Esteticul nu există!

17 noiembrie 2010 § Lasă un comentariu

(fragmentele de mai jos ne-au fost oferite spre dezbatere de către  Andrei Terian, în completarea fragmentului din cartea sa)

Împotriva esteticului, 2006

Să vă spun un mic secret: esteticul nu există. Nu există nimic în discursul literar, bunăoară, care să poată fi înregistrat drept un „specific” al acestuia. Nici literaritatea, nici ficţionalitatea ori altele ejusdem farinae nu pot fi considerate trăsături proprii literaturii: ele caracterizează, în grade diferite, toate tipurile de discurs existente într-o colectivitate umană.
Totuşi, literatura există. Şi pentru ca această existenţă să fie justificată cumva, ni s-a spus o poveste despre un fel de „esenţă” a ei – care, repet, nu există. Povestea a avut, totuşi, o parte bună: aceea că a împiedicat, în anumite epoci, aservirea literaturii de către alte practici discursive (discipline, doctrine, ideologii etc.). Dar şi o parte proastă, de vreme ce preţul pe care literatura a trebuit să-l plătească în schimbul libertăţii a fost o limitare considerabilă a sferei sale de acţiune.

Consecinţele nefaste ale trocului amintit se resimt şi în momentul de fată. De altfel, cred că în bună măsură dezinteresul publicului pentru literatură se datorează şi marotei esteticului. Încă din şcoală, literatura este amputată de partea ei vie şi transformată într-o masă inertă, pe care se experimentează felurite concepte, metode si teorii. Astfel încât majoritatea tinerilor studioşi ştiu să recite pe dată cunoscutele platitudini despre funcţia „artistică” a literaturii şi despre „plăcerea” pe care aceasta o provoacă; însă aproape niciunul dintre ei nu mai crede că literatura i-ar putea spune lucruri esenţiale despre lume şi viaţă. Cu alte cuvinte, literatura e tratată ca o „specialitate” care, dacă nu mai e materie de studiu, iese în mod firesc din sfera de preocupări a unui om normal. Cât despre mult trâmbiţata „plăcere” estetică, potenţialii cititori şi-o găsesc în alte forme de comunicare, care, nefiind în planul de învăţământ, au scăpat de anestezierea didactică.

În critică, lucrurile nu sunt cu mult diferite: în ciuda unor încercări de reformulare (determinate, din păcate, mai mult de frustrări decât de interesul real pentru statutul literaturii), esteticul rămâne încă litera de lege. Altminteri, pentru criticii de azi termenul acoperă trei accepţiuni. Prima, de-a dreptul penibilă, se referă la planul lingvistic/ formal al operei (nu-i nimic, s-a întâmplat şi pe la case mai mari; de pildă, atunci când încerca să facă un „studiu estetic” despre Arghezi, Lovinescu nu găsea o altă justificare mai bună a valorii poetului decât… „ineditul expresiei”). Cealaltă, mai perversă, ascunde sub umbrela „esteticului” tot ce mişcă în text (psihologie, sociologie, filosofie, morală etc.). Ultima e ceva mai abstractă: „valoarea estetică” apare ca un premiu decernat la sfârşitul lecturii şi rezervat textelor „cuminţi”, care nu pun probleme, sau, dimpotrivă, celor „rele”, tocmai pentru a demonstra cum „impuritatea” se poate converti în Artă. Însă ea rămâne, totuşi, cea mai rezonabilă utilizare a termenului: pentru că e absolut inutilă. La o adică, „estetic” ar putea fi înlocuit prin „drăguţ”, „cool” sau „foarte taaare, frate” – ar fi acelaşi lucru.

Apropo de „valoarea estetică”: nu există aşa ceva. După toate definiţiile valorii (de la aceea de „obiect al unei dorinţe/credinţe” până la aceea de „raţionalizare a unei acţiuni”), esteticul ar trebui exclus din sfera valorilor. Esteticul nu determină nici dorinţe, nici credinţe, nici acţiuni. Fireşte, asta nu înseamnă că opera nu face aşa ceva; însă o face ca urmare a valorilor „extraestetice” pe care la înglobează – adică a valorilor pur si simplu. Şi nici că opera ar fi ea însăşi lipsită de valoare; însă valoarea ei nu are nimic „specific”, ci decurge – ca în cazul oricărui produs cultural, de altfel – din capacitatea ei de a stabili noi raporturi între dorinţele şi credinţele noastre.

Ştiu că teoriile extra- sau anti-estetice nu se bucură în critica noastră de o reputaţie prea strălucită, continuând să rămână baubaul istoriei literare. Însă eroarea fundamentală pe care au făcut-o adversarii esteticului nu a fost aceea că au atribuit literaturii un rol „instrumental” (în fond, ca orice formă de cultură, literatura nu poate avea decât un rol „instrumental”), ci că au încercat să-i impună acesteia un singur rol: literatura trebuie să devină un vehicul ideologic sau o formă de educaţie morală sau un mod de propagandă patriotică etc. Or, literatura nu trebuie să facă nimic anume; ea face şi, mai ales, poate să facă multe lucruri, însă doar cu condiţia să nu fie sabotată, prin intermediul „esteticului”, chiar de aceia care se presupune că o susţin.

E drept că o asemenea condiţie pare la prima vedere imposibil de acceptat: pentru majoritatea iubitorilor de literatură, worst case scenario ar fi o lume în care, pierzându-şi specificul (adică esteticul), literatura ar cădea pradă felurilor ideologii sau altor tipuri de discurs. Însă o asemenea situaţie e absurdă. În fond, nu prezumţia unei „esenţe” legitimează existenta practicilor culturale, ci convingerea unei anumite colectivităţi că practicile respective au un anumit indice de relevanţă pentru propria sa existenţă. De aceea, pentru mine worst case scenario este o lume în care esteticul o duce bine-mersi, dar literatura nu mai interesează pe nimeni.

În momentul de faţă, renunţarea la prejudecata esteticului mi se pare una din condiţiile sine qua non pentru supravieţuirea literaturii. Cred că ar trebui să lăsăm deoparte esteticul si să vorbim despre valorile „extraestetice”. Adică despre lucrurile cu adevărat importante.

Despre limitele criticii

(Dialog cu Gabriel Nedelea, 2010)

 

Pentru mine, critica este o formă instituţionalizată care le permite „oamenilor de litere” să discute în mod argumentat despre obiectul muncii lor: literatura. Ca să existe critică literară trebuie să existe în primul rând posibilitatea unei discuţii argumentate. Asta înseamnă două lucruri. Mai întâi, că critica literară nu se ocupă de evidenţe. Nu vom întâlni niciodată un studiu în care un critic să încerce să demonstreze că romanul Ion a apărut în 1920 sau că Marin Preda a scris în limba română. Tocmai pentru că asemenea lucruri sunt evidente, deci indiscutabile.

Cealaltă limită a criticii se referă la un alt fel de „indiscutabil”, şi anume inexprimabilul. E vorba despre ceea ce s-a numit, în mod tradiţional, „inefabilul” sau „a cincea esenţă”, adică despre obiectul favorit al criticii noastre impresioniste. Desigur, „inefabilul” ar putea fi validat în măsura în care îl tratăm doar ca pe un compliment drăguţ pentru a marca pur şi simplu valoarea excepţională a unei opere; însă, în momentul când îl luăm în serios şi îl privim ca pe ceva care s-ar sustrage argumentelor, ba chiar limbajului însuşi, atunci orice discuţie critică devine imposibilă, tocmai pentru că nu avem ce discuta. Mi s-ar părea absurd, de pildă, să argumentezi pro sau contra tezei că poezia lui Macedonski asociază o sensibilitate romantică, o retorică cu deschideri parnasian-simboliste şi un anume element inefabil, deşi văd că unii dintre criticii noştri respectabili preferă încă un asemenea tip de discurs. Întrebarea mea favorită în asemenea cazuri este cât inefabil cuprinde opera lui Macedonski (sau a oricărui alt scriitor). Căci, dacă „inefabilul” nu poate fi cuantificat (adică explicitat), asta ar însemna că toţi autorii care posedă o asemenea calitate stau pe acelaşi plan – că, bunăoară, opera lui Eminescu e la fel de „inefabilă” ca şi aceea a lui Octavian Goga, Emil Brumaru, Adriana Tudor Gâtan sau a altor câteva sute de poeţi pe care criticii i-au gratulat cu atributul respectiv. Dacă, însă, categoria cu pricina poate fi explicitată şi cuantificată, atunci ea îşi pierde, prin chiar acest gest, însuşi statutul ei (de) „inefabil”. Iată de ce sunt de părere că criticii literari şi-ar cheltui cu mai mult folos energiile dacă, în loc să caute „a cincea esenţă”, s-ar arăta mai preocupaţi să aducă argumente cât mai interesante în sprijinul propriilor idei şi interpretări.

Andrei Terian

Tagged: , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Esteticul nu există! at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: