Texte de Teodor Dună (extrase din „catafazii”)

19 Martie 2010 § 3 comentarii

Prin bunăvoința autorului, avem ocazia de a discuta pe următoarele 13 poeme (le-am numerotat din rațiuni practice) din catafazii, pentru care îi mulțumim lui Teodor Dună:
1.
ascund o mare fără uscat şi fără nici o apă sub piele.
o simt lovind încet dinăuntru.
e bine. stau nemişcat în pat învelit în pânze umede,
într-o rochie albastră şi-l aud strigând
“din noaptea asta n-o să mai ieşi”. e foarte bine.
aştept ziua care n-o să mai vină.
pentru asta am saci de păianjeni în burtă. ei vor afară,


eu la trei metri sub mine. acolo e cald, e linişte,
e o mare fără uscat şi fără nici o apă.
rochia strânge pielea, împinge oasele mai înăuntru
şi carnea mai departe de noaptea asta oricât de albă
din care n-o să mai ies.

şi el stă nemişcat între pat şi perete
şi-mi strigă şi are o pasăre neagră deasupra, are pielea
umedă şi ochii ca două rădăcini înfipte în tavan.
eu vreau să ies
şi stau nemişcat. rochia apasă mai mult şi pielea ajunge
cu totul sub mine şi eu la trei metri sub mine
şi acolo e bine, e linişte, dispare vocea lui,
dispare şi camera
şi noaptea asta oricât de albă. dar doar puţin.
marea fără uscat şi fără nici o apă
se opreşte dintr-o dată
şi ies ca dintr-un pământ mâlos
iarăşi sub noaptea asta, sub vocea lui
şi mă lovesc iar de trupul care mă trăieşte,
de trupul pe care vreau să-l uit
şi-n care mă trezesc ghemuit
ca-ntr-o spaimă.

2.
(“dacă mănânci pânze de păianjen mori
şi n-o să te mai poţi ridica
şi-or să vină ei să te dezgroape din pat
şi-or să te ducă şi-or să te îngroape într-un pat
mult mai mătăsos şi mai rece
şi de-acolo nu se vede decât pământul
cum se sfărâmă încet peste tine
şi n-o să mori de tot şi acolo o să învii şi n-o să ştii
ziua de-afară şi nici ieşirea
n-o s-o ştii şi păianjenii or să vină iarăşi
şi-or să te acopere cu-o pânză groasă
da tu şi-atunci o să te-nvârţi după soarele de-afară
după ziua de-afară
într-un pat mult mai mătăsos şi mai rece”):

aproape de rănile ei este biine
sub căldura părului ei este biine
să strângi pe mâini pânze de păianjen şi să le înghiţi
şi să nu mai poţi ieşi
şi să nu mai poată intra nimeni
este biine

d-asta în burta mea cresc păianjeni mari

când mă zgârii ies zeci şi se ascund sub pat
şi sub pat nu e voie să te uiţi
sub pat sunt umbrele şi un corp mort
care seamănă bine cu tine

3.
vreau să-ţi treci părul peste am zis şi ea a zis stai acolo
şi s-a dus la uşă şi s-a aplecat şi a luat haina de pe jos şi eu
am zis vreau să-ţi treci părul şi ea a zis termină odată
mâine se împlinesc şapte şi a ieşit din cameră
şi eu am rămas în cameră şi am zis vreau să-mi
şi ea n-a zis nimic şi am zis peste genunchi
şi s-a întors cu mâna stângă
prinsă cu unghiile în mâna dreaptă şi obrazul
ca o bucată de lemn
şi ochii
şi eu am zis vreau să-ţi treci părul şi ea nu a zis nimic
se împlinesc mâine şapte
de când părul ei nu mai e părul ei
şi nici genunchii mei genunchii mei termină odată mi-a zis
şi nu se uita decât la mâinile mele
şi eu la ea toată
şi ea doar la mâinile mele se uita
vreau să-ţi treci părul
şi ea doar la mâinile mele
cu spaimă

4.
sub acele înfiorări ale cărnii cu saliva curgându-i pe haine
se legăna în mijlocul patului ca-n mijlocul mării. mâinile
i se apropiau, se depărtau de parcă ar fi dansat
un vals şi frica i se rostogolea
pe sub cămaşă şi atunci îi lipseau două degete de la mână,
mai avea o singură pleoapă cu care voia să se acopere
pe de-a-ntregul. mâna stângă era vârâtă printre coaste,
până la cot. zicea că-şi ţine inima
să nu cadă şi-apoi râdea şi faţa i se încreţea
ca o haină îngheţată şi o molie şi-apoi încă o molie
îşi luau zborul din păr şi i se opreau pe umăr
şi eu eram fericit
şi ea zicea “demenţă” şi eu stăteam lângă mâinile lui
şi ele nu mai puteau face şi eu eram fericit şi el liniştit
cu capul căzut pe umăr,
umărul topindu-se
şi capul ca un soare fără lumină intrând în umăr.
“aşa doarme el” îi ziceam şi ea că “nu mai are mult”
şi cât timp cădea în el, eu îi aşezam două monede pe ochi,
îi aduceam pământ de-afară,
i-l aşezam frumos sub cap
şi-i spuneam “dormi acum şi mâine să dormi.
voi avea grijă să te trezesc
în fiecare an”.

5.
şi apoi ea a venit lângă mine cu un surâs crud
mie mi s-a făcut frică de ea. am crezut că e o minciună
zăpada de pe tata, păpuşa. am crezut c-o să ia rochia de pe el,
că o să-mi dea jos hainele şi-o să mă-mbrace iarăşi în rochia
mea albastră şi îngheţată
şi iar va trebui şi iar totul o să fie.

da’ n-a zis nimic. a rămas nemişcată un timp,
şi-a apropiat faţa de mine apoi, ca şi cum ar fi muşcat
din aer, arătându-şi dinţii, a zis
vine o vreme când trebuie să
şi eu îl vedeam pe tata că se ridică de pe covor,
că se apropie. da’ nu era tata, nu era nimeni.
erau vorbele ei vine o vreme când trebuie să te rupi
de mama ta

adică ea plecând, zicând
“du-te dracului la casa de copii la şcoala ajutătoare
pe stradă în canale în lac în cer eu am un amant
care mă face
te las singur adio pa n-o să ne mai vedem niciodată
nopţile or să se facă mâini negre şi osoase
şi el se răsuceşte atât de bine în carnea mea de nu mai ştiu
care e carnea lui a mea a lui plec şi nu mă mai întorc”.

adică ea vorbind muşcă din aer
vine o vreme când trebuie să te rupi de mama ta
ca şi cum ai tăia
adică întind mâna spre ea şi mâna se întâlneşte cu părul ei
şi părul ei e ascuţit şi mâna se taie în părul ei
şi curge sânge şi totul din ea se face tăios şi camera toată
se face şi mâinile mele încep să mă taie.
ea zice, apropiindu-se de mine, eu văzându-l în spatele ei pe tata,
crezând c-o să se ridice atunci

ca şi cum ai tăia o bucată de carne în două.

6.
doişpe patruşpatru smulg cuiul din perete îl vâr
în geamul ceasului
el ticăie la unu ei vin ei bat la uşă şi au vocile ca nişte bice
ŞTIM CĂ EŞTI ACOLO
DESCHIDE
bat cu pumnul în cui cuiul intră în palme
am palmele împreunate peste doişpe patruşcinci
aerul se lipeşte de gură ŞTIM CĂ EŞTI

eu sunt cuminte nu mi-am descusut azi hainele
pe mama nu am văzut-o
TATĂ ROUĂ ASCUND MAINILE MELE IAR NU
SANGELE MAMEI NOASTRE

nu mi-am ros unghiile le-am lăsat să crească mari
cât copacii
copacii zboară pe câmpii
hai să-i adunăm copii

adică premiul întâi opt vânătăi pe spate
doişpe cinzeşunu
o coroniţă de rădăcini şi frunze şi-apoi în bunicu e
jumate de lac
în bunicu e mai frig ca-n alaska
în bunicu s-a găsit cel mai bătrân om îngheţat
TAMA–TAMA ŞIIIII

ei vin ştii că vin în fiecare zi cu vocile lor care scobesc în uşă
dar ei vor să nu-i auzi şi merg încet şi-şi ţin vocile în mâini
să nu se audă când se apropie
căci noaptea se aude bine şi în întuneric e răcoare
în întuneric se moare nu nu tata n-am vrut să zic asta
ROUĂ ASCUND MAINILE MELE
TAMA-TAMA sari genunchii sunt murdari îi ţii lipiţi de podea
îţi lipeşti buzele de ei şi mănânci din coliva lui bunicu
şi-n bunicu e mai frig ca-n alaska
în bunicu s-a găsit cel mai bătrân om din lume
azi e tama azi mai sunt trei
trei minute în fiecare zi mai sunt trei minute
mereu la fără trei minute
mâinile mele aruncă în perete ceasul
şi peretele începe să ticăie tavanul începe să ticăie
în mine se aude aşa un pocnet
şi ştiu că mi se lovesc oasele unele de altele
când mai este un minut şi vocile lor
foşnesc în iarbă
se adună din unghere
şi vocea lor n-are început şi se întinde
ca o coardă pe care pot merge
şi ştiu c-o să cad şi-o să mă lovesc
cu gura de piciorul scaunului şi-o să iasă marea
şi-or să iasă păianjeni şi-or să ţeasă E UNU E UNU

HAI HAI COPIL AL NOSTRU
ŞTIM CĂ EŞTI ACOLO DEGEABA TE ASCUNZI
CĂCI VOCEA NOASTRĂ NU E O VOCE DE VIS
doamne-doamne ceresc tată noi pe tine te rugăm luminează a noastră noapte lucruri negre să uităm

ROUĂ ASCUND MÂINILE MELE
IAR NU SÂNGELE MAMEI NOASTRE

7.
cu agrafa cu care ea îşi prindea părul
mâinile au învăţat singure să-şi desfacă venele să le aşeze
prin cameră ca pe-o beteală şi atunci corpul mă are pe mine
are rochia albastră şi eu pot şi fără vene
pentru asta suntem fericiţi şi ea vorbeşte
şi vocea ei se aşază în cameră
peste pat peste covor începe să desfacă patul ridică
hainele de pe jos
le aşază pe scaun ele se prind de venele mele
şi eu pot şi fără vene
şi aerul prinde crusta ochilor ei şi ochii ei
îşi schimbă culoarea
după culorile cerului
şi eu merg pe sub venele mele
prin cameră prin vocea ei
şi camera se lungeşte în partea în care înaintez
ca şi cum ar fi cerul
ochii ei trecând în culorile toamnei

şi-apoi un pat mătăsos
în care te răstorni
mult mai încet

8.
în ’84, când a fost cel mai frumos, cel mai liniştit,
am intrat în camera mamei fără ca ea să ştie
şi era foarte frumoasă şi mirosea ca pomii
după ploaie şi am văzut cât era de
frumoasă şi crinii se înălţau chiar atunci, sub ochii
mei, sub ochii ei
privindu-mă împietrită, şi foşneau şi în cameră
se lăsa înserarea sau doar frunzele imense ale crinilor acopereau
fereastra, înălţându-se unduitor.

şi atunci s-a făcut o linişte ca-n mijlocul mării
şi crinii mamei au început să se întrepătrundă şi lujerii lor
ca nişte mâini arcuitoare
urcând spre tavan şi liniştea aceea şi-apoi doar liniştea aceea
de parcă ar fi fost moartea.
da’ nu era moartea, ci era ’84 şi eram noi doi în camera ei.

m-a luat de braţ, m-a strâns tare şi mi-a zis
“să nu-nchizi ochii. să-i ţii deschişi mereu
că dacă o să închizi acum ochii o să vină o apă mare
şi neagră şi-o să ne-înece pe toţi”.

dar crinii au atins de mult tavanul
şi trupurile noastre abia s-au mai zărit.

9.
între pereţii ăştia oasele se izbesc cu putere de tâmple,
vocile lor vin deodată, toate deodată, se năpustesc la tine
şi n-ai unde
te-ascunde de vocea lor şi auzi cum
degetul îşi trece pielea peste cearşaf cu un hârşâit gros,
auzi cu umerii, cu rochia albastră de sub pat, auzi
cum cercul de apă lăsat pe masă de pahar
începe să se evapore, să se ridice spre tavan.
şi se face mereu 303, etaj şapte, la zece metri sub pământ,
ziua asta din care nu poţi ieşi,
noaptea asta oricât de albă rostogolindu-se
şi le auzi iar pe toate unele peste altele,
unele prin altele şi ei zic “ţi se pare, nimic nu e
adevărat, e o minciună, desfă-ţi picioarele,
desfă-ţi mâinile de lângă corp şi
ZBOARĂ”.

şi stai lângă tine şi priveşti în afara ta
şi-apoi înăuntru tău şi

ce spui se aşază ca o igrasie groasă în tine.
vrei o cameră goală cu cea mai mare linişte,
cu pereţii netezi şi albi, fără nici o fereastră
care să te tragă afară, în care să nu mai auzi nici o voce,
să nu mai auzi cum
aerul merge lipit de pereţi ca hăituit, cum se ascunde
de nările tale, cum cercul de apă se ridică pe tavan.
şi pe tavan e roua pământului,
marea fără uscat şi fără
nici o apă ieşind din tine, ridicându-se deasupra,
vrând să te înghită şi auzi mai tare
şi foarte bine cum de două săptămâni
putrezeşti sub tine, sub nimeni,
sub noaptea asta oricât de albă, abia răsărită.

10.
acum e ultima zi. de săptămâni e ultima zi. nu
se sfârşeşte niciodată. e ziua tuturor zilelor, care se umflă
şi zdrenţuieşte pereţii. de aici n-ai putea ieşi. aici se adună
toate zilele au dinţi lungi, otrăvitori.
da, luni mergem, plecăm, ne luăm zborul.
pata roşie de deasupra
e ieşirea, e două noaptea şi stai aplecat peste mişcările
degetelor cu toată greutatea şi oasele degetelor
abia mai pot şi apoi stau
atârnat de gură şi ea vorbeşte sau tace
şi gura abia mai poate ţine lipită
carnea de ea şi degetele încep să nu mai poată, gura
să se desprindă, să coboare cu toate din mine.

dormi, vorbeşte, ei nu mai pot trezi nimic
din ei, ei nu mai pot merge fără să lase urme.

şi s-a întunecat
şi nu mai ştiu cum se face să mă dau la o parte.
nu mai văd cum se face să mă ridic şi ce lumină
şi dacă ziua de-acum e ziua de-acum cinşpe şi vreau
să mă văd mereu, să ştiu cât să ies-să intru
şi mai departe de genunchi începe o
mare fără uscat. doar părul să rămână moale
şi să nu mai stea înfipt în pernă
ca o rădăcină.

11.
opt piei

pielea asta se schimbă prea repede. din oră-n oră.
e aşa ca o bătaie pe carnea ăsta. dar doar după ce mă trezesc.
când dorm e linişte. rămâne neschimbată. în pielea de noapte
e cel mai linişte. e încăpătoare. mă mişc bine în ea.
da’ imediat ce mă trezesc vine pielea de dimineaţă şi-ncepe
să o înlăture p-ailaltă. asta are vreo cinşpe ani.
e cam veche, da’ se ţine bine,
de parcă a stat tot timpul în formol.
asta doare cel mai rău. mi-e foarte mică şi stă întinsă
ca un elastic. abia de mă pot mişca în ea. cred mereu
că-o să se rupă. seamănă bine cu rochia albastră.
eu îi strig mereu “gata” şi ea nu-înţelege că “gata”
şi încă mai vrea şi eu îi zic mereu “uită-mă”
şi ea-mi râde-n genunchi şi-n tălpi. când râde
se strânge mai mult.
cred că vrea să termine odată cu mine.

după asta vine o altă piele. eu îi zic pielea prânzului.
o aştept ca pe o fericire. doare mult mai puţin.
abia atunci încep şi eu să mă mişc puţin prin cameră.
asta e o piele tăcută. ştie şi ea că vine după lungi clipe
de suferinţă. mă lasă-n pace.
cred că nici ea nu ştie mai mult decât mine.

pielea de la unu îşi deschide culoarea. se aşază frumos
pe oase. abia mă opresc să nu o deochi. e pielea mea leneşă.
ea vrea mereu să se uite-n oglindă, să stea goală.
când o priveşte cineva se-nfioară.
ea iese din trup cu câteva vânătăi.
pielea de prânz nu e atât de frumoasă
şi – deşi e tăcută – e invidioasă. când se retrage o loveşte.
dar pielea asta mă pune să-i acopăr
cu haine şi cu fard negreala. nu vrea să vadă asta.
se-ntristează şi-şi strânge carnea umerilor până începe
să mă doară. ea coboară în mine de parcă ne-am despărţi
pentru totdeauna. lasă atunci să-i iasă prin pori
o transpiraţie limpede şi dulce.
eu ştiu că deja îi e dor de mine şi că deja plânge.

asta pe la trei, când vine pielea de amiază. asta a vorbit
cu oasele să facă o revoltă şi să rămână ea stăpână. a zis
că le va da oaselor tot ce vor cere: linişte, calciu. şi oasele
au încercat să oprească celelalte pieli să urce,
dar n-au putut nimic.
de-atunci pielea asta e certată cu oasele.
mă face mereu să mă lovesc de pereţi. o aud cum râde
când oasele încep să se vaite.
e o carne răzbunătoare, care ştie totul despre pielile
acestui trup. o aud cum se-njură cu oasele, cum oasele
se lovesc ca nişte arme şi o ameninţă. deşi stau lipite
n-au putut să facă nimic.
doar că pielea asta se mai înnegreşte de supărare.
că nu poate lovi.
ea ştie că mă-nţeleg bine cu ele şi suntem nedespărţiţi.
de crăciun chiar le dau ceva calciu
şi ele se gudură-n piele după asta.

nu se face nici şase că o piele moale şi catifelată mijeşte
dinăuntru. abia stă câteva secunde şi i se face frică.
e albă şi foarte nedumerită. această piele e pielea unei femei.
atunci simt o mare linişte. oasele o privesc şi ele cu dragoste.
dacă ar putea pe pielea asta ar face-o stăpână.
dar ea se-nfioară repede şi coboară.
ne-apucă atunci o mare tristeţe.

şi pielea înserării vine chiar din tristeţea asta
a oaselor şi a mea. e o piele obişnuită şi ştie asta.
e doar puţin mai îmbătrânită. nu stă chiar lipită de oase.
e carnea mea tristă şi împăcată. pentru asta vrea să coboare
cât mai repede. dacă ar fi după ea, ar sta
doar lipită de inimă. n-ar vrea să iasă niciodată.
inima mea e făcută tot dintr-o piele din asta,
puţin mai îmbătrânită şi tristă.

urcă la mine, pe la opt,
o carne care nu e nici a înserării, nici a nopţii.
trebuie s-o strâng pe mine, s-o prind cu curele,
cu ace de siguranţă. atârnă ca o zdreanţă
şi oasele înjură de nu mai pot. pielea asta
seamănă cu mâinile bunicului făcând cruci aerului,
pereţilor, îmbătrânind peste poate. arată ca un staniol
vechi. să tot aibă o sută de ani.
deşi e tăcută mi-e frică de ea. pe această piele
moartea s-ar aşeza ca-n moarte.
pielea asta e făcută pentru despărţiri.
în ea se vor aduna toate celelalte să-şi ia adio de la trup.

pielea de noapte e o altfel de piele.
prinde aşa o strălucire de parcă i-aş fi dat cu doina.
e doar cu vreo două numere mai mică decât carnea, dar nu doare.
o strânge uşor şi carnea prinde căldură şi umezeală.
astfel simt bine ce se-ntâmplă înăuntru.
de parcă aş fi cumva înăuntru unui alt corp
şi aş adormi în el şi el ar dormi, ghemuit, împrejur.

12.
la etajul patru acum aerul se înăspreşte,
se împuţinează. etajul coboară
şi parcă mai sus se înalţă camera, deasupra lumii.
cerul de aici apasă mai mult
şi tavanul se îndoaie, se crapă, se bolteşte, se face o cupolă
şi fereastra un vitraliu şi zgomotele se aud mai tare
afară-înăuntru-afară
şi cu cât ne depărtăm cu atât mai aproape sunt toate.

cerul de sus apasă.
şi-n cameră un alt cer care împinge tavanul în sus
şi abia îi mai văd capătul şi cerul de afară huruie şi tavanul
se apropie de mine ca o burtă imensă, apasă
pe faţă şi cerul de-aici îşi strânge puterile, se umflă, se ridică
şi tavanul se zdrenţuieşte şi cerul de-aici
vrea la cerul de-afară
şi carnea mea prinsă-ntre ele
se pregăteşte pentru o mare înfrângere. tavanul ca o pânză
subţire nu ştie unde şi camera tremură din toţi pereţii
şi cerul de-aici loveşte, cerul de sus loveşte şi altcineva
încercând să iasă din mine, împingându-mi dinăuntru oasele.

şi era o mare linişte în ele, o mare linişte în mine
şi o mare linişte peste tot.

13.
e acea linişte neclintită care iese din morţi.
stau întors cu spatele la mine. între noi doi o mie de ani
lumină. nu pot face nimic.
liniştea asta e seara şi dimineaţa mea. e bine.
oricum e bine. unghiile stau înfipte în carnea degetelor
ca nişte stinghii groase şi părul în pernă ca o rădăcină.
pe mâini rănile
odihnei înfloresc de la răsărit la apus
şi coboară mai mult. el a ieşit din zăpadă
după trei zile
ca prima iarbă a nopţii. anul ăsta e cel mai bun.
a început cu un sfârşit, s-a umflat peste poate,
s-a vărsat în ceilalţi ca o frumoasă carne crudă, istovită.

nici o apă şi nici un pământ. stau nemişcat în camera asta.
nemişcarea asta e pentru şi întru şi pentru cea care nu mai este,
pentru cea care umblă cu părul în mâini.

mâinile sunt acum două vâsle într-o apă îngheţată.
gura râde. oricum e bine.
“atunci când nu mai e nimic începi să pluteşti”.

o să mă păzesc toată noaptea.
n-o să spun nimic nimănui.
Informaţii despre Teodor Dună:
http://bibliotecadepoezie.wordpress.com/category/autori-romani/teodor-duna/texte

Anunțuri

§ 3 Responses to Texte de Teodor Dună (extrase din „catafazii”)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Texte de Teodor Dună (extrase din „catafazii”) at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: