Comparatismul – artă şi meserie

25 noiembrie 2010 § Lasă un comentariu

 

Textul de mai jos reprezintă transcrierea dezbaterii Cercului Metacritic de la Cluj în jurul a două pretexte: un raport asupra literaturii comparate şi textul intitulat “Literatură comparată în afara literaturii”, de Ovidiu Mircean, asist. drd. la Catedra de Literatură Comparată. Ambele pretexte pot fi consultate pe acest blog. Au participat cam 40 de persoane (invitaţi, masteranzi, foşti sau actuali studenţi ai secţiei de literatură comparată sau numai simpatizanţi ai literaturii comparate), dar numai cei de mai jos au luat cuvântul. Ceilalţi au cârcotit, au chicotit, au comentat între ei sau au hohotit în toată regula. Pentru a reda oricât de vag atmosfera încinsă de la dezbatere, am adăugat şi câteva indicaţii dramatice.

 

[Partea a II-a. Continuare de aici.]

 

Ovidiu Mircean: Literatura comparată este profund infuzată de deschiderile structuraliste către antropologie ş.a.m.d, în Franţa cel puţin. Aici intervine o diferenţă conceptuală privind accepţiunea termenului de “teorie” între spaţiul european şi cel american pentru că Europa înţelege prin “teorie” structuralism, formalism, postructuralism, în timp ce în America, în momentul în care te referi la “teorie” ei înţeleg într-o foarte mare măsură aceste curente de orientare neomarxistă, postcolonialism. Theory presupune o fundamentare politică şi activism politic, absolut. Deci în Europa, într-un anumit sens, comparatismul e mult mai rapid infuzat de structuralism şi rămâne acolo multă vreme. Pe de altă parte, în America sînt toate aceste departamente de comparată care sînt donatori într-un anumit sens, pentru că, de exemplu, poststructuralismul pătrunde la Yale, Derrida vine şi îşi ţine cursurile la Yale în perioada anilor ’70-‘80, dar Paul de Man este considerat a fi fost poststrucuralist american – nimeni nu aminteşte că fost în primul rând un comparatist, că venea din zona literaturii comparate. Apropo de figurile revendicate de către celelalte discipline, Auerbach care vine dintr-o şcoală de stilistică literară iarăşi lucrează şi se autodefineşte în mai multe intervenţii în reviste ca fiind comparatist, deşi la ora actuală este receptat ca fiind stilist literar. Acum punctual, pe şcoli, de exemplu şcoala germană de comparatistică foarte multă vreme este infuzată nu numai de Jauss şi Iser şi zona teoriei receptării care sigur că vine pe filieră poststructuralistă, într-un fel, ci se merge foarte mult pe filologie comparată, pe critică de text, şi există o puternică şcoală de stilistică acolo, care merge în continuarea lui Auerbach. Deci vorbim de fapt de altceva decât de comparatismul clasic la care ne raportăm la ora actuală. Lucrurile acestea s-au dezvoltat prin interiorul unor departamente de comparată, dar de fapt ele sunt şcoli de stilistică comparată sunt şcoli de altă…

Adriana Stan: Şi atunci, revin: raportându-ne la Bernheimer, putem într-adevăr vorbi despre o criză instituţională mondială a comparatismului sau doar de una din tendinţele lui locale? În universităţile europene e clar că nu s-a manifestat aceeaşi presiune a corectitudinii politice.

Ovidiu Mircean: În momentul în care ajungem în anii’90, dacă este să ne raportăm la anii ’90, cam ceea ce descrie Bernheimer în raport cred că se aplică la nivel universal. Nu ştiu ce se întâmplă în departamentele de literatură comparată din spaţiul sovietic, în China ş.a.m.d., însă în general vorbind raportul ăsta este destul de, pentru spaţiul occidental cel puţin, este viabil. Pentru că problema, cum să spun, crizei umanioarelor de care vorbeai tu este aceeaşi, ajunge să se infiltreze chiar şi în Europa.

Mihaela Ursa: Nu ştiu dacă-i chiar aşa. Aş reveni la întrebarea lui Alex Istudor despre diferenţa de situaţii numai ca să mai atrag atenţia asupra unei distincţii care nu mi se pare suficient de clară. “Literatura comparată” la care te referi, Ovidiu, în intervenţia ta, acoperă noţional două conţinuturi sensibil diferite: pe de o parte felul în care elitele, marii gânditori, personalităţile comparatismului, definesc şi practică comparatismul în studiile lor, iar pe de alta felul în care comparatismul se poate preda, adică utiliza ca fundament de disciplină şi de şcoală. Raportul nu este deloc confuz la nivelul acesta, el se referă la predarea literaturii comparate în universităţi. Ni se vorbeşte acolo despre modificările de făcut sau mizele de urmărit pentru graduate level, pentru undergraduate level ş.a.m.d. Adică el se referă clar la modul în care mai este posibilă predarea literaturii comparate astăzi. Or, aici mi se pare că se află diferenţa majoră între şcoala americană şi şcoala franţuzească. Dă-mi voie să vulgarizez un pic simplificator: comparatismul european este mult mai elitist şi se interesează mai degrabă de completarea unor cercetări de anvergură, cu mari pretenţii de excelenţă, pe când comparatismul american – nefăcând altă figură decât majoritatea curentelor metodologice americane – este mult mai sensibil la practicabilitatea literaturii comparate, la felul în care vom face din literatura comparată şcoală…

Alex Goldiş: Şi meserie, că aşa se termină raportul.

Mihaela Ursa: …şi meserie, da, chiar brăţară de aur. De aceea, discursurile de reglementare disciplinară apar cu o mai mare frecvenţă peste ocean decât în Europa, aşa cred. Reglementarea punctuală pe care o vizează rapoartele comparatiste se referă la ceea ce spunea Alex Istudor, la felul în care faci şcoală dintr-o teorie şi dintr-o opţiune metodologică, până la urmă. Adică la o instituţie, de fapt. Să fim atenţi să nu discutăm despre lucruri diferite ca şi când am trata acelaşi conţinut. Întrebarea Adrianei este foarte bună şi din acest punct de vedere.

Alex Istudor: Din câte înţeleg eu, dumneavoastră întrebaţi dacă acest raport discutat se aplică şi spaţiului European sau se rezumă la situaţia din America de Nord, corect?

Ovidiu Mircean: Păi nu, se aplică inclusiv spaţiului european, pentru că în perioada anilor ’80 deja, inclusiv ce se întâmplă în Franţa…

Alex Istudor: Nu sunt tocmai de acord pentru că în spaţiul european, în special în spaţiul latin al continentului, încă se marşează pe tematologie, pe influenţe, pe invariabili culturali, deci exact pe aceste metode specifice începutului literaturii comparate.

Ovidiu Mircean: Nu! De exemplu, în anii ’80 deja, după scrierile lui Etiemble de prin anii ’70, în anii ’80, Yves Chevrel, Pierre Brunel, toţi comparatiştii aceştia se orientează deja foarte mult înspre deschiderea către studii magrebiene, postcolonialism în variantă europeană. Ca să nu mai vorbim de Anglia care este mult mai receptivă la tot ce se întâmplă în spaţiul american. Deci, inclusiv la nivel de practică didactică, în anii ’80 în Europa, în Franţa şi Marea Britanie cel puţin, suntem cam în aceeaşi zonă.

Alex Istudor: Sigur, Anglia nu intră în discuţie pentru că acolo receptarea este deosebit de deschisă faţă de spaţiul nord-american, faţă de exigenţele acestuia. Lăsând deoparte cazul britanic şi referindu-ne, spre exemplu, la catedra de literatură română, nu putem nega, nu putem să nu observăm faptul că mai există o retorică a specificului naţional. Sintagme de genul “literatura noastră”, “literatură naţională”, “poetul nostru naţional”, pe care le auzim în tot felul de contexte, nu fac decât să perpetueze o stare de fapt care ar trebui depăşită. Această retorică încă există în spaţiul latinizat al Europei, fiind nevalabilă şi depăşită în spaţiul anglo-saxon, spre exemplu.

Alex Goldiş: Dar cum s-ar putea depăşi specificul ăsta naţional, dacă încercăm să gândim cu un pic de bun simţ? Cu ce s-ar putea înlocui?

Ovidiu Mircean: Da, Alex, unde, în interiorul istoriei literare naţionale, în interiorul literaturii…?

Alex Goldiş.: Nu mai discutăm deloc despre literatură naţională?

Alex Istudor: Intenţia mea nu era de a incomoda pe cineva din punct de vedere naţional, ci de a enunţa o stare de fapt pe care eu nu o consider benefică şi care ar trebui regândită şi redefinită.

Alex Goldiş: Nu, nu-i vorba de asta, dar care ar fi celălalt gen proxim, literatură mondială sau cum? Literatură globalizată?

Alex Istudor: Practic, mă întrebi ceva de genul: ce să studiem în locul literaturii române? Sau care este ideea pe care o cristalizaţi?

Alex Goldiş: În locul literaturii naţionale. Punct.

Adriana Stan: Dar nu văd de ce s-ar exclude.

Mihaela Ursa: Cred că Alex Goldiş întreabă ce alt reper am folosi, funcţie de ce reper sau categorie ai conduce comentariul, dacă nu mai funcţionează categoriile naţionale …

Alex Goldiş: Nu mai funcţionează deloc. Şi parţial sunt de acord, dar…

Mihaela Ursa: Pentru că totuşi criteriul naţional nu mai funcţionează de prin secolul XX încoace sau, mai clar, de la globalizare încoace, hai să zicem, după deprecierea epistemei naţional-particulariste şi a ideologiilor patriotismului …

Alex Goldiş: Da, dar eu porneam de la o chestiune strict textuală, nu naţională. Putem ignora că scriitorii de astăzi citesc scriitori români de acum un secol şi că se raportează la ei? Lăsând la o parte, desigur, discuţiile emfatice despre literatura naţională, sentimentul naţional sau patriotism, problema naţională ţine chiar de intertextualitate.

Ovidiu Mircean: În măsura în care în continuare discutăm despre canoane, construite autonom pe criterile unei delimitări naţionale, un canon al literaturii române, de exemplu. Şi atunci o raportare care se întâmplă în interiorul acelui canon la scriitori canonici, presupune deja o discuţie despre criteriile de constituire a canonului. Însă una este canonul literaturii naţionale şi alta este canonul literaturii comparate, deci cred că sunt două lucruri diferite pentru că în interiorul literaturii comparate deja nu poţi invoca drept imperativ criteriul naţional, cum se întâmpla în şcoala franceză. Nu ştiu, în interiorul canonului literaturii naţionale…

Mihaela Ursa: Nu ştiu ce să zic, Ovidiu, despre asta, parcă n-aş deosebi chiar atât de strict “canonul literaturii comparate” (whatever that is!) de “canonul literaturii naţionale”!

Ovidiu Mircean: De ce?

Mihaela Ursa: Pentru că în momentul în care vei face comparatism clasic vei porni întotdeauna comparaţia dinspre naţional spre extranaţional, sau dinspre naţional spre alt naţional. Vezi studiile gen “Eminescu şi Novalis” etc..

Alex Goldiş: Eu aş reveni puţin la exemplele pe care le dă Ovidiu, pentru că am impresia că argumentele alunecă în toate părţile. Pe de-o parte, eu n-aş fi contestat atât de radical acel raport pentru că într-adevăr e un raport instituţional, un program care reglementează nişte chestiuni socio-culturale mai largi. Eu aş fi căutat nişte practici cunoscute în epocă să văd cum s-au renovat în anii ’90 metodele comparatiste propriu-zise. Şi aici mai am o problemă cu cele două exemple pe care le propui în text şi prin prisma cărora formulezi teza unui comparatism rău, tematist, opus unuia bun, retoric, teză fundamentată nu pornind de la o practică sau o metodă, ci pornind de la titluri de ipotetice studii; comparatismul rău ar fi ilustrat de un titlu precum Imaginea capului retezat în pictura şi literatura Renaşterii, iar cel bun ar suna aşa: Mecanismul angoasei în poemele şi picturile lui Leonardo da Vinci. Or, aici mi se pare că şi al doilea, Mecanismul angoasei…, apelează tot la o temă prestabilită, referenţială, criteriu prin care respingi comparatismul tematist. În paranteză fie spus, nici nu sunt de acord cu distincţia referenţial (prestabilit)-strict textual pentru că, evident, şi ceea ce considerăm strict referenţial („imaginea capului retezat”) e tot o codificare culturală. Dar aş vrea să explici mai detaliat cum vezi diferenţa dintre cele două practici. După felul în care îţi construieşti teoria pornind de la cele două titluri, eu nu văd o diferenţă metodologică (decât, eventual, din prisma faptului că al doilea studiu este mai restrâns). Titlurile ilustrative mi se par la fel de vinovate şi de nevinovate în acelaşi timp.

Ovidiu Mircean: Sigur, ai dreptate, aşa este. Însă, nu era voba neapărat de o pozitivare sau de o negativizare; în primul rând eu încercam să pun în aplicare sugestia lui Brooks şi eram într-un partizanat descriptiv noncritic, total nedistanţat faţă de poziţia lui. Puneam în aplicare, apropo de polemica lui împotriva interdsiciplinarităţii ca premisă din start în abordarea comparatistă, două sau mai multe titluri sau două sau mai multe abordări sintetice. Într-adevăr, probabil că era mult mai eficient să pornesc pe un exemplu concret.

Alex Goldiş: În Mecanismul angoasei în poemele şi picturile lui Leonardo da Vinci nu e vorba tot de interdisciplinaritate?

Ovidiu Mircean: Ceea ce eu încercam să demonstrez…

Alex Goldiş: Nu? Poemele şi picturile… Dacă ţinem cont de…

Alex Istudor: E vorba de cum o faci, asta este problema!

Alex Goldiş: Exact aici voiam eu să ajung, titlurile astea nu spun nimic în sine.

Alex Istudor: Textul propus discuţiei de astăzi nu spune asta, nu denunţă interdisciplinaritatea ca metodă, ci modul în care este aceasta aplicată, modul în care se operează cu această interdisciplinaritate. Titlurile, în cazul de faţă, sunt mai puţin relevante, conţinutul şi modul cum este aplicată interdisciplinaritatea ar trebui să ne preocupe, dar fiind faptul că în primul exemplu, cel cu capul retezat, cercetătorul ajunge la nişte rezultate divagante, pompoase, spectaculoase, tocmai prin faptul că aplică o metodă interdisciplinară abuzivă, ce nu-i impune anumite limite.

Alex Goldiş: Îmi pare rău, dar aici titlurile sunt propuse drept ilustrare a unor modele interpretative.

Ovidiu Mircean: Uite, Alex, am avut aceeaşi discuţie – aş vrea să reproduc ceva – am avut aceeaşi discuţie la susţinerea referatului doctoral cu Corin Braga, care spunea: să nu fac o confuzie între interdisciplinaritatea obiectului şi interdisciplinaritatea metodei! La care eu am răspuns: nu cred că distincţia funcţionează, pentru că metoda îşi generează obiectul, deci automat suntem în interdisciciplinaritatea metodei. Ca atare, eu când am dat acest exemplu pentru a ilustra interdisciplinaritatea, am încercat să urmăresc că: atâta vreme cât discut de inter-disciplinaritate, eu mă raportez la metodologia a două discipline diferite, în aşa fel încât conjugându-le să obţin o întâlnire de metode şi perspective. Dacă eu mă ocup de imaginea capului retezat în pictura şi literatura Renaşterii, pornind de la premisa faptului că această imagine este un invariant care ar trona într-un cer al ideilor deasupra suportului material în care imaginea este realizată, dincolo de câmpul de tensiuni inerent, cum să spun, structurii picturale, sau structurii literare în care imaginea este construită, eu nu mai sunt în interdisciplinaritate, sunt într-o transdisciplinaritate [Alex Goldiş: Corect!], care nu mai face uz de niciun fel de disciplină şi care porneşte de la premisa că pot lua pur şi simplu din orice domeniu al artei sau al discursului cultural, un obiect, un produs gata finit, uitând că acele metode care l-au generat îl precondiţionează şi îl urmăresc, le aduc în interiorul propriului meu demers, nu-l pot desprinde din ele. Suntem totuşi în această hermeneutică postfenomenologică în care privirea creează obiectul privit sau îl influenţează cel puţin, deci aici încercam să ilustrez problema interdisciplinarităţii, pe care într-un foarte scurt fragment Brooks o numea “falsa interdisciplinaritate” sau “interdiscplinaritatea rea”. Deci dacă negativizam ceva, negativizam riscurile acelei interdisciplinarităţi care departe de a regenera cercetarea, practic anulează diferenţa dintre analiza picturală şi analiza literară neutralizându-mi totul în descrierea unei imagini sau a unei idei. Nu e vorba de un fel de demonstraţie împotriva interdisciplinarităţii ca atare, Doamne fereşte!

Alex Goldiş: Corect, dar aşa e şi cu angoasa la Leonardo da Vinci, trebuie să recunoşti! Nu este o temă creată de text sau inerentă picturii lui, ci tot o presupoziţie interpretativă.

Ovidiu Mircean: Absolut! Absolut!

Alex Goldiş: Ştiu ce vrei să spui, dar mi se pare doar o diferenţă de grad, nu de metodă între cele două.

Ovidiu Mircean: Nu! Atâta vreme cât în momentul în care dau celălalt exemplu spun mecanismul angoasei; pentru că cred că diferenţa aici ţine de structuralism versus poststructuralism, cred că diferenţa aici ţine de înţelegerea textului în calitate de procesualitate, de dinamică vie, în care sensul curge continuu, fuge, scapă.

Alex Goldiş: Eu nu pot scrie, procesual şi structuralist, şi despre imaginea capului retezat în Renaştere?

Ovidiu Mircean: Structuralist, da! Structuralist, da, însă…

Alex Goldiş: Nu pot să demonstrez că aceasta este o temă relevantă abstrasă din singularitatea textelor respective?

Ovidiu Mircean: Atâta vreme cât o numeşti temă şi atâta vreme cât…

Mihaela Ursa: Dar nu asta ar fi miza, scuză-mă, Ovidiu, că intervin, miza n-ar fi să demonstrezi că este “o temă relevantă”. Sau ar fi doar în exemplul A. Comparatistul din exemplul A spune cam aşa: am urmărit motivul/ tema/ invariantul capului retezat în tabloul X, în poemul Y, în romanul Z şi sonata W. El va presupune că, aducându-te martor la colecţia lui expozitivă şi-a încheiat demonstraţia că, aşa cum spune Alex, a descoperit “o temă relevantă”, pe care a urmărit-o aproape ca pe o idee platoniciană. În schimb, comparatistul din exemplul B va comenta obligatoriu şi asupra mediului şi metodei, îşi va adapta metodologia, instrumentarul şi perspectiva după ceea ce îi impune modificarea semiotică. Adică, ne spune Ovidiu – foarte clar şi corect – în exemplul B, de practică adecvată a comparatismului este de comentat despre traductibilitatea imaginii din mediul literar în cel plastic sau muzical. Asta mi se pare excelent surprins în textul lui Ovidiu..

Alex Goldiş: Argumentele de la B pot fi trecute şi la A, dacă o faci bine. Problema mea este că aici Ovidiu nu-şi construieşte teza pornind de la diferenţa dintre două teorii, ci dintre două practici, una bună şi alta proastă. El nu explică, aşadar, de ce o teorie este bună şi alta proastă, ci pleacă de la [Mihaela Ursa: Teoria este una şi aceeaşi.] postulatul că prima este ilustrată de un practicant prost şi că a doua este ilustrată de un practicant bun. De asta spun că teoriile propriu-zise nu intră în coliziune.

Ovidiu Mircean: Nu, diferenţa nu e dintre practicanţi, diferenţa este dintre accentul pus pe what şi accentul pus pe how! Pe ce şi pe cum. Adică pe modul în care literatura îmi generează sens, respectiv pe un sens pe care eu îl urmăresc dintr-o logică deductivă, îl am de dinainte prestabilit într-un fel de istorie a ideilor şi-l urmăresc aplicat punctual pe texte, picturi ş.a.m.d..

Alex Goldiş: Am înţeles! Dar acum ar veni următoarea întrebare: crezi că – şi înţeleg, tema nu ar trebui să fie prestabilită, ci ar trebui desprinsă din text prin atenţie sporită acordată aspectelor formale, nu doar semantice…

Ovidiu Mircean: Inductiv, deci nu deductiv, ci inductiv!

Alex Goldiş: Dar atunci, mai e posibil comparatismul de orice fel?

Ovidiu Mircean: Cum să nu!

Alex Goldiş: Din moment ce tema este ireductibilă, imposibil de generalizat, ea există doar prin contactul direct cu retorica textului respectiv…

Ovidiu Mircean: Nu ştiu…

Alex Goldiş: Asta ar fi tema cea nouă, un fel de raportare prin…

Ovidiu Mircean: Uite, exemplul clasic, [Alex Goldiş: Cum ar mai putea fi…?], da, exemplul clasic pentru posibilitatea comparatismului, Northrop Frye, Anatomia criticii. În clipa în care discută, de exemplu, conceptul de hybris, îmi analizează gramatica tragicului în câteva piese, în aşa fel încât să deducă o gramatică a funcţionalităţii tragicului, modul în care există o retorică acolo, o retorică a tensiunii dramatice care-mi generează un anumit sens şi astfel ajunge la elaborarea teoriei mythos-ului. Sigur că în momentul în care vorbeşte despre mythos-ul anotimpurilor, suntem deja într-un un joc eseistic care poate să fie acuzat de pe principii foarte tradiţionaliste.

Mihaela Ursa: Păi avem exemplul ilustru al câtorva concepte asumate de mult de teoria literaturii: “punerea în abis”, “cronotopul” etc. –  ele reprezintă rezultatul verificării comparatiste, pe mai multe exemple din mai multe opere şi paradigme, a unui mecanism oarecare, a unui algoritm oarecare. Acestei verificări i se adaugă, fireşte, şi un import metodologic interdisciplinar…

Cosmin Borza: Voiam să zic că, în condiţiile astea, disciplina comparatistă nu demonstrează că are nici metode proprii, nici concepte, nici instrumente analitice etc., toate fiind preluate de la poetică. Or, ăsta cred că e marele avantaj al raportului şi al abordării din textul lui Ovidiu, anume că apropie comparatismul, aşa cum e justificabil, cred, de poetică, şi nu de studii culturale sau de mai ştiu eu ce. [Ovidiu Mircean: Dar din păcate…] Dar în momentul acela disciplina comparatistă nu îşi are instrumente, metode proprii de analiză.

Ovidiu Mircean: E chestiunea pe care au spus-o în repetate rânduri toţi teoreticienii comparatismului, au reluat următorul lucru: până la ora actuală literatura comparată nu şi-a definit un obiect şi nişte metode specifice.

Cosmin Borza: Şi, în continuarea a ceea ce se ziceam mai devreme, evident că e o problemă de criză a umanioarelor, dar criza afectează mai repede, permeabilitatea la criză o au disciplinele mai uşor de atacat, să spunem, în lipsa unor fundamente foarte clare. [Ovidiu Mircean: Sigur.] Comparatismul cu atât mai mult e deschis spre o apocalipsă, cu cât e mai permeabil la aşa ceva. Şi, apropo acuma, revin la cât de relevant e acel raport în spaţiul european. Eu azi după-masă mi-am imprimat cum sună obiectivele şi conţinutul specializării la masteratul vostru de comparată, de exemplu. Şi el spune aşa: „pe parcursul academic al studenţilor, masteratul îşi propune să dezvolte direcţii de cercetare performante, cu amplă deschidere interdisciplinară, comparatismul presupune depăşirea graniţelor naţionale şi studierea unor spaţii ample, internaţionale, adică comparaţia multiculturală. Mai mult, comparaţia transcende harta fenomenului literar şi include sfere şi forme de artă precum muzica, plastica, filmul, pe de o parte, şi teologia, istoria religiilor, filosofia pe de cealaltă, fără să se transforme însă într-o filosofie a culturii. Problematica comparatisticii a fost adesea înţeleasă ca ştiinţă comparată a artelor. Disciplina prin urmare le va subsuma pe toate acestea, filosofia…” ş.a.m.d..[Rumoare amuzată]

Alex Goldiş: Ar mai rămâne să discutăm orarul din punct de vedere teoretic. [Râsete pline]

Cosmin Borza: Bun.

Alex Goldiş: Scuză-mă….

Mihaela Ursa: Cosmin, care e argumentul? Nu înţeleg unde baţi.

Cosmin Borza: Că sună exact ca raportul…

Ovidiu Mircean: Bernheimer e valabil şi pentru spaţiul european, sau cel puţin, cel românesc, sau cel puţin, cel clujean.

Mihaela Ursa: Sigur, am putea spune în apărarea noastră (am senzaţia că avem nevoie de apărare) că nu este vorba despre un masterat de literatură comparată, ci despre un masterat intitulat “Istoria imaginilor-istoria ideilor” – adică da, de studii culturale, antropologie, mentalităţi, studiu de imaginar….

Cosmin Borza: Corect. Dar tot funcţionează acel raport perfect, arătând cum comparatismul îşi pierde…

Mihaela Ursa: Proprietatea.

Cosmin Borza: …proprietatea, da.

Ovidiu Mircean: Cosmin, opţiunea mea personală merge foarte mult în zona poeticii, un principiu care mi se pare la ora actuală inerent: nu poţi desfăşura un comparatism legitim în-afara unor considerente de poetică. Ruxandra Cesereanu punea o întrebare foarte interesantă în marginea textului de pe blog: în ce măsură poţi să mai pui problema unei etici în evaluarea comparatismului astăzi? [Cosmin Borza: Etic e cu majuscule, atenţie!] Suntem într-un moment postfenomenologic, în care instrumentarul generează obiectul de studiu, poate tocmai de aceea, dilema etică s-ar putea explica mai bine în echilibrul orizonturilor gadameriene. Adică, întrebarea este: do we like it rough? Vom forţa orizontul operei impunând orizontul mostru? De exemplu, dacă analizezi tematologic Proust, şi analizezi imaginea satului în Căutarea timpului pierdut, este puţin forţat în raport cu sensul operei,  în raport cu poetica operei proustiene în ansamblu. Pe de altă parte, o cercetare despre jocuri metatextuale în Divina Comedie a lui Dante, încercând să dovedim că anticipă postmodernismul, iarăşi ar fi o forţare a orizontului operei. Eticul se negociază în echilibrul dintre “literatura” definită la capătul propriului instrumentar de lucrur şi accepţiunea “literaturii” pe care o generează poetica în act a textului respectiv.

Alex Goldiş: Da, eu mai am… zi, Adriana…

Adriana Stan: Am vorbit de cum înţelege Peter Brooks comparatismul. Eu am citit şi studiul lui, o analiză aplicată despre categoria melodramei în secolul XIX, da, pe care el nu o înţelege doar prin istoria formalistă a genurilor, prin istoria convenţiilor literare, ci şi ca simptom de mentalitate. Deci, aparent ar reuşi să coreleze formalismul cu o deschidere extraliterară, societală dacă vreţi. Ideea este că mie, ce face el acolo, pe lângă unele repere de ştiinţificitate a teoriei, mi se pare că este pur eseu impresionist, cu sclipiri pe alocuri. Şi chiar aş vrea să te întreb dacă crezi că asta se mai numeşte comparatism şi nu pur şi simplu un close reading plus ceva context, ba chiar o neoretorică, aşa cum înfloreşte ea pe la poststructuraliştii vizitaţi de înger.

Ovidiu Mircean.: Este o neoretorică în măsura în care… Nu, nu… totuşi nu este neoretorică. Adică, cred că ceea ce el propune în The Melodramatic Imagination este o inversare a metodei de lucru a noului istorism.

Adriana Stan: Atunci se anulează unul din privilegiile cele mai dragi ale comparatismului tradiţional, ale comparatismului aşa cum îl înţelegem şi-acuma noi, acela de a transgresa mediile şi tipurile de discurs, de a pune literatura în relaţie cu. Ori, perspectiva lui Brooks fiind atât de intraliterară, ea nu mai poate plonja dincolo de imanenţa textului pe care-l are în faţă.

Ovidiu Mircean: Bun, hai să spunem, este o neoretorică cu paradoxale deschideri antropologice.

Adriana Stan: Pentru că un comparatism al mediilor nu ar mai fi posibil în varianta asta decât pentru un utopic specialist poliglot în…

Ovidiu Mircean: The Melodramatic Imagination e un studiu de genologie, de fapt. Analizează o specie literară într-un context de mentalitate. De ce apare melodrama la finalul sedolului la XVIII-la şi are acest succes fulminant de-a lungul secolului al XIX-lea? E o cercetare retorică, în măsura în care el analizează forma şi urmăreşte procesele de structurare ale sensului în interiorul melodramei, în măsura în care merge pe analiza gramaticii melodramatice…Dar îi dă deschiderea înspre contextul de idei, înspre imaginea asupra lumii care domină, de exemplu, sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar o face inversând puţin direcţia de lectură a neoistorismului, adică pornind din interiorul textului literar, nepornind de la premisa discursului generat contextual ca factor de mentalitate. Pentru că el ajunge să analizeze inclusiv această imagine asupra lumii în final de secol XVIII, o lume deistă, alege să citească această imagine ca şi cum ar fi deja o gramatică textuală configurată ca atare. Deci, nu ştiu, da, este o retorică extinsă foarte mult asupra faptului cultural, asupra contextului cultural.

Adriana Stan: Dar unde este comparatismul în studiul ăsta sclipitor al lui despre melodramă?

Ovidiu Mircean: Păi, evident că nu ajunge la o retorică sau la o gramatică a melodramei pornind de la analiza unei singure opere, adică porneşte inductiv, de la lectura mai multor opere punctuale pentru a ajunge la a extrage în cele din urmă o tipologie de articulare a sensului în interiorul acestei structuri dramatice, adică e deja o comparaţie în interiorul instituţiei literare la momentul respectiv.

Alex Goldiş: Eu am o întrebare care poate părea puţin banală, dar oare putem studia literatura universală şi dacă acceptăm că nu există o teorie sau un obiect al comparatismului? Nu putem studia pur şi simplu literatura universală? Eu ţineam oarecum la denumirea mai şcolărească a disciplinei din liceu pentru că n-avea pretenţii teoretice. Impresia mea e că ne chinuim de vreo sută de ani încoace să construim obiectul comparatismului din cauză că el trebuie legitimat instituţional. Or, nu vă de ce legitimarea instituţională ar atrage după sine şi o legitimare metodologică strictă. Spre deosebire de literatura comparată, sintagma de „literatura universală” e mai potrivită/mai modestă pentru că se limitează la a denumi arealul extins al textelor de referinţă, nu metodologia. Mai corect ar fi să spunem că facem literatură universală sau comparată, dar că aplicăm metoda retorică, facem literatură comparată, dar aplicăm tehnicile new historicism-ului, facem literatură comparată, dar o studiem tematic etc. Nu cred că există un obiect propriu-zis al comparatismului, după cum nu există, de altfel, nici un obiect al istoriei literare. Ele sunt discipline de studiu (departamente universitare) în care sunt legitime cele mai diverse teorii şi practici.

Ovidiu Mircean: Titlul disciplinei e legitimat doar în naţionalismul secolului al XIX-lea, atât. In momentul în care am ieşit în-afară e foarte greu să mai găseşti o definiţie a comparaţiei.

Cosmin Borza: Si astăzi… Interdisciplinaritate europeană, integrare europeană, deci termenul din motivaţia masteratului…

[Rumoare generalizată]

Alex Goldiş: Şi dinspre masteratele de istorie a literaturii române… A studia istoric o operă, asta spune ceva despre metodă?

Ovidiu Mircean: Masteratul de istoria literaturii de la facultatea noastră se numeşte “în context european”…

Cosmin Borza: Corect.

Alex Goldiş: Dar nu spune nimic despre metodă.

Ovidiu Mircean: Nu, aleg să fac acum o afirmaţie foarte gravă, dar mie sugestia lui Paul de Man amintită în textul lui Brooks mi se pare extrem de atrăgătoare, adică a înfiinţa un departament care să se numească Poetică, retorică şi istorie literară, iată, Adriana, asta este opţiunea mea în zona comparatismului: poetică, retorică şi istorie literară. Acum, desigur, prin tradiţie, denumirea disciplinei este literatură comparată.

Alex Goldiş: Se poate…

Cosmin Borza: Iluziona…

Alex Istudor: Cred că vă aplecaţi prea mult asupra unui singur exemplu, şi anume situaţia de la UBB, adică aţi depăşit vreodată acest spaţiu al propriei universităţi? [Alex Goldiş: Da!] pentru că mi s-ar fi părut mai relevant să intraţi şi pe site-ul altor universităţi, în cadrul departamentelor de literatură comparată, europene sau americane, şi să faceţi o comparaţie cu ceea ce gasim acolo şi ceea ce găsim în cadrul universităţii noastre.

Ovidiu Mircean: Acelea sunt tot în universităţi, Alex, deci nu ieşim în-afara universităţii.

Alex Istudor: E vorba de faptul că ei se referă la un singur spaţiu, adică nu am auzit alte exemple în afară de Universitatea Babeş-Bolyai.

Ovidiu Mircean: Păi dădusem eu exemplele de la Yale.

Alex Istudor: Nu, dar e vorba de…

[Rumoare pestriţă]

Alex Goldiş: Poate că problemele ar trebui soluţionate de aici şi abia apoi să rezolvăm problemele celorlalţi.

Alex Istudor: Păi vă referiţi acum la o soluţionare instituţională sau la o soluţionare de ordin disciplinar a literaturii comparate?

Alex Goldiş: Nu poţi să foloseşti discursul instituţionalizării printr-un masterat ca fundament pentru o practică interpretativă, mi se pare că sunt două lucruri diferite.

Alex Istudor: Deci instituţională sau ca teorie/metodologie a literaturii comparate?

Alex Goldiş: Nu instituţională, ci de mentalitate, teoretică, să zicem.

Cosmin Borza: Sigur, sunt consubstanţiale.

Alex Istudor: Bun, dar atunci nu puteţi folosi un argument de ordin instituţional, prin exemplul masteratului pe care l-aţi amintit, pentru a arăta că nu există o metodologie proprie literaturii comparate, pentru a combate o chestiune legată de teoria disciplinei literaturii comparate. Mi se pare că sunt două lucruri total diferite…

Cosmin Borza: Era o consecinţă…

Ovidiu Mircean: Eu în acest moment îmi permit să declar că sunt confuz. Nu înţeleg, am pierdut firul discuţiei.

Cosmin Borza: Era o consecinţă partea a doua. Prima dată era o problemă de teoretizare şi de legitimare teoretică până la urmă care, evident, în mod normal, are un impact direct asupra instituţionalului. Dacă nu poţi legitima o disciplină … cum o poţi instituţionaliza? Asta era întrebarea mare.

Alex Istudor: Dap…

Cosmin Borza: Ziceam că e o problemă foarte mare aici, care nu va putea fi rezolvată decât instituţional mai mult decât teoretic.

(Acest text are trei părţi. Continuarea – partea a 3-a – în articolul următor.)

Reclame

Tagged: , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Comparatismul – artă şi meserie at Cercul Metacritic.

meta