapt”, secunda si care ea contine, de altfel, discursul valorizator, critic, real.
    Neavand o formatie oficiala in a scrie o cronica, dar avand experienta fericita a lucrului cu oameni care se ocupa de asta, spun direct ce lipseste, nu stiu daca si din conicile prezente: lipseste o intentie a descoperirii, a recontextualizarii, a inventarii unor concepte mai cuprinzatoare. Lipsesc increderea si curajul de a face predictii si se merge foarte mult pe continut, pe imagine,ca in discursul clasic, fara sa se intuiasca felul in care lucrurile se leaga, in care autorul se afirma si isi formeaza identitatea. Si, prin textele lui, ne-o reformeaza pe a noastra. Se merge pe prea putina emapatie cu universului autorului si pe prea mare tendinta de valorizare definitiva.
    Lipseste curajul de a scrie despre o carte buna, dar care nu ne place. Si invers cred ca e valabil.
    Imi amintesc momentul in care mi-a fost respins la NYT Book Review un lung eseu despre o multa iubita carte; si pe buna dreptate, era un eseu splendid, dar cititorul de cronica nu cauta inca o experienta poetica suprapusa celei initiale, cauta un adevar perceput personal, un fel de invitatie, cred. Pe de alta parte insa, cred ca a scrie o cronica este rezultatul unei experiente de cautare, de confruntare, de asumare a unui altfel de spatiu.

  • FID DeScribor spune:

    A se percepe „eseu spendid” intr-un sens cat se poate de autoironic.
    Si inca ceva: orice cronica tendentioasa, oricat de putin si oricare directie, este din falsa, antiumana, nula.

    • mihaelaursa spune:

      Imi place ca scrii „falsa” in loc de „fasha”, un binevenit slip of… keys. Si eu as spune ca orice cronica rauvoitoare se autodesfiinteaza. Numai ca, in realitate, ele au viata si credibilitate…
      Criticul cu morga (nu-mi cere definitia lui inca) mi se pare mai interesat de autoconfirmare decat de cautarea, confruntarea sau empatia despre care vorbesti…
      De fapt, asupra acestui punct as fi vrut sa insist cel mai mult: pentru ca nu este nici poet, nici prozator (decat prin accident, in anumite cazuri), criticul oricat de lipsit de intentii „creator-fondatoare” afirma in primul rand un autopersonaj si vorbeste, in cronicile sale, mai ales despre sine, abia secundar despre ce si cum citeste. In acest context, „a avea gura aurita” devine o miza, dupa cum devine o miza a-ti vedea profetiile implinite (de unde recomandarea de a nu analiza imprevizibilul contemporan). In acelasi context, intalnirea cu celalalt (fie el autor sau text) – care mi s-ar parea principala – cade pe plan secund. Asa se face – de altfel – ca orice cronica vorbeste intai despre critic, si mai apoi despre carte.

  • FID DeScribor spune:

    Da, toate acestea sunt adevarate si vizibile. La niste recente prelegeri pe care le-am audiat si care aveau ca subiect statutul criticului actual au venit in discutie exact aceste probleme; iar problema parea sa fie pentru critici, intr-adevar, identitatea lui, faptul ca nu mai este o autoritate, o voce definitiva. Am tot auzit voci in ultima vreme voci vorbind despre un pariu moral, inclusiv al hermeneuticii, al criticii, un nou chip, al interpretului profund specializat, dar si profund onest, cu un discurs de o seriozitate libera care merge pe inspiratie-respiratie si, in acelasi timp, „indragostit”; e o miza enorma pariul acesta moral, pe alocuri (stralucitor) monstruoasa prin idealitatea ei, dar pe care nu stiu cati sunt dispusi sa si-o asume.

    • mihaelaursa spune:

      Cati? Niciodata prea multi… Pentru ca pozitia hermeneutica e doar jumatate din mar (jumatatea buna), pozitia autoritarista, de judecator, e partea a doua, otravita. Daca musti de acolo, betia de a gandi totul in termeni de putere poate pune stapanire pe tine… (Vezi de cate ori apare in retorica critica vocabularul acesta al ideologiei puterii: „eșec”, „succes”, „probă”, „forță”, „slăbiciune”, „a face față” etc. etc.
      Ca si cand prima grija a artistului ar fi sa se pozitioneze strategic intr-o comunitate de „acreditati”, iar nu sa scrie pentru propria sa bucurie etc. etc.

  • Micawber spune:

    Nu stiu daca ati avea, la rigoare, suficiente argumente pentru a sustine ca o buna parte a termenilor la care va refereati („esec’, „succes”, „proba”) fac parte din ceea ce numeati „vocabularul ideologiei puterii”.

    In plus, ma tem ca faceti inca o afirmatie greu de acoperit: de cand stim (cu precizie, deh) care-i prima grija care-l roade pe autor? Unii ar sari sa ne spuna ca stim asta din interviuri, din autobiografii etc. Dar daca e bine sa avem retineri creditand autorul care scrie beletristica, de ce n-am avea retineri asemenatoare si atunci cand acelasi autor genereaza paraliteratura? 🙂

    Iar asta cu autorul care scrie „pentru propria sa bucurie” suna ca dracu’, sa mi se ierte exprimarea cu totul neacademica si neoriginala.

    • mihaelaursa spune:

      De fapt despre retorica asta a puterii am povestit la intalnirea despre cronica, pornind de la textul lui Cristea-Enache: mai multi am vazut acolo mai putin intentia de a citi si a accepta (critic!) un univers estetic, cat intentia de a supraimpune niste intentii auctoriale care tineau de strategii de putere (cum face fatza la proba celei de-a doua carti etc.) Ca si cand criticul ar fi in juriul unei competitii sportive in momentul in care citeste, ca si cand ar fi martorul unei competitii – de pilda – de salt cu prajina si si-ar spune, pe jumatate sadic: „ia sa-l vedem si p-asta cum/ cat sare!” Or, din punctul meu de vedere, as fi mai fericita daca criticul ar fi in primul rand cititor si daca actul sau critic ar porni de acolo, de la lectura pura si simpla.
      Acum, strict retoric, cred ca nu am nevoie de prea multe argumente pentru a sustine ca termenii citati intra in semantica puterii (ca la asta ma refeream).
      Despre cealalta observatie: da, trebuie sa recunosc ca imi intretin (nu fara efort!) o imagine idealist-romantica despre artist si necesitatea cu care creeaza. Si despre gratuitatea motivatiilor sale in raport cu piata literara si celelalte cestiuni publice. Asa se explica si puseul de patetism care va suna ca dracu’. Mi-l asum.

      • tagore6699 spune:

        Un excelent și incomod cronicar din anii ’30 (oare la cine fac aluzie?) spunea că nu poți face critică adevărată decât prin negație. Adică, numai dacă cronica este negativă, atunci aceea e un lucru inteligent și serios. Critica așa zis pozitivă, de susținere a unei cărți și a unui autor, este plictisitoare, paleta descriptivă este redusă la o înșiruire de atribute ale naivității căscate de uimire. Și pe urmă, mă întreb, de ar fi criticul obligat să-i placă tot ce citește ? Ar fi minunat să citească numai ceea ce i-ar plăcea, dar, din păcate, nu e așa. El citește, cu șalele torturate de șederi lungi și spatele mortificat de nemișcare, și kilometri întregi de maculatură care-i macină timpul, nervii și ficații, tocmai pentru a exercita cinstit un filtru axiologic atât de util și necesar în fața atâtor tone scrieri proaste. Cred că D.C.E. este un critic onest și are dreptul să nu-i placă o carte, conform gustului său critic și valorilor sale estetice. Și din câte-mi amintesc eu, prima cronică la poetul T. Dună i-a fost favorabilă. Asta de ce nu se spune? De ce se insistă, părtinitor, numai pe cronica nefavorabilă?

  • Micawber spune:

    Mi se pare mai potrivita retorica juriului (fie si cel de la o competitie sportiva) decat cea a puterii (desi, daca e sa ne invelim in vorbe pana ce nu mai distingem nimic putem zice si ca, la urma urmei, un juriu te poate investi/dezbraca cu/de putere).

    Cat despre partea a doua, sper ca nu v-ati suparat. Daca dvs. sunteti, dupa cum afirmati, intretinatoarea unei imagini idealist-romantice despre artist si motivatiile lui, eu sunt mai cinic si mai terre-a-terre in sustinerile mele. Si daca uneori mai sar calul, va rog sa n-o luati drept o intentie de a ofensa, ci drept o incercare de a anima discutia, de a provoca, uneori cu mijloace mai putin cuminti 🙂

  • mihaelaursa spune:

    Nu sunt suparacioasa (adica ma supar foarte rar si foarte definitiv, hahaha) si interesul dvs. pentru ce povestim noi aici este destul de magulitor pentru a scuza – macar deocamdata – mijloacele.
    Adevarul este ca imi doresc astfel de comentatori, o spun fara niciun teatru!

  • Micawber spune:

    Incerc si eu sa ma lamuresc ce si cum cu critica si ai’ de-o practica, eu fiind ignorant si, sper, si inocent in materie. In rest, daca o sa-mi mai permiteti sa comentez, nu pot decat sa promit ca o voi face fara complezenta, fara respect fata de valori (va place expresia ‘respectul pentru valori’, sper), intr-un cuvant, am sa fiu orfan de mana si de tata 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Cum se scrie o cronică literară at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: