Cititorul ca seducător

6 Mai 2010 § Lasă un comentariu

(discuţia despre DIARIST SAU BLOGGER, prima parte: o parte din textul dezbaterii „Diarist sau blogger” va aparea in revista „Cultura”, saptamana viitoare. Mulţumim pentru găzduire!)

Mihaela Ursa: Vă propun să începem a treia şedinţă de cerc, în care ne-am propus să ne ocupăm de trecerea de la jurnal la blog. Cu aceasta am enunţat un aspect particular al unui fenomen foarte complex, deoarece nu tot ce ţine de blogging poate fi derivat din jurnal, după cum nu toţi urmaşii jurnalului sfârşesc prin a fi bloguri. Aşa că, înainte să vă dau cuvântul şi să aveţi posibilitatea de a vă exprimaţi (şi pe baza textelor-suport pe care le-aţi putut consulta pe blogul cercului), aş mai vrea să adaug câteva lucruri. Vă propun patru puncte de discuţie (pur orientative): un prim punct ar fi discutarea blogului ca fenomen socio-cultural. Este clar că parte din raţiunile pentru care discutăm azi despre blogging ţin de amploarea fenomenului. Ca să ne facem o idee despre extensia şi înflorirea lui după 2004 în Occident (şi cam din 2007 la noi) vă voi oferi câteva date statistice: întâi, o statistică Technocrati din 2006, care constată existenţa a 50 de milioane de bloguri. Tot de acolo aflăm că blogosfera se dublează o dată la fiecare şase luni şi jumătate, că 175 de mii de bloguri sunt create în fiecare zi, mai mult de două bloguri sunt create la fiecare secundă a fiecărei zile, un milion şi şase sute de mii de postări apar pe internet în fiecare zi, ceea ce înseamnă 18,6 postări noi pe secundă. Din 2009 nu mai am o statistică la fel de detaliată, ea constată doar existenţa, la sfârşitul anului, a 126 de milioane de bloguri (o statistică Pulse, de data aceasta).

Într-o anumită măsură, fenomenul bloggingului trebuie pus în legătură cu o anumită modificare în modalitatea de utilizare a internetului. Este vorba despre maniera consacrată sub termenii de web 2.0, concept consacrat chiar din 2004, într-o conferinţă dedicată mediilor web 2.0 de către Tim O’Reilly. El nu se referă la un upgrading tehnologic, la un update de această factură, ci la o modificare în felul în care utilizăm netul, cea privitoare la adăugarea de valoare şi conţinut, de către useri, pe măsură de aceştia folosesc anumite aplicaţii. Cu alte cuvinte, este preconizată utilizarea internetului ca o platformă de creaţie a unor aplicaţii media, ca o modalitate de a crea valoare şi cunoaştere cu ajutorul utilizatorilor. Lucru deloc străin de fenomenul bloggingului, bloggerii fiind, la modul ideal, astfel de utilizatori creatori de conţinut. Când spun asta, nu mă refer neapărat la blogurile culturale, literare, ci la blogging în general, ca fenomen socio-cultural.

Un al doilea punct de discuţie ar putea fi următorul: în ce măsură jurnalul intim, jurnalul de scriitor, jurnalul de creaţie (şi aici rămâne de văzut dacă stabilim o identitate de conţinut, o suprapunere sau dimpotrivă, o disociere între toţi aceşti termeni) pot fi văzute ca precursori ai blogului. Pentru a actualiza câteva din valorile jurnalului intim, am recurs la informaţiile pe care le dă Philippe Lejeune în textul acela amplu pe care l-am ataşat pe blog. Recuperez câteva informaţii de acolo: de pildă, faptul că secolele XVII-XVIII sunt cele în care asistăm la o maximă înflorire diaristică. Tot acum se separă cele două practici de notaţie zilnică în jurnal. Se separă, aşadar, o cronică personală care rămâne jurnal, de o cronică socială care se transformă în presă, jurnalistică. În secolul XIX, jurnalele încep să fie publicate sub formă de carte, majoritatea după moartea autorului. Dar tot de acum datează obiceiul de a publica extrase încă din timpul vieţii autorului. Jurnalul intim este văzut ca o formă de expunere publică de sine şi, astfel, am putea introduce în discuţie problema cititorului de jurnal: ce anume creează un public pentru o astfel de literatură?. Pe lângă expunerea publică de sine, Philippe Lejeune vorbeşte şi despre o anumită calitate compensatorie a jurnalului, pe care o moşteneşte şi blogul. Iată câteva traduceri rapide, de atelier, din textul lui Lejeune: „nu poţi pune la îndoială, critica sau detesta un anume lucru pe internet fără să te excluzi din joc. Ne îndeamnă asta la toleranţă sau ne face doar nerealişti şi iresponsabili? Toate devin egale, iar dacă emiţi sentinţe devii automat vinovat.” Vreau să vă întreb sau să ne întrebăm la un moment dat cât de valabilă este această viziune „democratică” pe care Lejeune şi alţi analişti ai internetului o împărtăşesc asupra bloggingului, asupra internetului…

Un al treilea punct al discuţiei este infidelitatea blogului faţă de diaristică. Şi aici am pornit tot de la un citat din Lejeune, care spune: „blogul este jurnalul personal care se dă înapoi, care se fereşte” (pulls back, zice textul nostru), cu alte cuvinte care tentează, care se joacă de-a iluzia jurnalului, dar care nu vrea să intre în ea, nu vrea să se transforme în conţinutul acelei iluzii. Între semnele infidelităţii blogului faţă de jurnal menţionez câteva: publicarea instantanee, globală, interactivitatea. Dacă jurnalul înseamnă publicarea târzie a unor însemnări retroactive, blogul presupune publicarea instantanee şi încă la nivel global, de asemenea înseamnă a publica interactiv, şi asta ridică problema transformării cititorilor în autori. Mă gândesc că discuţia noastră ar merita să se ocupe de felul în care cititorii şi autorii îşi tranzacţionează funcţiile, poziţiile, cum se transformă unii în alţii. Apoi, dacă jurnalul se bazează pe întârzierea notaţiei, pe acumulare progresivă zilnică, pe secretizare, fie pe secretizarea intimă fie pe selecţia exclusivă şi exclusivistă a unui cerc restrâns de cititori, blogul mizează pe opusul acestor termeni, respectiv pe scrierea instantanee, simultană vorbirii, pe absenţa oricăror interiorităţi protejate, şi pe proiecţia în exterioritate. Iarăşi un citat tradus din Lejeune: „bloggerii caută părtăşie. Ei operează pe principiul «trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască». Ia-mă aşa cum sunt, încercând să atragă interes pe descrierea detaliată a unei vieţi, iar nu prin conversaţia lor sclipitoare compoziţia este mult mai laxă, limbajul ales este mult mai aproape de limba vorbită, imitând monologul interior şi adresându-se unui cititor empatic.”

În fine, ultimul punct pe care vă propun să-l discutăm este: cum citim literatura blogurilor, iar cu asta ajung la conceptul celebru de „pact autobiografic”, pe care tot Lejeune îl lansează pentru a denumi un anumit efort şi efect de lectură. Pactul autobiografic îl vizează mai întâi pe lector, respectiv măsura în care cititorul îşi dă într-un fel consimţământul, acordând jurnalului o anumită „bunăvoinţă” apriorică. Mă întreb dacă mai putem stabili un corespondent, o alternativă a pactului autobiografic în ce priveşte blogurile. Tot la capitolul acesta mi se pare util de vorbit despre abordarea media studies. Spune Lejeune: „când ai lucrat atâta timp pe jurnalele personale, [şi întrerup citatul pentru a vă aminti contextul acestei declaraţii: este vorba despre un jurnal de lectură – de bloguri! – pe care Lejeune îl ţine timp de un an. La începutul jurnalului el îşi enunţă prejudecăţile, spunând „acesta este setul de prejudecăţi cu care pornesc în acest experiment: cred că bloggerii sunt bârfitori, cred că e numai prostituţie intelectuală acolo, cred că totul sună a gol, dar sunt dispus să îmi modific acest set de prejudecăţi în urma lecturii, vreau să văd dacă şi cât de mult îmi vor fi ele confirmate sau infirmate de lectura respectivă. Ei, în acest context zice el cam aşa:] „blogurile nu-ţi oferă decât caricatură şi prostituţie. Totul sună a gol. Mă aflam însă, într-o predispoziţie greşită. Poate că, şi acesta este punctul pe care vreau să îl subliniez, poate că blogurile trebuie citite diferit. Într-un spaţiu în care publicul larg navighează, se angajează în dialoguri anonime, poate că ele, blogurile, le apar drept profunde şi autentice unor oameni neobişnuiţi să citească texte private. Încerc să mă adaptez, pentru că îmi displace profund să mă simt atât de plin de dispreţ. Nu aş vrea să supun aceste biete jurnale de web aceloraşi insulte pe care „dragele mele jurnale”, le-au avut de suportat mai bine de un secol, respectiv secolul în care o parte din ele au rătăcit drumul, ajungând sub tipar.”

Iată observaţiile mele preliminare, menite să actualizeze câteva lecturi, în aşa fel încât să discutăm cât mai profitabil. Din acest moment dezbaterea este deschisă, fireşte punctele acestea patru sunt orientative, nici cronologia lor nu înseamnă nimic, putem începe de la oricare dintre ele.

De unde credeţi că trebuie început ?

Alexandra Columban: Înainte să ajungem să comparăm blogurile cu jurnalele, eventual să încercăm să facem o trecere în revistă a categoriilor de bloguri, deşi e foarte dificilă o clasificare a lor, eventual modul în care înţelegem noi blogurile şi experienţa noastră de până acum. Nu pot să mă declar cititor de bloguri, poate din cauză că fiind eu mai demodată, am o oarecare problemă cu legitimitatea lor şi cu faptul de a le considera sau nu cu adevărat literatură, şi, sigur, exisă unele care sunt evident bloguri literare, dar există şi cealaltă categorie, de mâna a doua sau a treia, a blogurilor care sunt un soi de jurnal „trendy”, şi pe acelea când le citesc, de cele mai multe ori mă abţin să las comentarii răutăcioase.

Mihaela Ursa: Ce ar însemna exact „blog cultural”, pentru că şi aceasta e o definiţie care merită formulată ?

Alexandra Columban: În definitiv aceasta e o discuţie despre ce putem considera literatură sau nu, şi aceasta e deja o discuţie complexă. N-aş vrea să mă complac în clişee de genul, să aibă o oarecare adâncime, să încerce să aducă o perspectivă nouă…

Sanda Cordoş: Poate ar trebui să dăm câteva exemple de bloguri literare.

Mihaela Ursa: Care ar fi blogurile „bune” şi blogurile „rele” sau care ar fi blogurile „culturale” şi cele „neculturale”?

Sanda Cordoş: Poate asta ar fi mai interesant şi ar coagula discuţia, dacă ne-aţi spune ce bloguri literare citiţi de obicei, ce bloguri vă plac…

Alexandra Columban: Îmi plac în primul rând blogurile revistelor culturale, pentru că vezi acolo receptarea de care au parte nişte articole culturale scrise de voci cu autoritate din partea unor oameni diferiţi, care nu au neapărat pregătire de filologi. Nu-mi plac cele care nu sunt literatură…, ci altceva… plictisitor.

Mihaela Ursa: Sunt două probleme pe care le ridică Alexandra aici, e problema literarităţii: sunt sau nu literatură/care sunt literatură şi care nu, plus cea a credibilităţii, legitimităţii. Credibilitate în ce sens? Te referi la faptul de a spune sau a nu spune „adevărul”…

Andrei Simuţ: … sau „are o autoritate”, la asta te refereai?

Adriana Stan: Şi eu vreau să te întreb: unde plasezi acea legitimitate, instituţională adică să fie? Contează în primul rând girantul de editură? Dar putem vorbi de cititorii tineri care au confortul navigării şi legitimează spontan alegând pur şi simplu să citească blogurile care le plac.

Alexandra Columban: Avem o libertate de alegere, care desigur e minunată, dar care poate să fie, dacă nu chiar ameninţătoare, cel puţin intimidantă În ceea ce priveşte acceptarea sau acordarea de legitimitate blogului, înţeles ca şi categorie literară.

Mihaela Ursa: Întrebările sunt ţintite nu doar spre Alexandra, ci şi spre noi toţi, ca şi comunitate de metacritici.

Oana Demeter: Personal nu am citit un blog care să se intituleze „blog”… Într-un spaţiu cibernetic, într-un spaţiu virtual, destinat lumii blogurilor, ce anume transformă gestul meu obişnuit de lectură în faţa unui blog? M-ar interesa dacă există vreo diferenţă între felul în care voi citi un anume text imprimat pe hârtie şi felul în care voi citi acelaşi text pe ecran, ca text de blog. În acelaşi timp mă gândesc că aspectul calitativ al textului scris se poate modifica în receptare după cum se slujeşte de hârtie sau de ecran.

Mihaela Ursa: Cum putem modifica receptorii textului schimbând mediul de lectură? În momentul în care schimbăm mediul pe care citim, schimbându-l cu un altul, ceva se modifică în propria noastră lectură. Ce câştigăm şi ce pierdem la o astfel de traversare de medii diferite? Nu numai de la „cher journal” la „cher écran”, ci şi de la „cher livre” la „cher écran”…

Adrian Tătăran: Pentru mine cel puţin accesibilitatea aceasta extremă, adică faptul că poţi să ai orice text la orice oră, poţi să accesezi, eşti liber, facilitatea cu care se obţine textul induce cumva o anumită lene, o anumită dezinteresare. De exemplu citind un blog nu am răbdare să ajung la capătul textului. Niciodată nu am răbdare. În momentul în care o carte era sau este mai greu de procurat, are şi toată aureola unei cuceriri, atunci atenţia faţă de textul respectiv este mult mai mare. De aceea mă gândesc că există bineînţeles beneficiul unei accesibilităţi din ce în ce mai mari, şi generoase, şi, pe de altă parte, ca orice facilitate, induce o oarecare lene, indolenţă.

Mihaela Ursa: Mi se pare foarte interesant ce spune Adrian, pentru că introduce în discuţie o formă de seducţie: de vreme ce blogul este prea accesibil, el plictiseşte. Într-un fel cititorul devine aici un bărbat seducător în căutare de cuceriri: de blog te plictiseşti ca de o femeie prea accesibilă în seducţie, pe când de o carte pe care ai obţinut-o cu greu, pe care ai urmărit-o luni, zile întregi, te vei bucura mereu pe îndelete, interesul tău nefiind neapărat justificat de calităţile ei (estetice etc.) imediate, ci de dificultatea cu care ai ajuns la ea, asta mi se pare foarte interesant.

Flaviu Pătrunjel: Cred că în primul rând se pierde din intimitate, şi aici sunt de acord cu ce spunea Adrian. Sunt de părere că se trece de la un mediu opac la unul transparent, iar din spate vine un spaţiu public, care este destul de înspăimântător din anumite perspective. Nu numai că dispar diferenţele, dar un spectacol continuu ameninţă să le şteargă acolo unde ele separă publicul de actori şi scena de culise. Proces în care se abdică de la orice vestimentaţie culturală, în care se renunţă la cultură în general, fiindcă până la urmă cultura este un spaţiu al diferenţelor. De aici se trece la un exhibiţionism extrem, în care fiecare îl vede pe celălalt. Bineînţeles că, dacă celălalt este expus fără pudoare, fără discernământ, el (sau ea) devine pură şi simplă informaţie. Şi atunci dispare orice limită, se confundă fiecare cu fiecare, şi normal că dispare orice interes. Mi se pare trist.

Ovidiu Mircean: Nu ştiu, sună apocaliptic de-a dreptul! Marile cărţi din biblioteca personală, marile intimităţi expuse… Eu am senzaţia că am pornit discuţia dintr-o direcţie care vine prea mult din formaţia noastră filologică. Şi trebuie să ţinem cont de faptul că, în momentul în care un număr atât de mare de utilizatori apare, în momentul în care a explodat cultura blogului în ultimii 5-6 ani, intrăm deja într-o sfera de activitate  (culturala/subculturala cum vrem să o numim), care se manifestă la nivelul unui public foarte larg, care nu e compus din oameni care încearcă să scrie, nu sunt cititori de literatură sau nu au un asemenea interes. E pur şi simplu un fenomen social care cred că  se apropie mult mai mult (demonstraţia îi apartine studentului nostru de la Compa, Mircea Laslo) şi ar putea să fie analizată mult mai pertinent cu instrumentarul derivat din critica teatrului pentru că blogul e un fenomen mult mai apropiat de un performance teatral, de un stand-up comedy, de un fel de improvizaţie teatrală, de un fel de meta-teatru care îşi are incluse prezenţele spectatorilor din sală meniţi să intervină la ceea ce se desfăşoară pe scenă, întrucât presupune şi predispune o alteritate, care nu este alteritatea aceea model a scriitorului de jurnal, a scriitorului de carte publicat ca atare, ci presupune o alteritate dialogică, zbanghie, uneori noncomformistă, uneori ingrată, care va interveni şi îţi va da replica. De unde cred că şi acest consum foarte rapid de timp, un articol de blog se consumă foarte repede: este doar o intrare, doar o replică, care se va consuma. Nu ştiu în ce măsură intrările pe blogurile vechi de doi ani de zile mai sunt văzute sau citite de cineva. De fiecare dată există o accesare directă către prima pagină, ultima pagină, ultimele notaţii. Deci discutăm despre un text al momentului, un text al replicii, care se oferă în primul rând dialogului. E o formă de înscenare. Pe de altă parte, n-aş fi de acord cu dvs că este o formă de expunere crudă a intimităţii.

Vreau să vă dau un exemplu din Flaubert, când, la un moment dat Madame Bovary spune, „«am un amant! Am un amant!» şi corul tuturor eroinelor literare care suferiseră din dragoste cântau în mintea ei împreună cu ea «am un amant! Am un amant!»”. Să ne imaginăm că Emma Bovary s-ar fi dus, ar fi deschis computerul şi ar fi spus chestiunea asta „am un amant” şi ar fi ales-o drept titlu pentru  ultima postare de blog. În primul rând se întâmplă ceva paradoxal cu această intimitate expusă. Are loc o stranie detaşare, o aruncare în „ca şi cum”, în ficţionalizare, unde, chiar dacă ceea ce tu spui este adevărat, este intim, este perfect viabil şi legitim în raport cu tine, ajunge să fie aruncat în convenţia protectoare a unei forme de histrionism, a unui rol jucat, un simulacru implicit pe care îl construieşte prezenţa ta ca imagine la capătul tuturor acestor intervenţii dialogice… Deci cred paradoxal, aceaastă expunere este automat o formă de protecţie a intimităţii, o formă de distanţare ficţionalizantă, care este prezentă într-o anumită măsură şi în cadrul jurnalului, însă cred că aici diferenţa fundamentală e dată şi de perisabilitatea a ceea ce scrii. Celălalt care citeşte, interlocutorul tău, care poate să fie un individ intrat pentru prima dată pe blog, nu va interveni din perspectiva celui care are un parcurs de lectură a întregului tău corpus de scrieri, care i-a postulat un personaj, un portret de scriitor, prezentat printr-un un alt gen de autoritate, pe care tu însuţi în calitate de scriitor de jurnal i-ai regizat-o, înscenat-o şi i-ai pregătit-o. Intervenţia ta pe blog este mult mai lipsită de preţiozitate şi de autoasumare decât a scriitorului de jurnal, pe de o parte, şi pe de altă parte există acest exerciţiu al inocenţei happening-ului verificată atât pentru cel care scrie cât şi pentru cel care dă un răspuns. Chiar şi postările violente, oricât ar fi de muşcătoare-acide la adresa unei confesiuni intime pe care o faci pe blog, tind să fie mai puţin virulente, mai puţin asumate, decât o reacţie dură la o chestiune scrisă confesiv într-un roman autobiografic. Explicaţia ar fi tocmai faptul că primează în continuare această zonă de inocenţă a intervenţiei spontane, care, într-un anumit fel, are doza ei de „hai să discutăm”, „hai să fim într-un ca şi cum al blogului”. Cred ca discutăm de o convenţie mult mai lipsită de aceste angoase şi auto-asumări care ne construiesc… E un alt tip de joc, mult mai deschis, mult mai improvizat, şi…

Mihaela Ursa:.. fără presiunea duratei, a monumentalităţii, respectiv o cultură efemeră, un manifest al efemerităţii…

Ovidiu Mircean: Sunt confesiuni perisabile…

Flaviu Pătrunjel: Dacă înţeleg bine nu mă contraziceţi, adică nu mă chiar contraziceţi. Totuşi, pot aduce un contraexemplu în ceea ce priveşte presupusa siguranţă de care inocenţa se lasă sedusă. La un anumit moment dat, inocenţa poate fi suprinsă de faptul că nu este chiar atât de inocentă, ceea ce o descalifică; dar ea este surprinsă de ceilalţi numai datorită încrederii…inocente pe care o acordă acestui mediu aparent dezamorsat. Şi, în fine, exemplul: la televizor, două studente… (de fapt nu erau studente, ci erau în clasa XII-a) au făcut strip-tease pe catedră, cineva le-a filmat, iar filmuleţul a ajuns pe internet iar de acolo la televizor, de unde probabil că şi profesorii au fost informaţi şi au decis că elevele trebuiesc exmatriculate. Din acest exemplu pot deduce că unele confesiuni nu sunt deloc perisabile, că blogul nu înseamnă doar text şi că atunci când se încalcă anumite limite urmările nu întârzie să apară, indiferent care este mediul prin care se transmite mesajul. Dar tot de aici pot să extrag şi o anumită prejudecată căreia cele două eleve i-au căzut victime: această prejudecată se rezumă la credinţa că spaţiul virtual nu poate avea consecinţe asupra spaţiului real. Uite că internetul nu salvează de consecinţe strip-tease-ul de pe catedră…

Ovidiu Mircean: Dar, staţi un pic, unde au făcut strip-tease, în şcoală?

Flaviu Pătrunjel: Da!

Ovidiu Mircean: În timpul orelor sau după? Staţi un pic, dacă au făcut strip-tease noaptea în şcoală e ok!

Flaviu Pătrunjel: În momentul în care ele se lăsau filmate de colegi, probabil că îşi spuneau: Da, ne filmează, e ok, filmul nu va ajunge decât pe internet, ceea ce nu implică un pericol, eventual ne va aduce faimă şi vor şti până la urmă toţi. Faimă au căpătat, dar spre surprinderea lor, totodată s-au luat şi măsuri. Probabil că, faţă de anumite gesturi care presupun o oarecare intimitate, reacţia publicului este asemănătoare cu cea faţă de jurnal, dacă pot să mă exprim astfel; în plus, pe blog nu doar textul este cel care intervine, ci de asemenea imaginea şi muzica şi filmul. Aparent, într-adevăr putem vorbi de alt spaţiu public care presupune ceva protector, mai ales prin faptul că celălalt nu este imediat afişat. Celălalt poate fi accesat printr-o cameră video, prin urmare ştiu că eu îl văd, dar nu sunt sigur că el mă vede pe mine, deci din nou, celălalt este ascuns, nu sunt sigur de prezenţa lui, ceea ce mă face să cred că sunt de fapt în intimitatea mea. Dincolo de asta, mergând la extremă, pot să cred că toţi ceilalţi sunt ascunşi, aşa că pot să fac ce vreau în societate fiindcă nu sunt observat. Mergând apoi la extrema extremei, s-ar chiar putea întâmpla situaţia în care fiecare să poată face ce vrea, după exemplul pe care îl dă Michael Ende, în Povestea fără sfârşit: acolo unde personajul principal ajunge într-un oraş al nebunilor, loc în care fiecare se vede doar pe el însuşi într-o oglindă, timp care cuprinde o eternitate, unde există o simulare a libertăţii, ca şi lipsă de constrângeri, dar unde nimeni nu mai întâlneşte pe nimeni.

Alexandra Columban: Oarecum ca o completare la ceea ce a spus şi domnul profesor Mircean, mi-a plăcut ideea conform căreia că nu trebuie să privim blogul ca pe un fenomen literar, ci ca pe unul social, şi cred că asta reprezintă o dublă problemă pentru noi ca filologi, pentru că, unu, noi receptăm orice text prin prisma „de la Litere”, şi aplicăm un anume spirit critic, şi doi, cred că ne aflăm într-un punct de răscruce, vorbesc nu la nivel regional, ca şi cultură şi societate, ci la nivel global: azi se produce o trecere spre „simulare şi simulacru”. Şi cred că, din punctul acesta de vedere, eu nu am o problemă cu citirea blogurilor, ci cu acceptarea lor ca fenomen social care modifică însuşi conceptul de literaritate.

Mihaela Ursa: Tocmai din acest motiv – al modificării conceptului de literaritate – v-am propus această intrare, la întâlnirea noastră despre blogging, intrarea prin intermediul jurnalului literar, pentru că aceasta este o fereastră „prietenoasă” pentru noi, ca oameni ai cărţii, ai bibliotecii, ca oameni mai degrabă nedeschişi sau nu foarte dispuşi să acceptăm fără proteste această mutaţie, această trecere a praxisului literar, fie că ne place sau fie că nu, dinspre suportul de hârtie înspre suportul de ecran.

Andrei Simuţ: Ne descumpăneşte faptul că nu putem teoretiza. De ce? Pentru că blogul poate simula orice (cuvântul e bun), blogul ne poate da o infinitate de ferestre prin care îl putem percepe, blogul poate simula jurnalul intim, dar nu e doar jurnal intim, poate simula un stand-up comedy, aşa cum ai spus, dar totuşi e o diferenţă, pentru că publicul la un stand-up comedy poate huidui, poate râde sau poate ieşi din sală, dar nu prea intervine, din câte am văzut eu, neapărat cu replici aşa cum poate face un forumist, care poate să facă să înceteze blogul prin violenţa limbajului. Mulţi bloggeri se plâng de această violenţă a forumistului, sunt forumişti care au pus capăt unor bloguri…

Mihaela Ursa: … pe când Lejeune susţine că, în spaţiul internetului, nimeni nu este contra nimănui, toţi merg după „live and let live”. El vede lucrurile foarte… paradisiac..

Andrei Simuţ: Într-adevăr, forumistul poate să-l excludă pe blogger, şi aici într-adevăr rezidă caracterul periculos al bloggingului, de fapt te expui făcându-ţi un blog, nu este neapărat această dorinţă de a fi mai vizibil. Şi aici, iarăşi e o obiecţie, în sensul că poţi să nu ai niciun public, poţi să îţi faci un blog pe care să nu-l vadă nimeni, cu atât mai mult cu cât avem o asemenea mulţime de bloguri, poţi să rămâi anonim având foarte multe postări, poţi să nu convingi pe nimeni, chiar dacă ai avut inspiraţie cu câteva postări înainte, cum scria Florin Lăzărescu, uite, acum am fost categorisit la bloguri culturale, iar ultima postare a fost un grup de trei fotografii cu găini şi un cocoş. Aleatoriul postărilor şi al întâlnirilor dintre blogger şi cititorul potenţial e o a doua problemă. Revenind la impasul teoriei, e foarte greu să ne definim obiectul ei, foarte greu să-l circumscriem, deoarece este într-un proces de metamorfozare continuă. Blogurile culturale, rămân ele culturale? De exemplu, conform unei teorii a unui blogger, orice blog îşi perverteşte, îşi modifică intenţia iniţială. Foarte multe bloguri, inclusiv al meu, au pornit de la o anumită intenţie, pe care au lăsat-o vrând nevrând în urmă. Orice blog este condamnat să se modifice, să se hibridizeze, să asculte şi de cititor. Iată deci impasul în care s-ar afla teoria asupra blogurilor…

(vezi continuarea pe coloanele de alături)

Anunțuri

Tagged: , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Cititorul ca seducător at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: