A murit literatura comparată?

25 noiembrie 2010 § Lasă un comentariu

Textul de mai jos reprezintă transcrierea dezbaterii Cercului Metacritic de la Cluj în jurul a două pretexte: un raport asupra literaturii comparate şi textul intitulat “Literatură comparată în afara literaturii”, de Ovidiu Mircean, asist. drd. la Catedra de Literatură Comparată. Au participat în jur de patruzeci de persoane (invitaţi, masteranzi, foşti sau actuali studenţi ai secţiei de literatură comparată sau numai simpatizanţi ai literaturii comparate), dar numai cei de mai jos au luat cuvântul. Ceilalţi au cârcotit, au chicotit, au comentat între ei sau au hohotit în toată regula. Pentru a reda oricât de vag atmosfera încinsă de la dezbatere, am adăugat şi câteva indicaţii dramatice.

Mihaela Ursa: Vă mulţumim că aţi venit la prima întâlnire Metacritic din acest an şcolar, la care povestim direct despre lucruri serioase, grave şi teoretice, cum este rostul/ rolul literaturii comparate astăzi. Dezbaterea ne este propusă de către Ovidiu Mircean.

Ovidiu Mircean: Am ales textul acesta pe care l-aţi văzut pe blog, pentru că are o venă polemică şi poate să ne permită o serie de discuţii, multe dintre ele  muşcătoare în raport cu tradiţia comparatismului. Ca reacţie polemică la textul lui Charles Bernheimer din 1993, un raport despre standardele disciplinei, intervenţia lui Peter Brooks, în marginea căreia mi-am adunat argumentele, reprezintă un mod de apărare a literaturii comparate din interiorul ştiinţei literare, revendicând-o ca fiind în primul şi-n primul rând o subdisciplină a ştiinţei literare, mai degrabă decât un portal deschis către studii culturale sau către sociologie, politologie ş.a.m.d. Reacţia aceasta ne facilitează o discuţie despre eterna poveste a crizei literaturii comparate, care la ora actuală a căpătat o dimensiune instituţională. Pentru că din 1990 încoace, o serie de departamente şi catedre de literatură comparată, unele dintre ele foarte prestigioase, au ajuns să fie desfiinţate, au ajuns să fie anexate catedrelor de studii culturale, suntem într-o criză veritabilă, inclusiv la nivel de subvenţionare, la nivel de existenţă instituţională şi, ca atare, mai mult decât oricând, la ora actuală se pune problema unei redefiniri, a unei rediscutări inclusiv dintr-o perspectivă istorică, a comparatismului.

Nu vreau să reproduc mare parte din lucrurile pe care deja le-aţi citit în textul de pe blog, însă mă gândeam că e necesar să ofer o contextualizare pentru rolul pe care l-a avut textul lui Bernheimer în 1993, ce înseamnă această tradiţie a rapoartelor despre starea disciplinei, cel puţin pentru spaţiul american. Primul raport apare în 1965 şi îi aparţine lui Harry Levin urmat de raportul Thomas Green din ‘75, raportul Bernheimer din ’93, cel pe care l-aţi văzut, şi ultimul raport este din 2004 şi îi aparţine lui Haun Saussy. Ceea ce trebuie spus este că toţi cei patru raportori scriau din postura oficială de preşedinţi ai Asociaţiei Americane de Literatură Comparată, erau profesori la Yale, la prestigiosul departament unde, după cum ştiţi, a activat René Wellek, care a dat tonul în multe privinţe în comparatismul american. Acum, de ce au apărut aceste rapoarte? În primul rând e o poveste foarte interesantă pentru că spre deosebire de alte zone ale ştiinţei literare, în istoria literaturii comparate postbelice există o diferenţă foarte clară între teoretizare şi practică instituţională; cele două au evoluat puţin în paralel, fără foarte multe zone de imixtiune, fără foarte multe puncte de colaborare între o justificare teoretică şi o practică didactică instituţională. Una dintre primele cauze este faptul că, în America cel puţin, în Statele Unite, în 2 septembrie 1958, guvernul american promulghează o lege amintită în istoria americană ca fiind National Defense Education Act, prin care o mare parte din bugetul Statelor Unite este direcţionat către finanţarea masivă a cercetării şi a instituţiilor de învăţământ superior. De ce este importantă această lege în acest moment, 1958? Pentru că întâmplarea face ca în acest moment, literatura comparată să fi părut un instrument politic extraordinar de important pentru Statele Unite, mai ales pentru politica Războiului Rece, care se instaurase deja. Cu alte cuvinte, internaţionalismul acesta al disciplinei literaturii comparate, care depăşea izolarea istoriilor literare în literaturi naţionale, părea a fi alternativa la Internaţionala socialistă sovietică. Pe de altă parte, în universităţile americane apăruse deja o concurenţă acerbă faţă de progresul ştiinţelor evidenţiat în exces de propaganda comunistă şi a blocului răsăritean. Cert este faptul că, chiar dacă Guvernul şi aceşti lideri mccarthişti au făcut la momentul respectiv un pariu pe care l-au pierdut, mizând pe literatură comparată, din 1958 pânâ în 1965 se întemeiază peste 70 de secţii de studiu de literatură comparată la nivel licenţă, şi de catedre aferente, pânâ în 1975 numărul lor se dublează, ajungem la 150; are loc efectiv o explozie teribilă la nivel instituţional a acestei discipline. O explozie care în primul rând îi lasă pe maeştrii comparatismului american cu gura căscată, sunt absolut depăşiţi de ceea ce se întîmplă, nu sunt în stare să mai controleze nici măcar la nivel de deontologie profesională evoluţia pe care o ia comparatismul, moment în care simt nevoia să intervină prin nişte rapoarte despre standarde, aşa cum le numesc ei, primele două rapoarte – cel din 1965, al lui Levin şi cel din 1975, al lui Green – având mai degrabă o natură normativă. Cu alte cuvinte, există acest boom instituţional, apar toate aceste noi secţii de literatură comparată, reviste de literatură comparată – toate puternic finanţate şi subvenţionate de către stat. Însă problema este că, dintr-o dată, această explozie instituţională modifică faţa disciplinei şi o face aproape irecongnoscibilă tocmai pentru maeştrii ei. Deci, în primul rând, Wellek, Remak cât şi maeştrii comparatismului american de la Yale, sau cei grupaţi în jurul revistei Comparative Literature în ’49-’50, consideră că această disciplină este una de studiu superior şi de studiu doctoral; nu este nici într-un caz o disciplină orientată către undergraduate studies. De ce? Pentru că, în primul rând ei spuneau foarte clar: nu poţi să fii comparatist dacă nu stăpâneşti cel puţin o literatură sau istoria unei literaturi străine destul de bine, dacă nu stăpâneşti trei sau patru limbi de circulaţie internaţională care să-ţi permită accesul la studiul textelor în original. Nu ai voie să discuţi textele referindu-te mereu doar la traduceri, fără să mergi şi să vezi forma textului, modul în care autorul respectiv operează cu limbajul. Există nişte criterii deontologice la care ei nu sunt dispuşi să renunţe şi în clipa în care se deschid la nivel de licenţă aceste secţii de literatură comparată, se lucrează eminamente pe traduceri, la nişte standarde de pregătire profesională mult coborâte şi, dintr-o dată, principiile definitorii ale disciplinei sunt pulverizate. Altfel spus, multe din aceste noi secţii de literatură comparată au profesori care nici măcar nu stăpânesc limbile europene de circulaţie, ceea ce era inimaginabil la momentul respectiv pentru Wellek. Tocmai în acest context, primele rapoarte (Levin şi Green) au mai degrabă un rol normativ, impunând programelor de studiu pentru nivel licenţă, respectiv pentru nivel masteral, câteva rigori profesionale.

Pe măsură ce ne apropiem de anii ‘80 şi înspre jumătatea anilor ‘80, dintr-o dată această puternică susţinere politică şi financiară pe care o are comparatismul în America începe să scadă, dispare, mai mult decât atât, departamentele încep să fie desfiinţate, apare criza de care vă vorbeam înainte şi care se acutizează teribil până în ‘92 şi continuă până azi. Chiar în această primăvară, departamentul de la Toronto a lansat un apel mondial către toţi comparatiştii să semneze o cerere prin care să se amâne sau chiar să se împiedice desfiinţarea acestui departament foarte prestigios (a fost întemeiat de Northrop Frye, acolo lucrează Linda Hutcheon, deci sunt nume de talie mondială). E o criză acutizată la nivel instituţional în faţa căreia noul raport, din 1993, raportul Bernheimer, reacţionează puţin diferit faţă de celelalte rapoarte: ceea ce el îşi propune să facă este nu să impună neapărat la nivel normativ nişte criterii, nişte standarde profesionale la modul tacit revendicate de la perspectiva pe care o afirmaseră în scrierile teoretice Wellek şi Remak în anii ‘50, ci mai degrabă să lărgească foarte mult teritoriile clasice ale comparatismului, să încerce să admită oficial – de această dată dintr-o postură oficială de preşedinte al Asociaţiei de Literatură Comparată Americană – studiile culturale, studiile feministe, toate noile orientări, inclusiv cele legate de postcolonialism. Raportul Bernheimer are o soluţie care este cel puţin problematică, discutabilă – faţă de ea au reacţionat foarte mulţi comparatişti, printre care şi Peter Brooks, Sterling Professor la Yale. Reacţia sa vizează sacrificiul la care recurge Bernheimer: el n-a putut să deschidă foarte mult limitele disciplinei şi să includă toate comparatismele existente la momentul respectiv decât păstrând ca gen proxim comparaţia şi sacrificând “literatura” din termenul de “literatură comparată”, sacrificând-o în sensul în care o redefineşte ca fiind nimic altceva decât o practică a discursului cultural în mijlocul altor practici ale discursurilor culturale. Desigur, aici se simte în spate legitimarea teoretică care vine, desigur, din Foucault, din arheologia postumanistă, etc. Problema este că în momentul în care renunţi la specificul literar, în momentul în care nu te mai legitimezi din interiorul ştiinţei literare, ci te defineşti ca mens ab alio, drept cercetător care mereu priveşte dincolo de gard către ceea ce fac sociologii, politologii, istoricii ideilor etc., pierzi un statut de specificitate care îl reclamă atât legitimarea ta instituţională cât şi legitimarea ta teoretică. Problema acestui raport Bernheimer din 1993 este că el încearcă mai degrabă să cartografieze domeniile comparatismului, decât să ofere un nou punct de pornire într-o dezbatere teoretică care s-a dovedit a fi absolut necesară la momentul respectiv. De-abia ultimul raport, cel din 2004, redactat de Haun Saussy, afirmă explicit necesitatea de a redefini disciplina, de a îi reevalua critic istoria. În acest sens, Saussy recurge la o mişcare strategică foarte interesantă: mută punctul de origine al istoriei disciplinei, localizat de tradiţia şcolii franceze la 1800 (data în care Germaine de Staël îşi publica Sur la littérature), îl mută în 1877, care este anul de apariţie a revistei întemeiate de Hugo Meltzl la Cluj, Acta Comparationis Literarum Universarum. Reinterpretează naşterea disciplinei deplasând centrul de greutate înspre Europa Centrală, în acest spaţiu austro-ungar, multicultural avant la lettre, destul de diferit de spaţiul centralizat francez. Pe de altă parte, el redeschide discuţia teoretică, încercând să lege definirile actuale ale comparatismului de ceea ce făcuse René Wellek în anii ’50, ultima şi singura abordare sistemică a comparatismului literar.

Foarte pe scurt şi cu asta vreau să închei, în anii ’50, în momentul în care soseşte la Yale, practic în ’49 când publică Theory of Literature, ulterior în Anuarul de literatură comparată din 1953, Wellek se opune drastic şcolii franceze şi perspectivei naţionaliste. În al doilea rând, el venind pe filiera cercului lingvistic de la Praga, propune ideea de “literaritate comparată” (“literaritatea” este termenul clasic al formaliştilor ruşi, preluat via Praga), iar consecinţele ar fi:

1. literatura comparată trebuie în primul rând să discute problema valorii literare.

2. ea trebuie să nu facă o disociere între aspectele formale ale textului literar de cele de conţinut.

Acestea sunt criteriile definitorii pe care Wellek nu apucă sau nu se opreşte să le aplice efectiv în câteva studii aplicate, analize de text literar în propria variantă comparatistă. Fără a oferi un exemplu metodologic, el va lucra foarte multă vreme pe Istoria criticii literare pe care o termină târziu, în anii ’90, dar nu va fi un comparatist în sensul practicii la nivelul lecturii pe text literar. Această definiţie a lui Wellek în America nu a fost îmbrăţişată şi nu a existat o ramură specifică a literaturii comparate care să ia în calcul problemele literarităţii . Asta şi datorită faptului că critica americană este dominată la momentul respectiv de noua critică, de o analiză formală a textului, foarte riguroasă, atentă, de tip close reading, care va stârni în anii ’60-’70 o puternică repulsie, o mişcare de recul. Toate aspectele formale ale textului vor trece în plan secund, în timp ce comparatistul se va ocupa mai degrabă de mişcări sociale, de toate celelalte aspecte de conţinut şi de tematică. Totuşi, Haun Saussy revine în raportul din 2004 asupra problemei literarităţii, spunând că “literaritatea” nu poate să fie promovată ca stindard pentru literatura comparată sau altă disciplină, pentru că ea ne duce în cercetări formale sterile, în inventarieri de forme literare şi de retorică. Însă, ceea ce propune – şi aici cred că este extrem de generos şi deopotrivă extrem de provocator, pentru că iarăşi riscă să pulverizeze disciplina – este redefinirea comparatismului nu în calitate de lectură a literaturii, ci în calitate de lectură literară inclusiv a altor obiecte de studiu care ar ţine de cultură în general. Fireşte, putem să citim aici un foarte tardiv reflex al lui Derrida, al lui il n’y a pas de horstexte, nu există un “în afară” al textului, dacă şi numai dacă înţelegem textul în calitatea lui de performativitate, de pulsiune epistemofilă (termenul îi aparţine iarăşi lui Peter Brooks). Nu ştiu cât de sintetic am reuşit să fiu în schiţarea unui context pentru textul acesta pe care l-aţi văzut pe blog. În fine, sper că putem să pornim o discuţie de oriunde doriţi şi să vedem unde ajungem.

[Pauză prelungă]

Mihaela Ursa: Mie mi s-ar părea sănătos să insistăm puţin asupra contextului care face posibilă semnalarea crizei de la care porneşti (urmărind, la rândul tău) observaţiile altor comparatişti. Retoric vorbind, mi se pare că demersul tău e un pic viciat, în sensul în care pune pe seama crizei literaturii comparate şi ceea ce nu este de pus pe seama ei, ceea ce nu este simptomul acestei crize anume sau rezultatul ei, ci, cel mult, al uneia cu caracter ceva mai general. În primul rând, aglutinezi aici şi simptome ale crizei umanioarelor, de mult semnalată, care vizează o mulţime de revizitări şi de rescrieri, mai ales sub ceea ce este înţeles ca “atacul studiilor culturale”. Putem vedea, aşadar, criza literaturii comparate ca un reflex în mic al acestei crize generale a umanioarelor. După aceea e vorba despre faptul că, la fel ca toate conceptele ştiinţelor literare sau ale ştiinţelor -să spunem – umaniste, nonexacte, şi conceptul de literatură comparată este unul supus istoricităţii, el nu este imuabil, fix, nesupus redefinirilor. Cu alte cuvinte, ceea ce unii numesc criză a comparatei poate fi pentru alţii – mai puţin apocaliptici sau mai puţin obsedaţi de soliditatea anistorică a conceptelor – pur şi simplu adaptare istorică a respectivului concept, a respectivei sfere noţionale. În fine, aş mai formula nişte reproşuri la adresa retoricii tale argumentative: mi se pare că foarte frecvent construieşti – în discursul tău de aparentă descriere “obiectivă”, “ştiinţifică” – ceea ce eu numesc o fabulă hermeneutică. Cu aerul cu care ai descrie ceva evidenţiat de textul la care te referi sau sub pretenţia întocmirii unei descrieri, tu oferi, de fapt, o poziţie deja ideologizată (înţelege, te rog, ideologia în sens lax). Mă obligi deja să înghit, o dată cu descrierea, şi valorizarea ta subiectivă, deghizată neutral, ca descriere. De asta cel mai mult mi-a plăcut studiul de caz, pentru că acolo ne dai şansa şi nouă, cititorilor ne-mediaţi de privirea lui Ovidiu Mircean, să îţi acceptăm argumentul fără temperatura lui subiectivă. Exemplul acela pe care l-ai dat, cu tratarea comparatistă a temei sau motivului “capului retezat”, mi se pare foarte binevenit şi excelent ca identificare precisă a unui “aşa da” şi a unui “aşa nu”.

Dar, în rest, felul în care ni-l povesteşti pe Bernheimer nu mi se pare tocmai în regulă, adică eu l-am citit după ce-am citit textul tău, după ce mă pregătisem să-ţi dau dreptate şi mi s-a părut c-am citit, tu şi cu mine, texte diferite. Înţeleg că ne spui altceva decât spune Bernheimer acolo. [Alex Goldiş: Şi mie mi se pare la fel…] Această confundare a descrierii cu o formă de aproape-proză o observ în mai multe locuri: ea apare la fel când vorbeşti despre faptul că aceste rapoarte ale comparatiştilor apar atunci când comparatiştii “nu mai ştiu ce să facă”, “nu se mai descurcă” în haosul disciplinar (sau indisciplinar, mai degrabă). Mi se pare că oferi mereu această coloratură apocaliptică recapitulării tale. Ea nu aparţine textelor pe care le citezi, ci reprezintă o viciere ulterioară, adică lectura pe care vrei tu să le-o dai.

Adriana Stan: Şi mie mi se pare că deşi ai menţionat, nu ai insistat suficient asupra faptului că raportul acesta doar constată şi, prin asta, legitimează o stare de fapt. Accentul e, altfel spus, mai degrabă defensiv: raportul încearcă să aducă la zi sau să pună de acord literatura cu o situaţie culturală, cu un context socio-politic foarte precis. Încearcă să discute, cum ar veni, în termenii multiculturalismului şi ai globalizării. Într-unul din răspunsurile sale ulterioare, Bernheimer exact asta a spus, că intenţia sa nu era să atace literatura aşa cum noi prea simplist deducem din raport, ci pur şi simplu să o istorizeze. La o adică, la fel cum literatura comparată este un concept istoric care una înseamnă pentru şcoala franceză, alta pentru Wellek, şi alta pentru postcolonialişti, literatura în sine este un concept istoric care [Ovidiu Mircean: Sigur.], în consecinţă logică, la un moment dat poate chiar să nu aibă niciun conţinut.

Ovidiu Mircean: Sigur, observaţia asta este viabilă şi se leagă de ceea ce spunea Mihaela înainte, adică criza umanioarelor oferă definiţiei literaturii o altă accepţiune, ea nu mai este un discurs definit strict în termeni de valorizare artistică, ci poate fi privit ca un discurs cultural, ca o simptomatologie pentru alte elemente care vin din afară şi uneori, îl precondiţionează. Aşa este. Atitudinea mea narativă în marginea polemicii lui Brooks era, totuşi, în linii mari, descriptivă şi subordonată capetelor de acuzare ale comparatistului american. Simţeam nevoia să arunc în discuţie un text care descrie câţiva termeni antinomici, sau care schiţează mult mai percutant antinomiile dintre aceşti termeni, chiar dacă, afirmaţiile pot fi nuanţate. În acelaşi volum în care Bernheimer îşi publică raportul este prezent acest text al lui Brooks, dar sunt prezente şi texte care, dimpotrivă, salută această perspectivă, de înglobare permisivă a mai multor comparatisme. Toată problema este că dacă încercăm să definim “literatura comparată” ca disciplină subsumată ştiinţei literaturii, care nu pierde din vedere specificul literar, lucrurile se complică exponenţial. Demonstraţia îi aparţine lui Saussy şi este destul de concludentă:  literatura comparată se naşte în secolul al XIX-lea ca o ştiinţă a comparaţiei, aşa cum era anatomia comparată, filologia comparată, sau istoria comparată a limbilor. Simplificând schematic, aceste ştiinţe ale comparatisticii obişnuiau să pună în balans două elemente căutându-l pe al treilea. Se urmărea prin practica frecventă a comparaţiei deducerea sau redescoperirea arheologică a unui al treilea termen care putea să fie un punct de origine istorică pentru celelalte elemente. De exemplu, reconstituirea unei limbi arhaice originare din care au derivat limbile ulterioare era una din finalităţile ultime în cercetarea istoriei comparate a limbilor. În cazul nostru, spune Saussy, tânăra disciplină a literaturii comparate nu porneşte de la principiul unui comparatism orientat înspre reducerea celor două elemente asociate, fie că e vorba de teme sau forme textuale, la un al treilea element. În comparatismul literar, tertium non datur. Cu alte cuvinte, indiferent de principiul asociativ de la care pornim, anatagonismul celor două elemente intrate în comparaţie trebuie să rămână viabil, nu poate fi neutralizat. Şi totuşi, asocierea lor este posibilă doar în presupunerea unui numitor comun, a unui gen proxim.

În practica comparatistă este necesar să-ţi defineşti de la bun început care este acest al treilea termen subteran de la care pornind e posibilă comparaţia, e posibilă asocierea. Pentru că eu dacă iau şi compar două teme în interiorul unui text, pot să pornesc de la premisa faptului că discutăm de idei generale care ţin de istoria ideilor şi care pot să fie de un interes cultural mai amplu. Pot să pornesc de la premisa unei influenţe directe între scriitori şi atunci mă raportez inclusiv la lecturile unuia dintre cei doi, pot să pornesc de la diferite premise tacite în care îmi construiesc acest al treilea element care stă la baza comparaţiei. Cred că una dintre problemele care se pune în toate aceste rapoarte şi inclusiv la Bernheimer este gradul de limitare sau gradul de generozitate pe care îl permite definirea acestui al trelea termen tacit la nivelul comparaţiei. În ce măsură acest al treilea termen nu ne aruncă în-afara oricărei relevanţe literare. În ce măsură acest al treilea termen pe care-l presupunem ţine de specific literar sau nu. Cred că o parte a discuţiilor aici se desfăşoară. Desigur, literatura evoluează, conceptul de “literatură” evoluează şi asta este intuiţia foarte bună a lui Marino: în momentul în care Comparatism şi teoria literaturii este receptată în revistele americane cu foarte multă reticenţă, pentru că este acuzat de platonism etc., Marino, fără să facă declaraţii, fără să reacţioneze polemic la aceste reacţii negative faţă de cartea lui de teorie, începe şi lucrează la Biografia ideii de literatură, pentru că simte că aici e problema, adică trebuie să redefineşti “literatura” şi să vezi evoluţia ei în timp pentru a putea să mergi mai departe înspre definirea celui de-al treilea termen care îţi permite comparaţia. Adică atâta vreme cât acest tertium rămâne în interiorul literaturii, suntem perfect legitimi în interiorul ştiinţei literare; atâta vreme cât acest al treilea termen migrează cu totul în discursul cultural, riscul cel mare este să pierzi legitimarea instituţională şi credibilitatea ştiinţifică. Tocmai datorită faptului că practica comparatismului american, aşa cum este ea reliefată de aceste rapoarte, a dus la foarte multe studii diletante care nu ţineau de altceva decât de ideologie personală sau de eseistică pură, nu se valorizau nicicum în interiorul literaturii, avem suficient de multe probe care să reclame o redefinire a acestui tertium.

Alex Istudor [anul III, LitCo]: Intuiţia mea este că în spatele raportului Bernheimer nu se ascunde doar obiectul si problematica disciplinei literaturii comparate, ci şi o intenţie pragmatică, de natură financiar-instituţională. Bernheimer face această concesie studiilor culturale în speranţa că va salva, cel puţin instituţional şi financiar, catedrele de literatură comparată. Dat fiind faptul că aceste catedre de literatură comparată au beneficiat de un suport considerabil în timpul Războiului Rece, aşa cum a precizat şi Ovidiu, cu precădere în anii ’50-60, fiind văzute şi ca un instrument politic, menit să ofere o alternativă literaturii spaţiului communist, putem afirma că emergenţa studiilor culturale ar fi putut da naştere unei revigorări instituţionale. La sfârşitul Războiului Rece există o serie de mutaţii, nu doar în domeniul literaturii comparate, ci şi în istorie, politologie, relaţii internaţionale etc. Multe centre de cercetare se dovedesc a fi lipsite de un obiect, dat fiind faptul că trecem într-o altă “epocă”, de aceea o mare parte dintre aceste centre se vor desfiinţa, iar unele, care vor lupta cu orice preţ să supravieţuiască, îşi vor redefini obiectivele/domeniul de activitate. Aşadar, concesia lui Bernheimer vizează o acţiune pe două fronturi: pe de o parte lărgeşte aria disciplinei literaturii comparate, înuşindu-şi diferite metode, arii de interes, din domeniul studiilor culturale, iar pe de altă parte speră ca această reverenţă va duce implicit la o revigorare instituţională. Principala problemă, din cate observ eu, de astăzi, se rezumă la faptul că disciplina literaturii comparate nu a reuşit să-şi însuşească pe deplin domeniul studiilor culturale, acestea tinzând să se constituie în departamente/displine de sine stătătoare, ceea ce a dus la criza instituţională de astăzi şi implicit la întrebări referitoare la conceptele şi metodele specifice acestei discipline.

Ovidiu Mircean: Sigur, dacă rapoartele anterioare aveau o atitudine conservatoare, el vine şi liberalizează extrem de mult accepţiunea şi definiţia literaturii comparate încercând să o facă atrăgătoare. Unul dintre efectele tip boomerang va fi cartea lui Gayatri Chakravorti Spivak, Moartea unei discipline, care spune că literatura comparată, oricum am încerca s-o redefinim, este viciată din start. Datorită faptului că ea porneşte în secolul al XIX-lea, din gândirea imperialistă europeană, la ora actuală nu putem să facem altceva decăt să  declarăm moartea disciplinei pentru a ieşi din vicierea de mentalitate care o condiţionează în baza tradiţiei ei şi să redefinim practic o nouă ştiinţă care ar ţine de aşa numitele studii regionale, care ies în-afara grilelor de gândire eurocentrică, şi a grilelor de gândire postcoloniale. În opinia ei, aceste studii regionale ar reuşi să preia ceva din etica postcolonială, dar şi parte din criteriile de valorizare ale europocentrismului. Problema este că această carte a lui Spivak porneşte de la accepţiunea literaturii în calitate de discurs legitimator naţional sau discurs legitimator identitar pe criterii etnice, naţionale, politice. Atâta vreme cât acest tip de definiţie literară este deja acceptată, inclusă sau pur şi simplu asumată fără o formă de scepticism critic sau fără o formă de serioasă fundamentare teoretică în prealabil, ea nu numai că a abandonat de mult orice tradiţie a disciplinei, dar îşi pierde relevanţa pentru literatură ca atare, în primul rând în calitatea ei de discurs orientat artistic.

Alex Istudor: Da, adică eu înţeleg problema ta cu Spivak, şi anume că are tendinţa abuzivă de a vedea tot felul de forme de  imperialism  în textele analizate, la fel cum, spre exemplu, psihanaliştii şi toţi cei care folosesc această metodă în interpretările lor sunt obsedaţi de castrări simbolice la nivelul personajelor, denaturând de multe ori interpretările. Însă, pe lângă această denaturare în lectura textelor, Spivak introduce o idee ce merită amintită si poate chiar discutată: geografizarea spaţiului literaturii comparate. [Ovidiu Mircean: Da! Da!] Cu alte cuvinte, este legitim, spre exemplu, un demers comparatist de genul “Sensibilitatea în poezia secolului XV în Europa şi Orientul Îndepărtat”? Pentru că există şansele, în acest exemplu, să nu existe bazele unui demers comparatist, datorită faptului că ar fi prea multe deosebiri de raportare la sensibilitate în cele două spaţii geografice, prea multe bariere culturale care ar putea lipsi de relevanţă acest demers, fiind aproape imposibil să găsim ceva ce ar putea lega cele două spaţii amintite în chestiunea discutată. De aceea, uneori, regionalizarea aceasta pare a fi legitimă şi necesară, dat fiind faptul că ceea ce discutăm aici se aplică în special spaţiului euro-atlantic.

Ovidiu Mircean: Da, ştii, ce se întâmplă, tocmai aici este problema cărţii lui Spivak. Chiar dacă ea se declară pe poziţii opuse, pe poziţii postcoloniale, tardive şi mult mai generoase – ea vorbeşte despre o politică a prieteniei opusă unei politici dominante, (neomarxisme, desigur) – deci chiar dacă ea se declară ca militând de pe asemnea poziţii, practic ea nu face altceva decât perpetuează exact reflexul naţionalist al secolului al XIX-lea. Acest tip de a gândi cartografic, de a stabili limitele literaturii în perimetrul unei graniţe statale, naţionale sau al unui areal dominat etnic, practic nu face altceva decât să perpetueze exact toate aporiile şcolii franceze care n-a reuşit să depăşească această împărţire şi această orientare către studiile de influenţă dintre scriitori în funcţie de gradul de permeabilitate culturală  pe care a avut-o scriitorul cutare, reprezentant al unui geniu naţional autohton asupra unui scriitor provenind dintr-o altă cultură.

Adriana Stan: Până când nu a putut să depăşească?

Ovidiu Mircean: N-a putut să depăşească până la finalul apogeului ei, până la momentul anilor ’40. Dacă citim Paul van Tieghem, care e corifeul şcolii franceze şi chiar Revue de littérature comparée în toată perioada asta, sunt total orientaţi înspre tipul acesta de lectură cartografică. De exemplu, în ce măsură Shakespeare a reusit să îşi pună amprenta, să impregneze puternic spiritul francez? – Voltaire chiar spunea în momentul în care se traducea masiv Shakespeare în Franţa: “l’abomination de la désolation est dans le temple du seigneur”, adică urâciunea pustiirii e aşezată în locul sfânt. Vai de mine, ce se întâmplă, se traduce Shakespeare şi spiritul naţional francez va fi pervertit de această traducere a unui spirit englez atât de impunător – şi acest reflex de gândire care la ora actuală poate să pară puţin caricatural, se transmite în interiorul şcolii franceze până prin anii ’40 şi e dominant mai ales în Revue de littérature comparée, care este organul central al şcolii franceze. Evident, acest reflex de gândire a fost depăşit în momentul în care vine Wellek şi spune: discutăm literatură la nivel transnaţional, nu ne limităm în funcţie de geniul naţional. Literatura comparată discută literatura universală, operele lumii în funcţie de un criteriu artistic, invocând mult înainte de Bloom, (care, apropo, lucrează în ace1aşi departament de la Yale), invocând ideea unui canon estetic. Revenind, dacă este să aplicăm ideea lui Spivak cu regional studies: există la ora actuală nişte cercetători care au înfiinţat aşa-numitele transatlantic studies, pentru că, ei spun, există o cultură transatlantică care este stabilită sau generată tocmai de această migraţie continuă a cercetătorilor, a profesorilor, a academicienilor care migrează pe la tot felul de conferinţe din spaţiul american, în spaţiul englez, în spaţiul african. în spaţiul de limbă engleză, care deja întemeiază o formă de cultură transatlantică. În acest sens, există revista Transatlantic Studies care încearcă să îşi revendice, să îşi găsească un nou spaţiu, un nou areal geografic specific de studiu. Reflexul ăsta poate să fie puţin perdant şi puţin ridicol în momentul în care mereu îţi cauţi, tu, ca literatură comparată, un areal geografic în care să-ţi legitimezi existenţa în concurenţă cu colegii de departamente care-şi au un areal geografic specific. Mi se pare un reflex de gândire perdant care se vede în continuare inclusiv in teoria lui Spivak, şi în opinia mea, poate să fie puţin riscant în tematologie, atâta vreme cât inclusiv gândirea tematologică izolează cartografic o temă care funcţionează ca un fel de regiune simbolică pentru cercetare. Şi-a izolat tema, o gândeşte anatomic, o gândeşte pe filieră structuralistă încercând să vadă anatomia textului mai degrabă decât fiziologia lui.

Apropo de asta, miza lui Brooks era să vorbească despre o fiziologie a textului, despre o procesualitate a operei care generează sens şi pentru a avea o asemenea abordare e util să revenim la unul din principiile lui Wellek: nu poţi să disociezi forma de conţinut. Dar ne-am îndepărtat un pic prea mult. Ceea ce vreau să spun, rezumând, este că riscul unei gândiri de cartografiere este să încerce să izoleze un obiect care poate să fie pur şi simplu o temă sau pur şi simplu o formă textuală, uitând procesualitatea producerii sensului, textul într-o accepţiune poststructuralistă de această dată, textul în mişcarea lui vie care ar fi fost obiectul dorit de Wellek la modul ideal, dar niciodată concretizat pe un studiu clar.

Adriana Stan: Pentru că îmi displac termenii foarte generali în care vorbim, aş vrea să te întreb dacă ai putea să faci nişte delimitări mai edificatoare între comparatismul postbelic nord-american şi comparatismul european. Pentru că am impresia că e vorba de bazine semantice diferite şi, dacă pentru spaţiul mentalitar al Europei purismul disciplinar poate să însemne ceva, în State situaţia este exact opusă, la o adică, americanii îşi definesc identitatea naţională de când e lumea prin reacţie la cultura înaltă. Ai menţionat new criticism-ul, dar nu ştiu cât relevant în impact e pentru istoria lor teoretică şi dacă nu cumva face mai degrabă figură separată.

Ovidiu Mircean: În America este, până prin anii ’60, domină.

Adriana Stan: Bun, dar, cu excepţia lui, tot restul mişcărilor teoretice aveau o agendă politică implicită, nu întâmplător, întrucât în nordul Americii miza purismului disciplinar este surclasată de etica activismului politic. Pe scurt, mi se pare că Bernheimer trebuie discutat în acest context anume şi nu în absolut.

Ovidiu Mircean: Păi, în primul rând, în perioada imediat după momentul Wellek, comparatismul francez tinde să se împartă în două tabere. Vorbim de anii ‘50-‘60.  Discutăm mai întâi despre o tabără care susţine în continuare o legitimare a unui comparatism orientat naţional, dar de pe fundamente care nu mai pot să fie aceleaşi cu cele ale şcolii franceze, adică are loc o migrare înspre istorie literară, înspre teoretizări ale istoricului literar, un pic mai deschis pe de o parte…

Adriana Stan: Una pusă în perspectivă de Jauss şi teoriile receptării.

Ovidiu Mircean: Da, exact, ceva mai târziu. Pe de altă parte, intră masiv structuralismul, adică cam tot ce înseamnă….

Adriana Stan: Deci este altceva…

(Acest text are trei părţi. Continuarea – partea a 2-a – în articolul următor.)

Reclame

Tagged: , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading A murit literatura comparată? at Cercul Metacritic.

meta