„Literatură comparată” în afara „literaturii”?

27 Octombrie 2010 § 1 comentariu

Istoria postbelică a literaturii comparate a marcat o succesivă desprindere de reflexele de gândire care legitimaseră tradiţia disciplinei, (cartografierea „specificului naţional” reflectat în literatură şi a zonelor sale de influenţă, mai apoi teritorializarea ocurenţelor unui invariant formal sau tematic în tradiţia literară universală). Ultima eliberare, pe care o proclamă în 1993 raportul ACLA (American Comparative Literature Association) al lui Charles Bernheimer, într-o reverenţă restitutivă faţă de noul avânt al studiilor culturale, este însăşi desprinderea de „literatură”:

„Aceste forme de contextualizare a literaturii în domeniile extinse ale discursului, culturii, ideologiei, rasei şi genului sunt atât de diferite de vechile modele ale cercetării literare în funcţie de autori, naţiuni, perioade şi genuri, încât termenul <literatură> nu mai poate descrie adecvat obiectul nostru de studiu. […] Fenomenele literare nu mai reprezintă centrul exclusiv al disciplinei noastre. Mai degrabă, textele literare sunt abordate acum ca o practică discursivă printre multe altele în domeniul complex, mutabil şi deseori contradictoriu al producţiei culturale.”

Miza majoră anunţată de Bernheimer, aceea de a „percepe lumea literară în fundamentala ei unitate” este, paradoxal, subminată. Departe de a dizolva „natura anxiogenă” a comparatismului într-un liman hibrid unde este binevenit interesul contemporanilor pentru factorii culturali care pre-condiţionează şi formatează apariţia oricărui discurs, şi în care orice transfug interdisciplinar îşi poate apropria un teritoriu de cercetare, poziţia lui Bernheimer aruncă disciplina într-o nouă criză de legitimitate.

În mod surprinzător, una dintre cele mai puternice reacţii polemice îi aparţine unui cercetător literar pentru care problema „literarităţii”, a specificului estetic al discursului literar, aşa cum au definit-o formaliştii ruşi şi a preluat-o în mediile americane René Wellek, nu a constituit niciodată un precedent. Profund tributar psihanalizei şi orientat în finalităţile studiilor sale înspre concluzii de relevanţă antropologică, Peter Brooks, profesor de literatură comparată la Universitatea Yale, scrie un răspuns polemic care vizează nu atât gestul oficial al lui Bernheimer de a recunoaşte comparatismele alternative, cât poziţia defensivă, simultan apologetică, a întregului discurs. Must We Appologize?/ Trebuie să ne cerem scuze? se întreabă Peter Brooks, încă din titlul replicii sale căutând un argument viabil pentru imperativele alinierii metodologice îmbrăţişate de preşedintele ACLA. Atâta vreme cât studiile culturale nu oferă un corpus teoretic coerent, de ce ordin sunt aceste imperative, prezente în textul lui Bernheimer prin repetitiv obsedantul „Should”/”ar trebui”: intelectuale, pedagogice, instituţionale, etice? În absenţa unei justificări teoretice a rigorilor pe care ar trebui să le urmeze noul comparatism, rezultatul directivelor ACLA către departamentele de literatură comparată nu ar fi îmbrăţişarea ştiinţei studiilor culturale, ci o simplă înlocuire a studiului literaturii propriu-zise cu ceea ce Brooks numeşte „istorie socială diletantă” şi „ideologie personală”, ducându-le la limita „suicidului” disciplinei.

Contraargumentul major pe care îl aduce Peter Brooks vizează o amnezie programatică a studiilor culturale: chiar admiţând un traseu relativist şi plasarea textului literar într-un context deschis al reţelei culturale care îl formează, primul nucleu contextual în care o operă literară poate fi scrisă sau receptată este însăşi instituţia literaturii, dominantă în cultura occidentală începând din Renaştere. Cu alte cuvinte, înainte de a invoca informaţiile care animă sociologia sau istoria ideilor, factorul cultural primordial care trebuie analizat este poziţia divergentă sau de continuitate pe care o ocupă textul în paradigma literară a vremii, implicând aici nu doar date ale istoriei literare, influenţe şi izvoare (obiectele comparatismului francez), ci şi procesele textuale predominante prin care operele sunt construite. Pe de altă parte, în opinia lui Peter Brooks, la nivel academic, profesorul de literatură comparată nu este menit a transmite studenţilor informaţii punctuale despre sensul unor texte specifice, ci să analizeze literatura în calitate de „formă a atenţiei” relevantă într-un anumit moment istoric, să decripteze dinamica prin care sensul este construit şi prin care sunt prestabilite viitoarele premise ale interpretării. Ideea este expusă ca un ecou al investigaţiei lui Northrop Frye din Anatomia criticii, însă interesul genologic al comparatistului canadian este revizitat de către Brooks din perspectiva unei necesare înţelegeri a aspectelor formale ale textului (atât cele dictate de gen, de specie, cât şi cele retorice) drept pulsiuni epistemologice care precondiţionează cunoaşterea specific literară, sau, în termeni foucauldieni, cristalizări mutabile ale epistemei. În timp ce exegeza propriu-zisă suportă o varietate de contextualizări culturale („sensul” propriu-zis multiplicându-şi exponenţial avatarurile înspre alte zone ale civilizaţiei), contextul primordial care se impune cu necesitate pentru literatura comparată este – susţine Brooks – acela al poeticii. „Studenţii trebuie să ia în considerare faptul că, în timp ce  Madame Bovary poate fi explicitat prin comparaţie cu tratatele medicale despre isterie ale lui Briguet şi Brachet, un roman se dezvoltă în funcţie de anumite convenţii, anumite reguli de bază ale construcţiei de sens, şi că a citi un roman nu e acelaşi lucru cu lectura unui tratat medical. Argumentul acesta este de ordinul evidenţei, însă se ştie că există studii academice care ignoră această diferenţă între genuri şi discursuri.”

Deşi nu este amintit de cele mai multe ori printre membrii clasici ai „şcolii de la Yale”, Brooks colaborează cu aceştia în interiorul aceluiaşi departament de literatură comparată care, timp de un deceniu, între 1970 şi 1980, avea să găzduiască vizitele periodice ale lui Jacques Derrida şi avea să dea primul impuls al deconstructivismului american. De altfel, replica Trebuie să ne cerem scuze? se deschide cu o rememorare a acestui deceniu culminant de la Yale, în care, exasperat de inerţiile unora dintre colegi şi de scepticismul lor în redefinirea curriculei înspre o orientare central teoretică, Paul de Man propunea înfiinţarea unui departament individual sub titulatura „Poetică, Retorică şi Istorie Literară”. Din perspectiva postructuralismului american, întreaga problemă a contextelor extra-literare enunţată în termeni imperativi de către Bernheimer devine un non-sens. Credinţa care stă în spatele tematologiei şi a tuturor avatarurilor ei contemporane, de la studii literare culturale la noul istorism, este o supravieţuire pre-structuralistă: funcţia referenţială a limbajului este fundamentală în exegeză, în constituirea sensului unei opere literare. Pentru practicile tematologice, o operă literară se referă mereu la o realitate exterioară sieşi, fie la modul asumat, programatic, fie prin resorturi inconştiente a căror decriptare va constitui sarea şi piperul cercetătorului. Cu cât coregrafia mişcărilor arheologice ale tematologului va fi mai spectaculoasă, cu cât sunt mai surprinzătoare asociaţiile dintre relicva de sens nou descoperită şi fragmentele sau corpusurile ideatice din alte zone ale civilizaţiei, cu atât aportul euristic pare a fi mai consistent, deşi relevanţa sa literară este cel puţin problematică. Această prezumţie a realismului definitoriu al literaturii, care, oricât de mult s-ar reflecta auto – referenţial, rămâne orientată în afară, înregistrând informaţiile, ecourile, umbrele propriei epoci, este subminată rând pe rând atât de poeticile modernismului înalt, de critica structuralistă, cât şi de către deconstructivism. Cert este faptul că accepţiunea termenului de „poetică” pe care o propune profesorul de la Yale prin opoziţie cu imperativul contextului extraliterar este de sorginte poststructuralistă în dubla ei implicaţie: pe de o parte înţelegerea operei literare ca dinamică, performativitate, pe de altă parte, centralitatea teoriei şi a continuei interogaţii metodologice. Ambele idei se opun principiului interdisciplinarităţii, pe care îşi construieşte Bernheimer pledoaria, şi implicaţiile acestei tensiuni polemice sunt extrem de relevante pentru identificarea aporiilor între care disciplina literaturii comparate îşi negociază în continuare identitatea. În cuvintele lui Peter Brooks, „încercăm, mai degrabă, să spunem că studierea literaturii, ca o formă a atenţiei, ca o competenţă de lectură, trebuie să rămână punctul de focalizare. Aici, probabil ar fi utilă o avertizare polemică împotriva <interdisciplinarităţii> de consum, atât de des solicitată de decani. Interdisciplinaritatea reală nu provine din amestecul unui element de aici cu al altuia din altă parte, din a îmbina filosofia, penologia şi literatura într-o reţetă de bucătărie. Ea survine atunci când procesele mentale întâlnesc limite disciplinare lipsite de sens – când logica internă a gândirii impune o transgresare a frontierelor.” Polemica pe care o sugerează Brooks aici, şi pe care vom încerca să o punem în act în cele ce urmează strict dintr-o perspectivă tributară intervenţiei sale, vizează o interdisciplinaritate asumată de la bun începutul unui traseu de studiu deductiv, prin opoziţie cu saltul interdisciplinar pe care îl cere logica organică a unei inducţii.

Punctual, să luăm spre exemplificare un subiect de cercetare care îşi anunţă încă din titlu aderenţa la interdisciplinaritate: Imaginea capului retezat în pictura şi literatura Renaşterii. Presupunerea fundamentală de la care un asemenea studiu ar porni este aceea a supravieţuirii unui focar de sens stabil, indiferent de contextul spaţial, biografic, istoric în care se verifică ocurenţa invariantului/ temei/ imaginii alese, şi mai mult decît atât, indiferent de suportul material şi tehnicile specifice prin care ea este generată. Desigur, autorii unor asemenea studii nu ignoră existenţa unor cercetări punctuale pe probleme de retorică, stilistică, genologie, sau de gramatică a vizualului, analize de perspectivă optică, cromatică etc., însă dincolo de menţionarea lor tangenţială în câteva observaţii de detaliu, cercetarea ar fi delimitată strict de interesul pentru ocurenţa remarcabilă a imaginii capului retezat ca simptom al mentalului colectiv renascentist. Problema unei asemenea abordări este paradoxală: anunţându-se în termenii interdisciplinarităţii, ea nu reuşeşte să întâlnească cele două domenii, ci doar să le anuleze specificul, şi implicit să neutralizeze potenţialul creativ al întâlnirii a două instrumentare specifice. Astfel, conjugarea inter-disciplinară este ratată în numele unui element comun (invariantul tematic, imagistic) care tronează într-un cer platonic al unei supra-disciplinarităţi deteritorializate. Pentru a reveni în teritoriul inter-disciplinarităţii, cercetarea ar trebui să dezbată cel puţin probleme legate de traductibilitatea imaginii din mediul literar în cel plastic, sau să pună în centrul analizei chestiuni vizând performativitatea specifică a unui text şi a unui tablou individual. Mult mai apropiat de principiile „poeticii” anunţate de către Peter Brooks ar putea fi un titlu precum Mecanismul angoasei în poemele şi picturile lui Leonardo da Vinci, abordând un traseu inductiv, reliefând nu numai specificul, ci şi ireductibilitatea fiecărei imagini la un topos suprapoziţionat. Acest efect de neutralizare a specificului se perpetuează nu numai la nivel inter–disciplinar, ci şi la nivelul comparaţiilor intertextuale; astfel, dacă tema propusă ar fi Imaginea capului retezat în literatura renascentistă, în marea majoritate a cazurilor, ar lipsi considerentele privind dinamicile retorice care construiesc tensiunea imaginii. Fapt firesc în economia unui asemenea demers, întrucât scenariul său reproduce caricatural un maniheism gnostic: trupul sau forma materială în care ideea a ajuns să fie prinsă este irelevant. Misiunea comparatistului ar fi să dezvăluie sufletul de lumină ascuns în trupul de carne, cu alte cuvinte, supravieţuirile tardive ale ideii, amnezice faţă de originile sale sacre. În mod necesar, studiul ar diferenţia între diversele ocurenţe şi metamorfoze ale imaginii capului retezat, nu în funcţie de profanele întrupări textuale, ci apelând la numeroase trimiteri la contexte eminamente extra – literare, deseori la rădăcinile folclorice ale temei şi, riguros, la substratul său ritualic. Trecând prin simbolistica craniului sau paradigma elenă a feminităţii malefice cristalizată în figura gorgonei Meduza, cercetarea ar avea ca scop identificarea remanenţei psihice, culturale, antropologice, a unui „numinos” camuflat în cursivitatea anostă a istoriei profane. Concluzia ne poziţionează în preajma unui enunţ cu implicaţii cultural – religioase, însă a abandonat de mult posibilitatea unei veritabile relevanţe literare. […]

Astfel, o idee interpretativă preluată din interiorul altei discipline adiacente nu este doar o altă temă platonică, un adevăr preexistent la care s-a ajuns pe cărările proprii ale antropologiei, istoriei ideilor sau sociologiei, ci o concluzie formatată în şi prin grila mentală a acestei discipline, la capătul unui nod de tensiuni asociative şi disjunctive pe care îl generează doar o singură paradigmă ştiinţifică. Orice preluare a unei concluzii nu se poate produce în deplina ei izolare faţă de această paradigmă; ea nu este un produs finit, curăţit de urmele prefabricării, sau o Europă răpită cu succes din leagănul patriei sale. Invizibile, adevărurile tacite, convenţiile metodologice care au generat-o o însoţesc, continuând să îşi proiecteze subversiv în interiorul noii discipline propriile prezumţii: o anumită viziune asupra istoriei, o înţelegere specifică a faptului cultural etc. Acesta nu este un argument drastic împotriva interdisciplinarităţii, ci împotriva asumării ei naive, ignorante, care a permis comparatismului tematologic, antropologic sau studiilor culturale aplicate la literatură să creadă că dispun de libertatea absolută de a migra prin zonele cunoaşterii umaniste, alegând idei convenabile gata demonstrate, fără a se mai obosi cu procesul elaborării lor, pentru a le articula apoi în speculaţia unei construcţii eseistice. Interdisciplinaritatea nu poate fi, în acest mod, o premisă sau un punct de plecare pentru o cercetare ştiinţifică autentică, ci poate risca doar să genereze spectaculoase construcţii suspendate, monumente idiosincratice ale unei ideologii personale. În exemplul dat, rolul cercetătorului putea fi foarte uşor redus la postura unui analist care recuperează vestigiile unui sens din toate permutările pe care acestea le-a suferit de-a lungul timpului, fie ele istorice, biografice, sociologice, etc. Dincolo de toate implicaţiile cognitive pe care le suportă alegerea instrumentarului sau deontologia profesională a cercetării literare, se impune o constatare pe care au reluat-o rând pe rând rapoartele ACLA privind standardele disciplinei: între un subiect mult prea vast, cum este cel enunţat mai sus şi o cercetare punctuală pe probleme de formă cum ar fi Pentametrul iambic în sonetul renascentist, marea majoritate a comparatiştilor sau a studenţilor afiliaţi departamentelor de literatură comparată vor opta pentru prima variantă, oricât de vagi sau de irelevante ar fi rezultatele cercetării. Explicaţia ar putea consta în faptul că argumentul hotărâtor care determină o asemenea alegere nu constă în calitatea informaţiei sau în ştiinţificitatea pe care ar demonstra-o critica simbolică, ci, în gradul de empatie pe care ea îl stârneşte atât în cercetător cât şi în cititor. Asistăm, cu alte cuvinte, la o tensiune melodramatică a „anamnezei” sensului simbolic, la o participare emoţională pe care o prilejuieşte anagnorisis-ul, în cazul nostru, de pildă, recunoaşterea filiaţiei dintre imaginea capului retezat şi un tremendum arhaic. Recunoaşterea vestigiului de sens reface o ordine semantică pe care textul pare a fi pierdut-o, reconectând cititorul la un plan superior al semnificaţiei. Comparatismul simbolic reuşeşte să reitereze punctul culminant al intrigii melodramatice reafirmând că sensul trăieşte – el a fost doar ocultat de suprapuneri ne-esenţiale – şi mizând pe faptul că dezvăluirea lui va activa coeziv o lectură totalizatoare.  În acest caz, motivaţia primă care animă o asemenea cercetare nu este una cognitivă, ştiinţifică, ci autobiografică: plăcerea jocului, fascinaţia apropierii de sens. Oricare ar fi afinităţile personale ale cercetătorilor, riscurile acestui tip de demers provin din faptul că el va suporta aceleaşi procedee ale de-realizării ce asigură eficienţa revelaţiei melodramatice: schematizarea, recursul excesiv la hiperbolă şi sinecdocă.

La polul opus, ceea ce propune „poetica” amintită de Peter Brooks, este o logică metonimică a contiguităţii, o continuă mişcare a atenţiei într-o dinamică textuală vie. Vitalitatea formelor pe care le generează limbajul literar funcţionează implicit ca o matrice impersonală, generatoare de sens, iar scopul final al cercetărilor de poetică ar fi o înţelegere a umanului în calitate de conştiinţă generatoare de sensuri, o antropologie a lui homo significans, sau aplicat la opera cercetătorului de la Yale, a lui homo narrans. Dacă intertextualitatea riscă să devină apanajul amatorismelor ştiinţifice, poetica, la rândul ei, în ciuda tuturor justificărilor teoretice, se confruntă cu riscul unei supra-specializări în identificarea aridă a formelor şi a tropilor ce modelează sensul. Într-un text din 1994, intitulat Estetică şi ideologie: ce s-a întâmplat cu poetica?, Peter Brooks observă că în ciuda instituţionalizării poststructuralismului la Universitatea din Yale, istoria criticii literare americane a evoluat în puseul unei suprasaturări de descrieri formaliste sterile. În pofida dublei denunţări a iluziei realiste (a textului, dar şi a criticii) în scrierile deconstructiviste, referinţa revine în forţă prin cercetările Noului Istorism, sub influenţa teoriei critice de la Frankfurt, a ideologiei marxiste şi a arheologiei lui Michel Foucault, ajungând până la marginalizarea şi discreditarea abordărilor formale. „Poetica, în ciuda importanţei ei – scrie Peter Brooks, nu satisface întru totul. Nu satisface, deoarece, alegându-şi ca obiect specificitatea literaturii, în mod necesar îşi formalizează şi îşi izolează domeniul de studiu. Dacă preocuparea pentru literaritatea literarului ne rezolvă întrucâtva problema, pe de altă parte ne agravează boala, deoarece izolează literatura de activitatea umană.” Fie că este vorba de formalismul rus sau de şcoala de la Geneva, algebrizarea elementelor componente ale discursului în câteva ecuaţii funcţionale are drept efect dezumanizarea disciplinară a abordării literare. Intervenţiile teoretice în privinţa literaturii comparate sunt limitate în această perioadă, tocmai de aceea o teoretizare coerentă a unei poetici comparatiste care să evite extremele lipseşte. Totuşi, studiile aplicate ale cercetătorului american atestă faptul că, între algebrizarea impersonală a poeticii structuraliste şi maxima subiectivitate a unei abordări supra–disciplinare, e posibilă o mediere: „formele atenţiei” ce generează textul literar sunt analizate în contextul factorilor de mentalitate externi.

De altfel, ultimul raport ACLA, semnat de Haun Saussy propune tocmai o redefinire a comparatismului, reconciliind mai vechile polemici dintre „formalişti” şi „contextualişti”. Tradusă la nivel de practică a lecturii, tematologia ca mijloc de investigare a situaţiilor, emoţiilor, ideilor, cu toate derivatele ei ulterioare pare a fi cea mai tentantă şi cea mai răspândită practică a literaturii comparate. Explicitările sensului extrapolat în contextul de idei sau în realitatea sociologică mergând până înspre hibridizarea perspectivei cu aceea a studiilor culturale poate fi o promisiune a „transparenţei spaţiului” literar faţă de lumea vieţii în ansamblu, căpătând nuanţe de interest psihologic, politic, ideologic, etc. Pe de altă parte, înţelegerea literaturii în descendenţa formalismului rus, ca limbaj specific organizat după legităţi proprii, ca instrument particular de semnificare a creat o preocupare constantă pentru gramatica „literarităţii”. Dincolo de inventarierea unor structuri şi forme retorice specifice, problema literarităţii este extrem de dificil de tratat, atâta timp cât efectul de înstrăinare şi de ruptură a automatismelor perceptive care o constituie se produce doar în raport cu convenţii lingvistice sau contexte ideatice specifice.  Chiar dacă aderenţa la o literaritate comparată pare a fi fost convenţia tacită, nemărturisită a mai multor generaţii de comparatişti prin simpla raportare la un canon de opere artistice fundamentale, o istorie a literarităţii nu a fost niciodată redactată, şi, în opinia lui Saussy, ar fi extrem de greu de imaginat, dată fiind fragmentarea continuă a fenomenului înspre acte individuale de lectură.

Astfel, dincolo de asumarea unor poziţii de partizanat teoretic pe care le-a prilejuit publicarea raportului Bernheimer, o bătălie reală între „literatură” şi „studii culturale” nu a fost niciodată concretizată în practica cercetării, câtă vreme ambele tipologii de abordare fac apel frecvent la instrumentarele şi concluziile taberei opuse.  Literatura comparată nu ar trebui să devină un simplu portal înspre forme de cunoaştere adiacentă în continue rătăciri interdisciplinare, nici o atenţie exclusivă, puristă şi formală asupra textului în sine. Definiţia pe care o propune Haun Saussy metodei literaturii comparate este una dintre cele mai comprehensive şi generoase în privinţa deschiderilor pe care ea le presupune, precum şi în ceea ce priveşte specificul ei constitutiv:

„Literatura comparată este cel mai bine cunoscută, nu ca o lectură a literaturii, ci ca o lecturare literară (cu o analiză literară intensivă, însoţită de o atenţie meta-teoretică) a tot ceea ce poate fi propus lecturii. Contextualizarea este o mişcare epistemologică legitimă, dar nu trebuie să atribuim nici unui context autoritatea finală a realului. […] Ceea ce trebuie să fie păstrat, elementul principal pentru a dezbate dacă literatura comparată mai are un rol de jucat sau poate să dispară de pe scenă odată ce şi-a împlinit misiunea este meta-disciplinaritatea: nu pentru că ar suna prestigios sau ne-ar garanta caracterul unic, ci pentru că reprezintă condiţia deschiderii noastre către noi obiecte şi forme ale dezbaterii.”

(TEXTUL POATE FI ACCESAT ÎN VARIANTA COMPLETĂ, CU NOTE BIBLIOGRAFICE, LA CERERE)

Ovidiu Mircean

Anunțuri

§ One Response to „Literatură comparată” în afara „literaturii”?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading „Literatură comparată” în afara „literaturii”? at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: