Blogul şi doamna Verdurin

6 Mai 2010 § 2 comentarii

(discuţia despre DIARIST SAU BLOGGER, partea a III-a)

Ovidiu Mircean: Pe de altă parte, continuând ceea ce spunea Sanda, un blog care dă acces comentariilor şi intervenţiilor cititorilor seamănă cu salonul doamnei de Verdurin, (Primim joia la 5, la discuţii, primim la ceai şi, dacă cumva intrăm într-o zonă foarte intimă, totul se transformă în petrecere de pijama). Cred că e tipul acesta de socializare, care era salonul înainte, micul grup monden care îşi apăra cu foarte multă gelozie vizitatorii. Cumva e calitatea asta, dar mediată oarecum internautic. Că există alte tipuri de bloguri, sigur, dar celelalte sunt cazuri singulare…

Mihaela Ursa: Nu este tocmai salonul doamnei de Verdurin, pentru că, în salonul respectiv sunt personaje oameni-reali, care se privesc în ochi şi îşi vorbesc, şi comentează, există toată ritualica asta a politeţii de salon, ritualul conversaţiei sociale, care este complet suspendată pe blog, unde multe comentarii – într-un blog „obişnuit” – sunt formulate de mascaţi şi de avataruri…

Andrei Simuţ: … şi arată astfel, cu înjurăturile de rigoare..

Mihaela Ursa: … şi cu parcurgerea tuturor stadiilor freudiene ale copilăriei comunicării: anale, orale, ale copilăriei care descoperă înjurătura şi voluptatea de a rosti public obscenităţi fără urmări punitive.

Andrei Simuţ: Am ajuns la o întrebare care merită dezvoltată: putem să mergem către bloguri cu instrumentarul cu care mergem către literatură?

Cosmin Borza: E devastator pentru blog dacă merg cu instrumentarul de literatură în el.

Ovidiu Mircean: Păi asta înseamnă că ele sunt nule din punct de vedere literar?

Andrei Simuţ: De la început, de când mi-am făcut un blog, am observat rezistenţa unor forme textuale ale revistelor pe hârtie şi literaturii tipărite la a fi incluse pe blog, aşa cum este şi cronica literară sau povestirea. Jurnalul intim are aici o poziţie privilegiată, formal se potriveşte perfect cu formatul şi profilul textului de blog, prin fragmentarism, personalizare, serializare, subiectivizare accentuată a tratării oricărui subiect etc. Mulţi spun, formatul de blog condamnă fragmentul respectiv la scurtime, la concizie, trebuie să fie cât mai scurt. Poate fi adevărat în mare parte. Pentru a putea fi citit, textul are nevoie să se dinamizeze, să se scurteze, să aducă în sprijin imaginea. Pe de altă parte, o dată ce te-ai logat pe web (web log) eşti condamnat la browse, adică să fii frunzărit, adică vei pune ceva care să fie cât mai scurt şi cât mai cuprinzător. Este un simulacru de jurnal, este un simulacru de cronică socială, suntem într-o virtualitate, care aduce modificări textului.

Ovidiu Mircean: Andrei, nimeni nu exclude din obiectul criticii literare aforismele, adică, de unde până unde? Dacă alegi să citeşti dintr-o perspectivă a canonului literar, dintr-o perspectivă bazată pe instrumentarul literar blogul, poţi selecta ce te interesează, în aceeaşi măsură în care ai libertatea de a adopta o perspectivă estetică pentru a citi o serie de anunţuri puse pe indicatoare pe stradă, dar rezultatul nu te va mulţumi. Dacă pentru bloguri există o altă perspectivă, o altă ierarhie sau altă formă de valorizare a discursului, asta e foarte aud pentru prima oară de aşa ceva, ok, dar spune şi despre ce e vorba, dacă e vorba de un alt canon al literaturii virtuale sau e un canon al unui alt fel de a scrie, care se construieşte diferit?

Andrei Simuţ: Chiar tu ai menţionat mai devreme ideea de performativitate, deci ca blogger eşti forţat să fii performer, ceea ce înseamnă că vei fi în mişcare, ceea ce înseamnă că blogul se va modifica mereu. Textul, contrapus cu comentariile, se scurtează, pentru că bloggerul îşi conservă energia pentru a răspunde comentariilor. Deci textul iniţial nu are sfârşit, fiind până la urmă doar o provocare pentru a obţine comentarii…

Ovidiu Mircean: Eu nu cred că blogul îşi propune să fie canonic, ca atare dacă îţi pui problema valorizării, ţi-o pui din perspectiva canonului literar, dacă nu-ţi pui problema valorizării, înseamnă că n-ai treabă cu canonul literar, eşti un blogger relaxat ca şi ceilalţi. Sau implicit intri în această concurenţă, în funcţie de numărul de vizitatori pe care-i ai, dar care ţine de altceva, ţine de capacitatea de a fi histrionic şi exhibiţionist şi interesant, dar nu mai ţine de o valoare în sine, e vorba de altceva. Cred că una se exclude pe cealaltă, deci nu cred că putem citi ca fenomene literare blogurile…

Adriana Stan: Şi cu asta ar trebui să ajungem întrebarea lăsată în aer: ce anume creează un public pentru tipul acesta de literatură? Discutam cu Cosmin puţin mai devreme că dacă găsesc pe un blog nişte confesiuni indecente, exhibiţioniste cum le ziceţi, sunt tentată să le iau nu cum grano salis, ci să le consider parţial şi paradă gratuită. El spune că percepţia asta s-ar datora formaţiei mele de filolog, că obişnuită fiind cu strategiile astea de construcţie a intimităţii, mi-aş pune automat problema că ce scrie bloggerul nu e autentic, ci paradă. Din contră, marea masă de cititori o ia de bună, cum s-ar zice, prizează jurnalele şi literaturizările de pe blog din nişte curiozităţi pur tabloidale, voyeuristice, dacă vreţi.

Andrei Simuţ: După cum am văzut la Lejeune, blogul mai are o componentă, pe lângă cea de jurnal intim, cea de cronică socială. În momentul în care începi să înregistrezi ceea ce se întâmplă afară, în societate, cât mai interesant, cât mai incitant, blogul se apropie de tabloid. Am găsit un articol interesant pe New York Review of Books, în care un ziarist spunea că forma textului de blog nu este deloc nouă, e de ajuns să consultăm ziarele secolului XVIII occidentale, pentru că şi acolo era o predispoziţie pentru bârfă, o subiectivizare, o punere în scenă a subiectului ca şi pe blog, şi, o bârfă, hai să bârfim pe seama marilor personalităţi şi sigur că asta a dus la unele modificări în viaţa socială politică cum se întâmplă şi la noi. Unii bloggeri chiar pot să modifice cursul istoriei şi sunt studii pe tema asta.

Adrian Stan: Vreau să îl întreb pe Cosmin, eu am impresia că el vrea să spună că dacă eu ca literat am o oarecare obişnuinţă a gradului de falsitate şi adevăr în confesiune, pentru marele public asta este de bună seamă adevărat..

Cosmin Borza: Formula jurnalului intim s-a dezvoltat şi înspre tematizarea tensiunii scrierii propriei vieţi. Aproape că nu mai există diarist de secol XX care să nu aibă măcar două-trei pagini consistente în care să îşi facă un fel de poetică explicită a perspectivei sale asupra jurnalului, în care să îşi exprime neîncrederea în capacitatea acestei specii de a contura intimitatea.

Sanda Cordoş: Eu zic că atunci când merită citit şi când e un mare jurnal, asta este.

Cosmin Borza: Eu când citesc un mare jurnal, îl citesc tocmai pentru particularităţile de construcţie ale acelei imagini de sine, adică pentru a intui modul în care se figurează autenticitatea, nu pentru a ajunge la o interioritate…

Sanda Cordoş: Eşti, cum ar veni, un cititor nefericit.

Cosmin Borza: Eu nu mai pot citi empatic un jurnal…

Sanda Cordoş: Întrebarea mea atunci când iau în mână un jurnal sau întrebarea la care m-au condus aceste mari jurnale a fost şi este: „cum a putut trăi omul acesta cu sine?”.  Sigur că observ, inevitabil, procedeele, strategiile literare, putem discuta.

Cosmin Borza: Ultima autobiografie citită: a lui Marino. Mie mi se pare de o falsitate aproape monstruoasă modul în care Marino îşi construieşte imaginea de sine.

Andrei Simuţ: Dar jurnalul intim este altceva decât autobiografia, memoriile.

Cosmin Borza: Receptarea în presă a lui Marino a scos în evidenţă ipostaza sa de „discernător”,  de „model”, „sinceritatea” autocritică cu care se analizează. E o abordare falsă, cred.

Sanda Cordoş: Aş vrea să vă recomand un jurnal citit de curînd, nu lui Cosmin, care nu îl va citi, un jurnal foarte frumos, al unei autoare care se numeşte Arabella Yarca, româncă. Femeie foarte tânără, aparţinând lumii aristocratice bucureştene, jurnalul l-a ţinut în franţuzeşte din 1913 până în 1918 având angoasele feminităţii sale rafinate, a mariajului pe care îl face, a războiului, mai târziu, la care participă ca infirmieră, în locuri deloc uşoare. Un fel de Scarlett O’Hara de România. A fost publicat în 1937 la  Editura Bucovina şi acum Editura Compania l-a reluat în traducere românească. Chiar vi-l recomand cu foarte multă căldură. Se numeşte De pe o zi pe alta.

Mihaela Ursa: Ni-l recomanzi pentru cât este de interesant destinul sau pentru ce înseamnă o scriere onestă?

Sanda Cordoş: Nu, pentru ceea ce înseamnă investigaţie de sine şi, în consecinţă, dacă vrei, şi scrierea onestă.

Andrei Simuţ: Aş insista pe diferenţa dintre jurnalul intim şi memorii, gradul de construcţie e diferit, apoi pentru jurnalul intim avem performativitatea, îţi dă ocazia să îl vezi pe scriitor în procesul scrierii înregistrat ca atare, actul scrierii ca procesualitate.

Ovidiu Mircean: Jurnalul intim ţine de serializare în moment…

Cosmin Borza: Confesiunea ca mod de construcţie a eului nu..

Adriana Stan: Eu totuşi cred că e vorba de o obişnuinţă inevitabilă de lectură ca la capătul jurnalului, summum-ul pe care îl face percepţia să fie orientat existenţial, nu pe convenţie. Chiar dacă pas cu pas sunt conştient de anumite strategii de construcţie, la capăt panorama pe care o voi face va accentua inevitabil tot dimensiunea existenţială, mai marcant decât cea de construcţie.

Cosmin Borza: Pentru că am ajuns într-un fel de unde plecasem, şi poate nu mă exprim bine, tocmai faptul că ajungi la acel fond existenţial, după ce ai urmărit un anumit tip de construcţie, e un fel de katharsis faptul că s-ar putea să ajungi inclusiv la empatie cu acea persoană, cu acel stil de viaţă. Dincoace, în cazul blogului intim nu mai e nici un fel de luptă pentru asumarea acelui fond existenţial (alta e discuţia în legătură blogul cultural, jurnalistic, politic). În blogul intim construcţia nu mai există sau paşii pentru a vedea cum evoluează acea persoană ca să se cunoască de exemplu, să facă un proces autoscopic. Faptul că oricine poate iniţia un blog intim constituie e o democratizare a confesiunii şi a credinţei că noi avem un fond interior atât de dezvoltat, atât de complex, încât îl putem face public.

Adriana Stan: Au nişte curiozităţi strict epidermice..

Andrei Simuţ: Blogul nu este atât o construcţie, este un simulacru, este parte dintr-o altă paradigmă, eu asta încerc să spun.

Cosmin Borza: Şi jurnalul este un simulacru.

Adriana Stan: La Kafka nu poţi să spui ”este un simulacru” după ce ai terminat jurnalul. Poţi să spui că a mers pe nişte căi şerpuite şi autofalsificatoare, dar nu poţi să meditezi la final că este un simulacru.

Cosmin Borza: Dar nici că este sinceritatea în stare pură

Andrei Simuţ: Dar nici nu există sinceritate în stare pură.

Mihaela Ursa: Vă atrag atenţia asupra unui lucru pe care l-am uitat: jurnalul se citeşte tipărit complet sub formă de carte, pe când în blog citeşti toate notaţiile acelea fragmentar, temporizat, în aşa fel încât nu poţi să vezi un parcurs, o anumită creştere, o formare, sau nu mai ştiu ce. Cred că este vorba despre un efect de lectură în momentul în care tu, Cosmin, spui că nu există construcţie de sine sau compoziţie pe blog. Există şi acolo. Uite, de pildă jurnalul unei doamne foarte simpatice şi deştepte, Madelin, intitulat „jurnalul unei gospodine ratate”, sper să nu greşesc: o femeie foarte inteligentă şi foarte… „normală”, are copii, are bărbat, casă de ţinut, practică o profesie, are lecturi, idei interesante despre o mulţime de lucruri, poate că ar fi una dintre posibilele candidate pentru această lectură de tip constructiv de sine, pe care tu o cauţi şi n-o găseşti în blogging, ca să le dai voie tuturor să se numească autori. Cât despre cititorii rafinaţi  de pe bloguri, despre care vorbea Sanda, exemplul meu favorit este Caligraf, chiar dacă scrie mai rar în ultima vreme… Deşi sunt şi alţii…

Lavinia Rogojină: Pe mine mă deranjează foarte mult asumarea condiţiei de critic până la capăt, în cazul oricărui text, chiar şi în accesarea jurnalului intim sau a „literaturii” de pe blog. Sunt de acord, avem o (de)formare profesională, dar eu consider că putem citi şi altfel – fără instrumentar critic acolo unde aplicarea acestuia nu e tocmai adecvată. În al doilea rând, s-a vorbit foarte mult despre punctele care apropie blogul de jurnalul intim mizând excesiv pe trăsăturile acestea foarte omeneşti care se manifestă recurent în ambele medii: vanitate, narcisism, exhibiţionism, mici bârfe; cu toate acestea, rămân până la urmă nişte aspecte care le diferentiază. Personal reacţionez pozitiv la jurnale, fie acestea scrise de scriitori sau de oameni care n-au nimic de-a face cu lumea literaţilor. Am citit biografii, memorii, jurnale etc., dar nu le percep ca fiind acelaşi lucru cu un jurnal ţinut pe blog sau cu un blog, pentru că într-un jurnal intim – scris, prin definiţie, in intimitate – eşti izolat într-un spaţiu restrâns şi nu ai parte de o intervenţie constantă din partea celuilalt (aşa cum se întâmplă în cazul jurnalului de pe blog sau a blogului). În spaţiul virtual postezi un text care ulterior suferă modificări, adnotări şi chiar transformări, pentru ca ai parte de tot felul de reacţii: eşti întrebat de ce, eşti criticat sau obligat să dezvolţi post-ul, iar tu trebuie să intervii si să (te) comentezi la rândul tău, întotdeauna următoarea mişcare fiindu-ţi afectată sau cel puţin viciată; aşadar nu rămâi constant cu tine însuţi sau cu spaţiul tău personal, ci eşti supus reacţiei directe din partea celuilalt. De asta zic că pe blog e altceva, pe când în jurnal scrii tu cu tine şi textul tău are o cu totul altă traiectorie. Nu vorbesc aici de Marino, dar da, am citit jurnale care nu m-au convins, pe de alta parte sunt jurnale unde nu observi constructul prin intermediul căruia trebuie să fii sedus cu orice preţ, unde dimpotrivă descoperi exprimarea aceea patetică pe care o acreditezi ca fiind onestă, detalii lipsite de importanţă şi fără nicio valoare artistică, scriitura inconstantă etc. De aceea mi se pare că grila de lectură este alta şi criticul sau omul de litere ar trebui să se raporteze diferit în contexte care îi cer să fie cel puţin maleabil.

Adrian Tătăran: Contează puţin şi temporizarea. Mi-e foarte greu să creditez cu foarte multă încredere un contemporan. Adică textul de pe blog care se oferă unei contemporaneităţi imediate este consumat parţial, ingerat sau nu. Ceea ce mie de multe ori îmi creează o reacţie mult mai profundă care mă face la rândul meu foarte atent la acel jurnal, este prestigiul celui care deja a trecut pragul, este ca şi cum mi-aş scrie o scrisoare din nefiinţă. Poate că aici e o tuşă mai putin literară. Citeam zilele trecute Caietele lui Cioran şi mi-a rămas în minte o notaţie. Ii murise mama, iar la o săptămână după moartea ei, îi parvine o scrisoare de la ea, care făcuse respectivul drum prin poşta. Sentimentul lui la recepţia acelei scrisori a reuşit să fie transmis foarte clar, in sensul in care spuneam aici. Mă gândesc că aşa este şi cu jurnalul intim, suferă de prestigiul, hai să zicem, morţii autorului. Nu am aceeasi încredere în bucăţile de jurnal care se publică în contemporaneitate. Le lipseşte poate ceva. De aceea mă gândesc că blogul suferă şi el de lipsa maturaţiei, cum spune Lejeune, cel puţin în cazul meu asa aş face ierarhia mea personală.

Mihaela Ursa: Lavinia invoca un lucru pe care m-am gândit să îl arunc şi eu pe masa de joc, felul în care se modifică, felul în care interactivitatea se blog modifică nu numai  intenţiile cu care pornim un blog, ci eventualele intenţii cu care ai scris un text, sau chiar părerea la care te-ai gândit când ai scris un text, lucrul la care te-ai gândit când ai scris un text. Mă întreb dacă nu putem extinde această modificare a autorului de către cititor şi asupra  scrierii cronicii literare, ar fi de studiat, dacă nu cumva cronica literară scrisă de criticii literari în reviste pe hârtie nu s-a modificat la nivel discursiv măcar sau la nivelul strategiilor de captare a bunăvoinţei după modelul cronicilor pe blog. Dacă nu cumva am devenit mai colocviali în cronica de carte care se scrie acum prin reviste, învăţând de fapt de la această interactivitate a blogurilor, şi, când spun asta, mă gândesc unul dintre textele pe care le aveam acolo de referinţă, la cel al lui Mark Tremayne, care spune „publiciştii, ziariştii din mass-media establishmentului, din mass media de mainstream au învăţat de la bloguri cum să se facă citiţi, cum să-şi facă public. În al doilea rând, măcar inconştient, dincolo de morga noastră de oameni cu criterii literare, nu există această modificare de discurs, că nu e deocamdată de intenţie sau de personalitate critică.

Andrei Simuţ: Luaţi de exemplu Observatorul cultural şi veţi vedea că, faptul că, de la un moment dat pe sit s-au permis comentariile, a adus o modificare a profilului cronicilor şi textelor scrise acolo, implicit şi stilului, şi chiar revistei. Cei care scriu o cronică acolo şi ştiu că vor fi comentaţi, inevitabil îşi vor modifica discursul, încercând să preîntâmpine eventualele obiecţii, să le îmblânzească prin prezentificarea lor în discurs, evitând să mai arunce un verdict la modul abstract şi absent.

Mihaela Ursa: Îl arunci tocmai pentru a stârni un anumit tip de reacţie, unor comentatori pe care îi bănuieşti şi despre care ştii de fapt cum reacţionează.

Cosmin Borza: Asta poate fi foarte profitabil dacă nu renunţi la stilul tău, la criteriile tale, problema e dacă acea modificare de care vorbeai vine în momentul unor bloguri intime, adică ..

Sanda Cordoş: Dar există bloguri intime, asta e întrebarea?

Cosmin Borza: Da, multe chiar!

Andrei Simuţ: Dar sintagma „blog intim” nu e o contradicţie în termeni?

Sanda Cordoş: Nu cred că e vorba de o intimitate reală.

Andrei Simuţ: Din moment ce se numeşte blog, nu mai poate fi intim în sensul adevărat.

Cosmin Borza: Asta spuneam şi eu, este cu totul altceva, poziţia asta a intimităţii, dincoace, dacă acceptăm cu atâta uşurinţă, suntem postmoderni, iată, dacă nu accepţi asta devii modernist. Fie şi asta. Dar accepţi cu atâta firesc ca ceilalţi să îţi modifice propriul mod de a te analiza şi de a scrie despre tine, fără să faci din asta o problemă, fără să vezi în asta un exces … nu devine o problemă blogul intim în momentul acela?

Adriana Stan: Dar pentru cine? Pentru tine ca autor.

Cosmin Borza: Pentru autor prin nevoia asta de expunere, de a scrie despre sine pentru public. Oricum, oricând, indiferent de substanţa celor scrise pe blog. E vorba aici de o automonumentalizare psihanalizabilă.

Ovidiu Mircean: Cosmin, am găsit un pasaj în Pacientul englez apropo de sensibilitatea postmodernă şi de această deschidere totală a intimităţii. Sună în felul următor: „a te odihni înseamnă a primi toate feţele lumii fără a le judeca. O baie în mare, amor cu un soldat care nici nu ţi-a ştiut numele.  Blândeţe faţă de cei necunoscuţi şi anonimi care era de fapt blândeţe faţă de tine însăţi.” Un alt tip de sensibilitate, mai degajată, lipsită de constrângerile unei întunecări a intimităţii, ale unei vulnerabilizări teribile în raport cu propria ta persoană, un alt tip de aşezare a ta în lumea socială.

Adriana Stan: Exact, un alt tip de aşteptare, numai că expunerea ta, vulnerabilitatea ta la interactivitate înseamnă şi mai puţină coerenţă cu sine. De asta ar fi o problemă

Ovidiu Mircean: Suntem toţi literaţi, în ce măsură lectura unui roman nu vulnerabilizează coerenţa noastră interioară?

Adriana Stan: Mă refer la cel care scrie. Nu am aceeaşi şansă terapeutică de autodescoperire scriind un jurnal sau scriind un blog, pentru că în jurnal spaţiul monologic mă va păstra într-o albie cât de cât unitară, în vreme ce pe blog spaţiul dialogic o să mă modifice considerabil, commenturile mă vor determina să mă ajustez în consecinţă.

Andrei Simuţ: Nu e un pericol, fiecare poate rămâne cu funcţia lui, jurnalul intim pe suport de hârtie va supravieţui ca specie tocmai datorită diferenţelor faţă de blog, care iată, este o specie diferită a confesiunii tocmai datorită suportului tehnic radical diferit, dezvoltând trăsături diferite datorită mediului. Blogul nu va înlocui jurnalul intim pentru că nu răspund aceloraşi impulsuri creatoare, identitare. Cineva poate simultan să îşi dezvolte aptitudinile de stand-up comedy performer pe un blog şi să ţină simultan un jurnal intim al cărui conţinut să fie cu totul altul, chiar dacă de multe ori coincident cu cel al blogului.

Sanda Cordoş: Înseamnă că au funcţii diferite, Andrei.

Adrian Tătăran: Sau au o funcţie relativ asemănătoare, dar aşezată pe paliere diferite, funcţia blogului, funcţia jurnalului şi poate cea mai largă este cea a confesiunii. Adică poate de acolo se porneşte.

Adriana Stan: Eu mă gândeam că din antichitatea greacă. Ei aveau primatul lui „cunoaşte-te pe tine însuţi”, numai că acolo era vorba de o finalitate mai degrabă comunitară. Cunoaşte-te pe tine însuţi ca să trăieşti bine cu ceilalţi.

Mihaela Ursa: Păi, până la urmă, asta s-a transformat într-o finalitate publică. Este ceea ce amenda Cosmin…

Încheiem aici, revenind la ceea ce ne cita Ovidiu mai devreme, la invocarea acelei „blândeţi faţă de celălalt”. La această blândeţe aş face apel şi aş încheia rotund – scuzaţi-mi obsesiile de profesoară – cu încă un lucru spus de Lejeune care, după ce termină tot jurnalul său de lectură de bloguri, cu iritarea şi dependenţa aferente, recomandă: „expuneţi-vă, implicaţi-vă, folosiţi-vă prejudecăţile pentru a şti cum să vă implicaţi. Rămâneţi destul de detaşaţi pentru a survola spaţiul internautic, pentru a şti cum să vă dezimplicaţi. /…/ Punem atâta înverşunare în opoziţia noastră, suntem atât de hotărâţi să-i excludem pe aceia care procedează altfel decât noi… Eu m-am aflat de mai multe ori în această situaţie. Timp de 20 de ani am avut o mulţime de prejudecăţi împotriva jurnalului. Apoi am trecut de partea cealaltă şi le-am dat cuvântul oamenilor care se adresează mediului în care scriu cu „dragă jurnalule”, în Pactul autobiografic. Apoi, am trecut de partea computerului şi iată-mă alcătuind un al doilea studiu, „Dragă ecranule”, pentru a mă justifica în faţa celor care au rămas de partea jurnalului şi pentru a-i învăţa toleranţa. Dar oare n-am fost chiar eu intolerant faţă de bloggeri, pe care m-am obişnuit să-i numesc bârfitori? Fiecare cerc se închide până la urmă. Iniţial eram un modern în război cu anticii, pentru a ajunge un antic în luptă cu modernii sau un modern în luptă cu postmodernii. Iată povestea abia încheiată.” Să ne vedem cu bine data viitoare!

Anunțuri

Tagged: , , , , , , , , , ,

§ 2 Responses to Blogul şi doamna Verdurin

  • az spune:

    Cosmin Borza: „nu sunt de acord că ar trebui să avem grile diferite când citim un blog. E un text scris, e un discurs, eu nu am de ce să învăţ grile diferite faţă de interpretarea oricărui text confesiv doar pentru că e publicat pe blog”

    mi se pare un punct de plecare potrivit, daca textul prevaleaza imaginii, daca la un blog celmai important este scrisul, literalitatea si, poftim, literaritatea.
    pe de alta parte observ ca interventiile de aici se bazeaza pe textul scris. pentru un blog, esentiala mi se pare libertatea, care se traduce la un moment dat in notatii de alt fel decit pentru print, dar libertate inseamna mai intii construirea propriei politici editoriale (de multe ori ne-am confruntat cu cenzura, neacceptarea unui articol din diferite ratiuni, schimbarea titlului samd, practici recurente in presa culturala de azi, sa o recunoastem!)
    in al doilea rind libertate inseamna asocierea dintre text si imagine, un soi de sinteza la care contribuie si imaginea video, cam ceea ce nu poate prinde un print, decit daca este un ebook. blogul asadar este mai de graba vizual decit literal, mizeaza pe imagine mai mult decit orice carte (i.e. print). mai departe, blogul este si sonor: exista nu atit prin ceea ce scrii, ci prin ceea ce asculti, vezi, percepi.
    altfel, foarte misto discutia (e necesara, orice s-ar spune :), salutari pentru idee!

  • metacritic spune:

    Amintim – daca mai era nevoie – despre ancheta Ruxandrei Cesereanu despre blogging, care va aparea in doua numere consecutive ale revistei „Steaua” (3-4 si 5). Apar acolo comentarii autohtone despre fenomenul de blogging, si nu despre un blog/ bloguri particulare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Blogul şi doamna Verdurin at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: