Critica literară faţă cu reacţiunea

19 mai 2010 § Un comentariu

Noua întâlnire Metacritic este organizată de Claudiu Turcuş (cu invitaţi de la Filosofie, vezi textul lui Vlad Muresan mai jos) şi are loc miercuri, 26 mai, ora 18, în sala 302 (dacă nu vor fi examene acolo).

Orice dezbatere despre natura/rosturile criticii literare trebuie să ţină seama de trei raporturi tensionate. În primul rând, critica literară trebuie să se legitimeze chiar faţă de obiectul ei: literatura. Adică faţă de un discurs al precedenţei. Căci, nu întâmplător, atunci când un artist e nemulţumit de receptarea critică, acesta îi speculează tocmai ulterioritatea: criticul riscă să fie acuzat că repetă opera ori, mai rău, că deformează mesajul iniţial. În al doilea rând, discursul concurenţei (identificabil pe unele bloguri culturale) denunţă sistematizarea scorţoasă a criticii neautentice, încheiată la patru ace, vag frigidă, universitară etc. Drept care, e înlocuită repede cu notaţii „sincere” despre cărţi, asistate ritmic de avertismentul că ele n-au nicio legătură cu critica literară. Însă, probabil că cea mai „serioasă” – şi, tocmai de aceea, cea mai polemică – relaţie, actul critic o stabileşte cu un discurs al ierarhiei. E vorba de filosofie (şi câteodată – paradoxal – chiar de teoria literară). Tensiunea e, de această dată, epistemologică, iar criticii îi revine statutul de disciplină slabă ce traduce/adaptează conceptele tari ale filosofiei sau aplică grilele de lectură croite de teoreticieni.

Că lucrurile stau sau nu cum le-am schiţat mai sus se poate verifica într-un singur fel: prin participarea la cea de-a patra întâlnire a Cercului Metacritic, unde vom citi manifeste, vom deconspira simulacre, dar, mai ales, vom analiza un poem de Baudelaire.

Claudiu Turcuş

Mai jos aveti textul alcatuit de Vlad Muresan ca pretext de dezbatere:

Filosofie şi critică literară

Probabil că estetica lui Platon şi cea a lui Aristotel reprezintă primele tentative sistematice de a reflecta teoretic opera de artă. Acest lucru s-a dezvoltat pe o platformă milenară pentru a culmina în esteticile monumentale ale idealismului german (Kant, Schelling, Hegel şi Schopenhauer). De dată foarte recentă este ceea ce se numeşte critică literară. Totuşi în orice lucrare clasică de critică literară nu poţi să nu observi referiri constante la aceste repere majore. Critica literară este de fapt o aplicaţie a esteticii, ea îi foloseşte toate categoriile.

Prin urmare, teza noastră este că există un raport originar de secundaritate a criticii literare faţă de filosofie (în speţă faţă de estetica filosofică). Toate categoriile majore au fost deja definite de către estetică, şi o critică literară este mare atunci când se inspiră dintr-o estetică filosofică.

Din punct de vedere substanţial în opera de artă intervin următoarele facultaţi şi categorii :

1. formă şi conţinut, 2. intelect şi imaginaţie, 3. concept şi arhetip, 4. frumuseţe şi adevăr.

Opera de artă (poezia sau romanul) actualizează o viziune – atunci când este semnificativă. Noi considerăm că o critică literară poate spune multe lucruri despre formă, imaginaţie, arhetip şi frumuseţe, dar nu este calificată să descopere şi să aprofundeze problemele de conţinut, intelect, concept şi adevăr din opera de artă.

În ceea ce priveşte marea literatură, ceea ce este profund semnificativ este conţinutul de viziune întrupat în simbol, şi forme ale imaginaţiei. Dar prin aceasta ea nu încetează să vorbească intelectului. Astfel, o interpretare nu poate fi altceva decât transcripţia semnificaţiilor imanente imaginaţiei în semnificaţii ale intelectului, adică facultatea prin care înţelegem. Prin urmare, filosofia este cea care înţelege – şi atunci când critica ajunge la un nivel de explicitare, o face tot cu instrumente care vin –prin nenumărate căi invizibile – din filozofie.

Aş vrea să ofer două exemple: lucrarea lui N. Berdiaev despre Dostoievski şi cea a lui C. Noica despre Goethe. Doi filosofi abordează doi mari creatori. Nu există în nici unul din cazuri lucrări ale criticii literare care să poată rivaliza cu aceste două realizări de excepţie. Reuşita lor provine din puterea filosofiei de a accede la regiunea semnificaţiilor, dincolo de ornamentica textual-retorică.

Acest lucru provine din abordarea arhitectonică prin care gândirea de tip filosofic reuşeşte să întâlnească întâi de toate nu semnificaţia imanentă în opera de artă, ci semnificaţia transcendentă ei, faţă de care o operă de artă este doar o reflectare, un schematism privilegiat. Astfel, înainte să gândeşti ocurenţa, trebuie să poţi ajunge la paradigma ei inteligibilă. Astfel autori şi epoci diferite se întâlnesc în ceea ce Platon numea topos noeton, ca împărăţie a semnificaţiilor pure, de unde trebuie coborât spre înţelesurile operei de artă.

Vlad Mureşan

Tehnice: Pe coloana din mijloc aveţi câteva păreri despre critici şi filosofi, iar pe coloana din dreapta avem o temă de lucru. Textul din Baudelaire va fi interpretat la cerc – sperăm noi – cu mijloacele criticii literare şi, pe de altă parte, cu mijloacele filosofiei. Cu toţii sunteţi invitaţi să vă schiţaţi propria interpretare până atunci. Mai jos puteti citi un text trimis de un fost student al Literelor, care n-a putut ajunge la cerc, dar a dorit sa se exprime, dupa cum explica.

LATER EDIT:

[Neajungând la dezbaterea Cercului Metacritic, ofer, în semn de susţinere a temei, respectiv ca o solidarizare cu proiectul invitatului ei principal, câteva rânduri, care fac parte dintr-un proiect recent. Fără să cunosc tema acestei dezbateri, am vorbit, în urmă cu 2 săptămâni, în cadrul Colocviului de Teoria Literaturii TEXTE, de la Bucureşti, (şi) despre raportul dintre teoria literaturii şi filosofie. Redau mai jos prefaţa intervenţiei mele, dar şi o dezvoltare în sensul discuţiei din cadrul Cercului Metacritic. SEMNAT: Luigi Bambulea]

Critică şi filosofie

Este foarte probabil ca, la intersecţia unor domenii distincte şi foarte individualizate, care profită de o tradiţie de reflecţie covârşitoare, teoria literaturii să pară a suferi cel puţin de o carenţă de credibilitate, dacă nu chiar de o vulnerabilitate reproşabilă. Insecuritatea pe care o poate resimţi, în acest caz, practicantul unei ştiinţe a literaturii poate fi complexantă, când nu devine de-a dreptul resentimentară. Necesitatea unei întemeieri epistemologice a discursului teoriei literare pare a fi, din acest punct de vedere măcar, un gest de precauţie, dar şi, în acelaşi timp, un demers firesc de legitimare. Neresimţită în mod acut de criticii facili ai literaturii (care s-au obişnuit a vedea în aceasta cel mult originea inefabilă a unei desfătări traductibile), incertitudinea situării ştiinţifice a teoriei literaturii a fost soluţionată cu precădere din interiorul literaturii înseşi, într-un fel de auto-legitimare (fără îndoială credibilă, atunci când a fost edificată pe o estetică sau pe o poetică mai mult ori mai puţin explicite, mai mult ori mai puţin solide, mai mult ori mai puţin inedite). Premisa acestei intervenţii este aceea că încă poate fi utilă construirea unui cadru epistemologic, în care teoria literaturii să fie supusă unei analize, deopotrivă interioară şi exterioară.

În măsura în care e vorba de un proiect iniţial, aparenta concluzie a întregii critici e, de fapt, premisa unui ambiţios program literar, pentru care conceptele fundamentale ale literaturii răspund de o chemare istorică ceva mai înaltă decât au reuşit să îi prescrie câteva dintre esteticile ultimului secol. Utilizând o logică de esenţă filosofică, un set de concepte comune unui câmp epistemologic larg, un discurs analitic subordonat estetic şi strategii condiţionate ideologic sau ideosincratic, teoria literaturii ocupă, în tabloul sinoptic al modurilor referenţiale şi mediate de a cunoaşte, intervalul dintre estetică şi poetică: pe cea dintâi traducând-o în schemele tradiţiei literare, pe cea de-a doua ridicând-o de la tehnicitate la vizionarismul categoriilor estetice. De unde, fireşte, şi deschiderile, respectiv limitele inevitabile ale teoriei. În legătură cu acestea din urmă doresc să fac câteva observaţii. Am credinţa că ele vor trebui asumate de către practicanţii ştiinţei literare, care se vor vedea în situaţia de-a accepta o realitate pe cât de incomodă, pe atât de utilă: e mai dezirabilă ridicarea lor intelectivă (ca putere a judecăţii) înspre zonele filosofiei, decât coborârea discursului despre literatură (respectiv a cadrului său teoretic) înspre tot mai facila receptare epidermică a inspiraţiilor sau revelaţiilor literaturii.

1. Statutul vulnerabil al teoriei literaturii în raport cu filosofia provine dintr-o situare de interval.

Cunoaşterea se prezintă sub forma intuiţiei şi a noţiunilor. Intuiţia are sursa în sensibilitate, presupune receptivitate şi utilizează un nivel discursiv estetic. Noţiunea are sursa în intelect, presupune spontaneitate şi utilizează un nivel discursiv logic (când analizează procesele intelectului), respectiv un nivel discursiv metafizic (când analizează procesele spontaneităţii). Filosofia supune analiticii noţiuni verificate sau nu în sensibilitate, în timp ce estetica supune analiticii intuiţii verificate sau nu în intelect. Raportul dintre perfecţiunea cunoaşterii logice şi perfecţiunea cunoaşterii estetice poate fi verificat doar prin recursul la adevăr, întrucât adevărul e singura condiţie fundamentală a oricărei perfecţiuni. Cum filosofia e prin scopul ei ultim îndreptată înspre adevăr, iar estetica îndreptată spre frumos, o primă subordonare apare ca evidentă:

1a)Cum în sens deplin orice frumos este adevărat, estetica se subordonează filosofiei, dat fiind faptul că finalitatea ei e nu aceea de a căuta frumosul în adevăr, ci adevărul în frumos (tocmai pentru a întemeia ca frumos ceea ce ea pretinde a fi frumos; or înafara adevărului unei propoziţii, ea nu poate fi validată). Cu alte cuvinte, estetica are nevoie de o noţiune a adevărului care să-i fie exterioară. Pe aceasta o găseşte nu în sfera ei, ci într-o sferă superioară, a filosofiei. Există şi o relaţie concretă de armonie între adevăr şi frumos, dar ea e rezervată unor momente duminicale ale creaţiei umane: „Caracterul şi abilitatea geniului – observă Kant – rezidă realmente în cea mai profundă armonizare posibilă a perfecţiunii logice şi a celei estetice în genere.”

În sfârşit, întrebarea care se ridică e: unde găsim sau unde poziţionăm, în această primă schemă subordonată, teoria literaturii? Urmând logicii expuse mai sus, ajungem la constatarea următoare: teoria literaturii supune analiticii noţiuni verificate obligatoriu în sensibilitate (adică într-o anumită estetică), oferind un cadru epistemologic de poetică unor intuiţii indiferente intelectual – dar nu contra-intelectuale! – (cum sunt operele literare). Ceea ce rezultă de aici nu este că teoria literaturii s-ar poziţiona într-un spectru epistemologic între filosofie şi estetică, ci că decurge dintr-o armonizare a logicii filosofice cu dialectica estetică:

1b)Cea dintâi poziţie de interval a teoriei literaturii provine din statutul ei de mediator intelectual între conceptele esteticii şi conceptele poeticii (definită în sens aristotelic, nu formalist sau structuralist!). Fără estetică, o teorie literară nu îşi poate autogenera concepte care în mod firesc o depăşesc, fiindcă aparţin naturii (frumos, urât, grotesc, sublim, tragic etc.), iar fără o poetică aferentă, o teorie literară nu poate fi mediată înspre practica aplicată a criticii literare.

O alta dintre concluziile acestui tip de logică observă că:

1c)Între critica literară şi filosofie se interpune o dublă diferenţă statutară. Prima diferenţă statutară are în vedere diferenţa epistemologică dintre domeniu, sub-domeniu şi obiect de cercetare. Domeniul reprezintă sfera particulară încadrată unei ştiinţe, cu obiect, mize, practici, metode şi instrumente specifice. Obiectul reprezintă centrul „material” (abordat frontal ori colateral) al preocupărilor domeniului şi e circumscris orizontului ştiinţei ce încadrează acest domeniu. Filosofia e o ştiinţă, estetica e un domeniu al ştiinţei filosofice, poetica e un sub-domeniu al esteticii, iar critica e un sub-domeniu al poeticii. Teoria literaturii are un statut epistemologic auto-referenţial, ea fiind deci un etaj epistemologic care creează cadre de mediere între (ştiinţa filosofică şi domeniul estetic), respectiv (sub-domeniul poetic şi cel critic). Filosofia e deci o ştiinţă, critica literară e un sub-domeniu al unui sub-domeniu. Nu ştiu dacă această concluzie e foarte comodă criticilor, dar cert e faptul că, de fapt, critica însăşi nu există pentru a menaja comodităţile indivizilor, ci pentru a satisface un anumit rol epistemologic. Dintr-un alt punct de vedere, această insecurizantă concluzie a statutului derivat al criticii nu este nicidecum o judecată axiologică, ci una tehnică. A doua diferenţă statutară între critica literară şi filosofie are în vedere scopul ultim al fiecăreia. Filosofia are ca finalitate ultimă adevărul, estetica are ca finalitate ultimă frumosul; ca şi cum schema s-ar inversa, poetica are ca finalitate ultimă frumosul textului, iar critica are ca finalitate ultimă adevărul textului. Între textul vizat de critică şi existenţa vizată de filosofie e însă exact aceeaşi diferenţă ca între particular şi general, parte şi întreg. Sub-concluzia este aceasta: Poetica trebuie asumată în contul unei estetici, iar critica literară trebuie asumată în contul unei filosofii. Dar acest lucru nu înseamnă egalizarea lor, ci, dimpotrivă, o ierarhizare inevitabilă: critica utilizează metodele poeticii pentru a ajunge la conceptele filosofiei (care pot descoperi adevărul), în timp ce poetica utilizează metodele filosofiei pentru a ajunge la conceptele esteticii (care pot descoperi frumosul). Pe de altă parte, practicantul ştiinţei literare trebuie să sesizeze această conexiune (pe care cei mai serioşi dintre poeticieni sau critici o practică explicit sau implicit) şi, totodată, trebuie să parcurgă intelectual această arhitectonică a ştiinţelor, pentru a evita ceea ce tot Kant semnala prin riscul transformării orchestrei ştiinţelor într-o simplă rapsodie. Dar această ultimă deducţie (1c) re-justifică deducţia de mai sus, conform căreia teoria literaturii e mediatoare între estetică şi poetică. Observând că teoria literaturii nu caută nici frumosul, nici adevărul, ci mediază epistemologic între (adevărul filosofiei şi frumosul esteticii), respectiv (frumosul poeticii şi adevărul criticii), se confirmă că: Teoria literaturii deţine etajul epistemologic intermediar care face comunicante discursurile, le traduce, le adecvează „idiolectelor” celor patru discipline/sub-discipline comentate mai sus.

2. Statutul vulnerabil al criticii literare în raport cu filosofia provine dintr-o parţialitate aparentă a obiectului ei, dificil integrabilă sau dificil surmontabilă.

Obiectul filosofiei îl fac noţiunile intelectului. Acestea au un grad ultim de generalitate (de unde şi posibilitatea categorizării lor într-o anumită tradiţie filosofică „tare”). Puritatea lor intelectivă le facilitează înţelegerea fenomenologică. Obiectul ultim al criticii literare îl face literatura însăşi. Aceasta e însă formată dintr-o masă foarte complexă de intuiţii sau revelaţii, expresivizate într-un anumit discurs. Scufundarea în strategii metonimice şi de altă natură stilistică fac, de aceea, tot mai dificil procesul de reducţie fenomenologică, pe care li l-am putea aplica.

2a) Puritatea discursivă a noţiunilor filosofiei ascunde o complexitate a semnificativului, în timp ce impuritatea discursivă a intuiţiilor literaturii ascunde o eterogenitate a detaliului nesemnificativ amestecat cu semnificativul. Prin urmare, pentru autorul de literatură e foarte greu integrabilă o perspectivă proprie asupra lumii într-o viziune totalizantă a existenţei, cu atât mai mult cu cât el mediază cunoaşterea acestei existenţe prin imagini, simboluri şi forme stilistice.

Este adevărat că, în esenţă, redusă la momentele ei canonice (vizionare), literatura depăşeşte acastă eterogenitate diluvială. Dar în acest caz putem discuta despre dificultatea criticului de a surmonta nivelul aparent al textului literar, care are suprapuse, peste sensurile nucleale ale propoziţiilor, strategii de stil şi discurs.

2b) – Prin urmare, retorica filosofiei face transparentă universalitatea ei; retorica literaturii, însă, opacizează această transparenţă, făcând-o, chiar, să apară, la nivelul de suprafaţă al discursului, drept eterogenitate a particularităţilor. Pe cale de consecinţă, criticul literar se vede în paradoxalul impas de a apela la o metodă fenomenologică adesea mai dificilă decât cea a filosofului, în încercarea lui de a sesiza, elucida şi înlătura „reziduul” redundant al retoricii, pentru a ajunge la „adevărul” textului însuşi. (Din care punct de vedere e explicabil chiar faptul că, într-o cultură minoră teoretic, critica este în marea ei majoritate „impresionistă”: dându-şi seama că nu poate ajunge, printr-un limbaj slab formalizat şi printr-o incapabilitate de-a opera fenomenologic, la „adevărul” textual, această critică vrea să camufleze receptarea epidermică a textului în spatele unei pretinse intuiţii estetice. Ar fi scuzabil şi acest demers – care denotă în ultimă instanţă insecuritatea –, dar acest tip de critică devine abuzivă sub raport epistemologic atunci când, văzând că estetica acceptă intuiţia ca pre-moment al cunoaşterii operei, are pretenţia de-a identifica intuiţia cu impresia şi, mai apoi, de-a reduce întregul demers critic la momentul impresiei, instaurat abzuvi drept metodă. Tocmai am schiţat, cred, o „arheologie” a impresionismului.).

3. Statutul vulnerabil al teoriei literaturii în raport cu filosofia provine dintr-o parţialitate a limbajului ei ultim. Acelaşi interval calitativ stă şi între filosofie şi critică.

Fără a detalia această afirmaţie, o rezum la o observaţie care îmi pare pertinentă. Fiecare ştiinţă sau disciplină cunoaşte momente calitative în care atinge un nivel înalt de formalizare a limbajului, care trebuie văzută ca o cucerire „tehnică” esenţială în încercările acestei ştiinţe de a ajunge la finalitatea ei. În ultimă instanţă, limbajul filosofic devine teologic, limbajul estetic devine filosofic, limbajul teoriei literaturii devine estetic, limbajul poeticii devine teoretic, iar limbajul critic devine poetic (în sensul ştiinţei poeticii). Este evidentă distanţa care desparte limbajul ultim al criticii sau al esteticii de limbajul ultim al filosofiei (tot astfel cum filosofilor le apare evidentă distanţa ce desparte limbajul ultim al filosofiei de limbajul ultim al logicii, care e cel matematic; e adevărat că aici cercul epistemologic se închide, fiindcă limbajul ultim al matematicii e egal limbajului ultim al filosofiei, care e cel teologic: v. Cantor sau Goddel).

MUCH LATER EDIT:  Deși am făcut transcrierea acestei ședințe, am hotărât să nu o afișăm pentru că ea constă în mare din monologul invitatului, care arată mai degrabă a discurs de evanghelizare decât a argument de dezbatere. Devenind astfel neproductivă, discuția nu merită reținută. (Mihaela Ursa)

§ One Response to Critica literară faţă cu reacţiunea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Critica literară faţă cu reacţiunea at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: