Ecranul nu este mai artificial decât caietul…

6 mai 2010 § Lasă un comentariu

(discuţia despre DIARIST SAU BLOGGER, partea a II-a)

Mihaela Ursa: Este interesant felul în care expunerea aceasta publică funcţionează dublu, pe de o parte e declarată pierderea interiorităţii asupra căreia ne atrăgea atenţia Flaviu, şi, pe de altă parte, aceeaşi pierdere a interiorităţii prin expunere publică poate însemna cea mai bună formă de ascundere, spuneau şi Ovidiu, şi Andrei, cea mai bună formă de mascare şi de protecţie a eului, pentru că, tu, pe blog, poţi să fii cine vrei. Sunt bloggeri care îşi declară identitatea şi unii care nu-şi declară identitatea, care se pot afirma ca bloggeri tocmai sub această mască iluzorie, „mincinoasă”. Mă gândeam că poate vorbim prea mult despre blog şi prea puţin despre jurnalul literar sau despre intimitatea dintre blog şi jurnalul literar şi aştept să interveniţi şi la acest subiect.

Ovidiu Mircean: Şi aici este o problemă, pentru că dacă te uiţi de exemplu la blogurile culturale, ale unor persoane de cultură, e foarte interesant să vezi modul în care oamenii aceştia, intrând în convenţia blogului, îşi asumă jocul regizat sau simulat al spontaneităţii. Florin Lăzărescu vorbea despre uimirea lui că a fost premiat la „bloguri culturale”, când el avea fotografii cu găini şi cocoşi…

Mihaela Ursa: … da, sau Luiza Vasiliu, care l-a surclasat pe Lăzărescu, se autoironiza ea, postând fotografii cu şosete…

Ovidiu Mircean: Cred că o persoană care vine din zona Literelor, sau dintr-o zonă intelectuală, dacă nu îşi asumă pe deplin acest joc al spontaneităţii este, cum să spun… Blogul a devenit – pentru foarte multă lume care deja are o persoană asociată unei persona recognoscibile, construită de câteva scheme retorice permutate la nesfârşit care ajung să branduiască persoana în cauză – blogul a devenit aşadar trupul acestei imagini sociale, a devenit carnalitatea, trupul adevărat al acestei imagini sociale care s-a afirmat ca atare în sfera publică, menţinând-o în viaţă prin reţeaua de reacţii de moment la cele întâmplate în cultură, în literatură. E un tip de prezenţă mondenă, în ultimă instanţă,  a persoanei respective, care e citită din interes monden, şi care cred ca nu are foarte multe şanse de a perverti, cum spunea Andrei, o intenţie iniţială autenticistă. Sunt foarte multe bloguri care tind să confirme mai degrabă tipul ăsta de construcţie a unei imagini sociale, decât să devină un jurnal intim virtual. Sigur, putem discuta şi despre jurnale, în ce măsură jurnalul lui Mircea Cărtărescu nu este, în ultimă instanţă, un jurnal care construieşte o persona de literat genial, extrem de talentat, nevalorizat întru totul de critica locală ş.a.m.d. Cât din ceea ce apare într-un jurnal ţine de intimitate, ţine de autenticitate sau jurnalul la rândul lui prin convenţia lui ne aruncă într-o altă formulă de teatralitate şi construcţie de sine orientată literar? Adică suntem în aceeaşi zonă de construcţie textuală; diferenţa ar fi că jurnalul configurează intimitatea altfel decât prin reţeaua socială, polul acesta de deschideri sociale ale personei care scrie un blog.

Mihaela Ursa: Îmi pare foarte bine că ai adus discuţia aici, pentru că, aş susţine argumentul tău cu un citat din Lejeune: „am încercat să arăt cât de fragilă este noţiunea aceasta de intimitate. A scrie pentru tine însuţi într-un caiet nu reprezintă o situaţie naturală în care este în vreun fel alterată de apariţia noilor media. Computerul nu este în acest sens mai artificial decât caietul. Nu face decât să ne schimbe relaţia cu scrisul.” Poate despre asta e vorba, mă tem că din poziţie de filolog, de cititori de cărţi avem tendinţa de a considera că relaţia dintre eu şi expunerea lui pe o foaie de hârtie este naturală, firească, plăcut de încurajat şi de descoperit, pe când expunerea pe ecran, public, respectiv instantaneu, e artificială, ceva ce trebuie condamnat ca un păcat „contra naturii”. Or, Lejeune spune aici foarte clar că scrisul într-un jurnal nu e mai natural decât scrisul pe un blog. Ce se schimbă fundamental este relaţia noastră cu scrisul, iar aici ajungem iarăşi la cealaltă relaţie, cu cititul.

Aş mai continua o observaţie a lui Ovidiu, ce spuneţi despre felul în care blogul legitimează persoana socială? Vreau să vă întreb, pentru că şi eu sunt o cititoare ocazională de bloguri, dacă voi aveţi ştiinţă de vreo personalitate culturală de mare autoritate în România, care să aibă blog şi care să fie teribil de populară în blogging. Eu nu cred că există (fireşte, nu mă refer la Cabral & Co, la Mircea Badea & Co, nu la o personalitate publică mă refer). S-ar putea să mă înşel şi să fie reflexul meu de sentimental, cred că există o antipatie a mediului internautic faţă de monumentele şi de personalităţile culturale altfel exaltate în media de altă factură, o anumită antipatie a publicului larg faţă de ce ar avea „ei” de spus în acest mediu „al nostru”, respectiv ce ar avea de spus scriitorii, poeţii, muzicienii, artiştii sau criticii despre care ştim că sunt mari şi tari în lumea hârtiei, în lumea cărţii, sau în lumea media mainstream. Că tot îl invocai pe Lăzărescu, el are romane de succes, are un blog superhaios, dar nu este unul dintre cele mai populare…

Andrei Simuţ: … da, sau Teodorovici. Degeaba eşti un autor de succes, ca blogger trebuie să o iei de la zero, să îţi recucereşti un public.

Adriana Stan: Bine, dar a existat un moment în care instanţele oficiale au început să fie concurate de instanţe alternative, a fost Terorista, care şi-a câştigat o credibilitate chiar în afara unei persoane biografice determinate, nici n-a fost identificată până la urmă. Terorista era invitată la un moment dat la anchete culturale alături de critici cu nume…

Mihaela Ursa: Ei, aici voiam să ajung. Terorista a avut – între bloggerii români autoritatea aceea culturală a artiştilor/ criticilor din mainstream. Dar nu cumva a participat şi anonimitatea de care ea a ţinut cu dinţii la această autoritate, asta mă întreb…

Adriana Stan: Da, pentru că a fost luată cumva şi cu gust de subversiune, hai să spunem lucrurilor pe nume, noi nu ne încurcăm în teorii, şi chiar dacă ea a dispărut, mai sunt asemenea bloguri, white noise, zum, care adună în jurul lor nişte comunităţi faine, emulative de cititori.

Cosmin Borza. Tocmai aici aş vrea să intervin în sensul comparaţiei între jurnal şi blog. Din punctul meu de vedere, blogul înseamnă o „adolescenţă” a jurnalului intim. Am citit cu atenţie textul lui Lejeune pe care nu-l ştiam, citisem Pactul autobiografic, lecturile mele în domeniul jurnalului au fost destul de numeroase, deoarece mi-am făcut licenţa pe jurnal. Lejeune era considerat la finalul anilor ’70 punctul de opoziţie în teoretizarea scriiturii autobiografice. Adică venise toată perioada lui Paul de Man de exemplu care vedea autobiografia ca „des-figurare”, ea oferind o simplă figură de limbaj, iar nu o cunoaştere de sine autentică, apoi Derrida care respingea complet calitatea de scriere autentică a autobiografiei sau jurnalului („incorporare a eşecului de a incorpora”); Barthes în Deliberare confirma moartea jurnalului (eul se poate figura ca „eu” numai prin text, un spaţiu prin excelenţă mistificator), faptul că e un alt gen literar, nici vorbă superior literaturii propriu-zise; vine şi Genette cu Jurnalul, antijurnalul, în 1981, care îl confirmă… ş.a.m.d. De aceea zic, Lejeune are … aşa … o receptare cu funcţie aproape revelatorie a blogurilor. Deşi pleacă de la constatarea că blogul e o tipologie aparte de jurnal, Lejeune ajunge în final să descopere o nouă prospeţime pe care eu nu cred că el o contestase niciodată, în sensul că în Pactul autobiografic el caută exact „sinceritatea” confesiunii, şi spune, e clar că e un filtru, încheiem un pact, dar ceea ce este dincolo de acest filtru înseamnă autenticitate, înseamnă sinceritate, eu pur, eu intim care poate fi redat. Iar blogurile câştigă această superioritate faţă de jurnal. În timp ce aproape nimeni nu mai susţine azi capacitatea jurnalelor de a atinge autenticitatea, blogurile par să ofere confesiune în stare pură, fără de artificii „literare”.  De exemplu, reacţia lui Lejeune, un teoretician totuşi al autobiografiei, e reacţia majorităţii cititorilor de bloguri. Oameni aceştia, iată, nu sunt literaţi, deci nu problematizează posibilitatea de a-şi masca interioritatea. Diariştii, spun teoreticienii, rămân artificiali oricât s-ar strădui să demonstreze contrariul, în timp ce blogerii, iată, au acces la o interioritate autentică. Noi putem să acceptăm blogurile ca fiind un mijloc de construcţie a imaginii publice, cum spuneau Ovidiu Mircean sau Flaviu Pătrunjel, nu e o problemă că percepem blogurile ca o simulare, problema e cum e receptat de ceilalţi blogul. Terorista şi-a câştigat un succes din punctul meu de vedere aproape nejustificat, mizând pe o postură de cititor nepervertit…

Adriana Stan: …mai ales pe situarea ei alternativă faţă de …

Cosmin Borza: Eu nu vedeam acolo criterii de evaluare a acelor cărţi, însă dacă eu veneam să scriu pe blogul ei un comentariu, să ofer un argument pe care îl consideram conturat, evident eram receptat în stilul: „asta-i perspectivă literară”; deci perspectiva mea „convenţionalizată”, de literat, era inferioară unei perspective de bloggerist, care avea acces la sinceritate, la adevăr, la autenticitate. De aceea spun că blogurile sunt cumva acea „copilărie” a jurnalului, pentru că la început jurnalul aşa era receptat. Accesul la eul pur, la eul intim, prin jurnal acolo ajungem, e o formă superioară ficţiunii pentru că, iată, nu evidenţiază convenţii literare care să trădeze construcţia auctorială. Au venit, inclusiv Lejeune a încercat să arate că e o convenţie totuşi şi autobiografia, au venit toţi aceşti deconstructivişti care vorbeau de trans-figurare, iată des-figurare la Paul de Man, care vorbeau de eul de hârtie etc. Bloggeri nu cred că îşi pun astfel de probleme, ei se plasează înainte de momentul în care se manifestă conştiinţa că orice eu expus înseamnă simulare, mască, persona. În lumea bloggerilor ei sunt oameni care ajung la autenticitate….

Adriana Stan: …La realitate…

Cosmin Borza: …la realitate, de aceea eu nu sunt de acord că ar trebui să avem grile diferite când citim un blog. E un text scris, e un discurs, eu nu am de ce să învăţ grile diferite faţă de interpretarea oricărui text confesiv doar pentru că e publicat pe blog, eu nu văd de ce să găsesc criterii diferite pentru spaţiul blogului sau pentru spaţiul textului scris.

Mihaela Ursa: Haideţi atunci să aplicăm aceleaşi criterii, şi, îţi atrag atenţia Cosmin că orice formă de autenticitate, orice formă de spontaneitate, de improvizaţie şi de avangardă sfârşeşte prin a se clasiciza. Şi că dacă lucrurile pe care le susţii tu despre blogul Teroristei e adevărat pentru – să spunem – prima jumătate de an, în ultima parte e vizibilă o anumită formalizare a demonstraţiei, a discursului, fireşte în funcţie de alte criterii decât cele care îl mână în luptă pe un critic sau pe cronicarul literar. Şi comentariul ei se clasicizează, e inevitabil: orice lucru repetitiv şi orice repetitivitate contribuie la formarea unui algoritm. Sigur că algoritmul ei este altul decât al tău, care scrii cronică spunând de la bun început „aceasta este o cronică literară”, dar el nu este mai puţin formalizat. Şi, eventual, v-aş invita să vedem dacă putem identifica acele noi catene, noi directive, noi trăsături ale cronicii de blog, ale cronicarului de blog.

Iulia Micu: Cred că fiecare are personalitatea lui şi, eu mereu fac distincţia între cyberspaţiu şi spaţiul nostru, în care trăim. De cele mai multe ori, dacă extragem, dacă postăm pe blog, să zicem, o cronică, nu putem să o publicăm mai departe în revistele mainstream, pentru că este pur şi simplu o cronică de blog, dictată de cititor, dictată de competiţia internautică de a produce cel mai bun blog sau aşa mai departe. Deci ei, bloggerii, au ierarhia lor în interiorul blogurilor, în interiorul ciberspaţiului, aşa cum noi avem ierarhia noastră aici în realitatea palpabilă. După părerea mea putem să locuim într-un astfel de spaţiu fictiv, însă indiferent dacă facem sau nu facem asta, fiecare dintre noi, blogul va funcţiona ca un schimb între noi şi ciberspaţiu, ca o interfaţă asta depinde de capacităţile fiecăruia de a evada din realitatea în care trăieşte spre un alt spaţiu, de a nu mai percepe pragul, poarta, adică ecranul computerului şi de a păşi peste această prăpastie dintre lumi, dintre cele două realităţi, prăpastie pe care, încă, din păcate, nu am reuşit să o depăşim decât virtual, prin această metodă a bloggingului şi prin atâtea altele…

Adriana Stan: Eu mă întreb în ce măsură n-am putea vedea ca pe un lucru foarte bun această extindere a comunităţilor de cititori. Vorbind despre carte în general, fie ea de consum, comercială, aş fi curioasă câţi s-ar fi dus efectiv să cumpere o carte, de raftul doi de ar fi, că doar nu discut canonul, dacă nu ar fi aflat de titlurile acelea care circulă aşa, passepartout, de pe un blog pe altul, dacă nu ar fi fost cititorii Teroristei, ai lui white noise sau zum cititor viteaz.

Cosmin Borza: Şi scandalul din final de unde a pornit? S-a dovedit că era angajată a Poliromului, s-a spus şi ea s-a oprit…

Adriana Stan: Nu, asta era teoria conspiraţiei.

Cosmin Borza: Ea zicea „mă acuzaţi pe nedrept şi eu nu o să vă mai fac plăcerea să scriu pe acest blog şi mă opresc”, cam aşa era. Super motivare!

Mihaela Ursa: Nu, ea zicea „Eu am spus întotdeauna că nu are importanţă cine sunt, că nu sunt cea pe care o numiţi voi, ci numai cine am susţinut eu că sunt, aşa că mă supăr şi plec”, cam aşa era.

Cosmin Borza: Pentru mine, o lume unde nu pot să găsesc niciun fel de criteriu, de diferenţiere, de evaluare, pe mine o lume din asta mă sperie destul de mult. Nu este vorba de Terorista aici.

Adriana Stan: Păi, din mers selectezi tu cu ce vei fi de acord şi cu ce nu, ce criterii .. sub egida Institutului Cultural Român să scrie terorista?

Cosmin Borza: Nu e vorba despre tine care ai trecut prin experienţa unei lecturi, eşti formată, eu vorbesc de masificarea ideii de blog, mai ales cum era mai demult, între timp s-a mai calmat, s-a mai nişat, acum blogurile sunt jurnalistice, politice, culturale. Acest impuls al nostru de a fi autori, de a fi cu toţii autori, sunt mii de bloggeri care cred că viaţa lor e sufcient de interesantă pentru a fi împărtăşită tuturor. Mie asta mi se pare o nebunie. Devenise o regulă: n-aveai blog, nu erai cool, evident era o modă, cu toţii erau personalităţi, cu toţii puteau să scrie despre viaţa lor care devenise exemplară şi de împărtăşit. Aproape toţi elevii de liceu au simţit dintr-o dată nevoia să „comunice” pe blog cele mai intime experienţe ale lor, cu toţii deveniseră vedete în ochii proprii.

Ovidiu Mircean: Asta nu înseamnă că dacă alegi să nu atingi nişte criterii de valorizare ele nu există, tot aşa cum poţi avea în mijlocul postmodernismului o atitudine modernistă. Nu ştiu, mie mi se pare că se mută totul la o reacţie din asta .. numai Ceauşescu se temea de computere, demonizând această accesibilitate la informaţie… Lasă-i domnule să scrie, what’s wrong with that?

Adriana Stan: Este o etapă care va fi depăşită la ei. După ce trec de adolescenţă cel mai probabil. Referitor la bloggerii aceştia care scriu despre cărţi, vreau să dau nişte exemple personale, ca să explic de ce văd şi în masificarea asta totuşi un lucru bun, de accesibilizare şi deschidere. Pe de o parte, am fost foarte plăcut surprinsă să pot discuta cu amici care nu au deloc de-a face cu Literele, venind din zone gen informatică, despre nişte cărţi pe care eu nu i-aş fi putut convinge suficient de credibil de ce să le citească. În al doilea rând, mi s-a părut un exerciţiu foarte util să îmi verific anumite intuiţii de lectură simplă şi spontană confruntându-le cu ale altor cititori. Vorba vine că acele intuiţii erau puse în altă formă în momentul în care scriam cronica, dar pentru mine exerciţiul acesta de verificare era uneori necesar. Dacă e receptat aşa cum bănuiesc eu volumul respectiv, sau uite de ce ar putea fi receptat aşa, sau uite ce ar putea să placă, uite că e tras mai mult înspre sectorul de consum…

Iulia Micu: Referitor la ce spunea Cosmin, un blogger este întotdeauna o alteritate virtuală a unui individ, de aceea de multe ori apare dublul..

Sanda Cordoş: Am dorit să aud mai multe voci tinere, înainte de a interveni, pentru că sunt o cititoare chiar ocazională a blogurilor, şi, în schimb, o cititoare pasionată de jurnale. Există, în cazul meu, o asimetrie de experienţă care nu mă prea califică pentru discuţia aceasta, dar, iată, încerc să-i fac faţă. Eu nu cred, la fel ca şi Cosmin, ci,  dimpotrivă, merg aici pe mâna Adrianei, că există o opoziţie între lumea de hârtie şi lumea virtuală (în sensul cel mai larg), şi nici c-ar exista un război între carte şi internet, ci, din contră, consider că internetul slujeşte sau poate să slujească foarte mult cărţii. În preumblările mele (puţine, cum sunt) pe bloguri am descoperit cititori foarte inteligenţi,  nu numele acestea pe care le-aţi vehiculat voi. Sigur, pe blogul Teroristei am intrat şi eu de mai multe ori şi cred că avea o spontaneitate şi o argumentaţie neconstruită cu concepte, deşi criterii avea şi ea, şi am regretat că s-a închis blogul ei. Am descoperit bloguri  anonime (din punctul de vedere al lumii literare) care se ocupau de multe alte lucruri acolo în spaţiul lor virtual (deloc în primul rând de literatură) şi care aveau nişte intuiţii şi un discurs foarte bun despre anumite cărţi citite. În ceea ce priveşte raportul dintre jurnal şi blog, cred că nu le putem alătura, din start. Ovidiu a spus (foarte expresiv de altfel) că dacă Emma Bovary ar fi trăit astăzi şi ar fi avut un amant ar fi postat pe blog strigătul ei de fericire: „am un amant, am un amant”. Ei bine, aş spune că, dacă Emma Bovary ar trăi  astăzi şi ar avea o identitate reală şi dacă ar avea  în mod real un amant, n-ar scrie niciodată lucrul acesta pe blog.  În termeni mai generali, dacă ai un secret, nu-l pui niciodată pe blog.

Cosmin Borza: Ba îl pui, asta e problema.

Sanda Cordoş: Doar dacă îţi construieşti, aşa cum spunea Iulia, un dublu ficţional, sigur, atunci poţi să pui tot ce vrei, ficţiunea e o pavăză, te ascunde. Dar atunci, în mod clar, apropierea de jurnal devine imposibilă. Revenind la una din tezele lui Lejeune, prezentate de Mihaela mai devreme, potrivit acestuia (dacă am reţinut eu bine) nu e nicio diferenţă între a-ţi scrie jurnalul pe hârtie sau a-l posta pe blog. Aş face o primă precizare: deşi sunt partizană a scrisului cu creionul şi a cititului pe hârtie, pot să accept că nu e nicio diferenţă între a ţine un jurnal pe hârtie ori pe ecran. În schimb, cred că este o diferenţă majoră între a ţine un jurnal şi a ţine un blog, pentru că blogul îl ţii mai ales pentru ceilalţi, eşti gazdă, vrei să fii vizitat, aşa că faci cum poţi, cum ştii pentru a-ţi aştepta oaspeţii. Cred că blogul este comparabil cu alte genuri discursive, cu cele publicistice în primul rând, blogul e o revistă, în care publici după ştiinţă, după putere. Trăsăturile enumerate de Ovidiu mi se par cele importante: teatralitate, joc, intervenţii ludice, faci tot ce poţi ca să îţi atragi, depinde cum o luăm, fie parteneri de dialog, fie cititorii. Faptul că elevii despre care vorbeşti, Cosmin, îşi făceau blog mie mi se pare chiar înduioşător, încercau să se construiască neavând să spună prea multe lucruri, înţeleg  că asta e obiecţia ta, voiau şi ei să comunice ceea ce mi se pare foarte bine.

Cosmin Borza: Şi la specia jurnalului pe hârtie putem vorbi despre aceleaşi caracteristici: teatralizare, dialogism etc.

Sanda Cordoş: Cred că distincţia importantă pot să o fac cu ajutorul a doi termeni. Primul e cel de  confesiune: atunci când jurnalul e autentic, acesta e un spaţiu al confesiunii, care e greu sau, după mine, imposibil de practicat pe blog. Am putea lua exemplul blogului lui Florin Lăzărescu (care are o secţiune ce se numeşte jurnal intim): el spune lucruri amuzante, istoriseşte păţănii, uneori amintiri, exprimă opinii, dar nu face confesiuni. În al doilea rând, jurnalul este o autoinvestigaţie de sine în care te duci cât mai departe. În marile jurnale pe care Mihaela ni le-a dat aici, spre exemplificare, de la Kafka la Mircea Cărtărescu, există o asemenea dimensiune. Pe blog, în schimb, te autoexpui, ceea ce e altceva, selectezi inevitabil ceea ce e plănuit să cucerească imediat. Sigur, accept  că există jurnale şi jurnale, un jurnal pe care îl scrii anume pentru cititor, şi atunci acesta se învecinează cu blogul, dar există şi jurnalul de intimitate, care te obligă foarte mult în raport cu tine. Pe când atunci când postezi zilnic, ştiind că asta va atrage cititorii, lucrezi mai mult ca în presă şi mizezi pe o reacţie imediată, rapidă. Pe scurt, sunt discursuri  complet diferite, după mine.

Mihaela Ursa: Ai spus acum, la sfârşit, câtă vreme scrii pentru a avea cititori eşti ca în presă şi cu aceasta sunt absolut de acord. Cred că noi am dus discuţia pe nişte categorii oarecum generale, adică, deşi propunea la început Alexandra hai să vedem despre ce bloguri vorbim, am cam amestecat, în comentariu, blogurile culturale cu cele intime cu cele de cărţi şamd. O mulţime de bloguri au opţiunea de private, de a scrie numai pentru tine sau opţiunea de private poate fi completată cu opţiunea de a invita un set limitat de cititori – aici ar interveni acea mutare a jurnalului despre care vorbeşti, Sanda, de pe hârtie, pe ecran, fără alterarea recepţiei. Sau există o mulţime de bloguri foarte interesante, ale unor personalităţi care se ascund, care nu spun nimic despre ei şi care fac masiv acolo şi investigaţie de sine, dar şi un soi de investigaţie din aceasta dură şi psiho…culturală a lumii în care trăim, cu totul altfel decât ai face într-o pagină de revistă, dar exact cum ai face într-un jurnal de scriitor. Aş spune că tipul acesta de bloguri nu seamănă mai mult cu presa, ci mai degrabă cu literatura în sensul cel mai tare, cu ficţiunea, cu eseul…

Iulia Cadar: Blogul apare ca un manifest, în timp ce jurnalul intim este mai degrabă un text al interiorităţii despre interioritate. Bloggerul tinde să le arate el celorlalţi cum arată viaţa…

Mihaela Ursa: În plus, Cosmin ne-at putea spune, el a lucrat pe jurnale, cine a spus „toate jurnalele intime au fost scrise pentru a fi citite”?

Cosmin Borza: O spun mai mulţi într-un fel sau altul, inclusiv Lejeune…

Reclame

Tagged: , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Ecranul nu este mai artificial decât caietul… at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: