Despre furtul metodologic

25 noiembrie 2010 § 2 comentarii

 

Textul de mai jos reprezintă transcrierea dezbaterii Cercului Metacritic de la Cluj în jurul a două pretexte: un raport asupra literaturii comparate şi textul intitulat “Literatură comparată în afara literaturii”, de Ovidiu Mircean, asist. drd. la Catedra de Literatură Comparată. Ambele pretexte pot fi consultate pe acest blog. Au participat cam 40 de persoane (invitaţi, masteranzi, foşti sau actuali studenţi ai secţiei de literatură comparată sau numai simpatizanţi ai literaturii comparate), dar numai cei de mai jos au luat cuvântul. Ceilalţi au cârcotit, au chicotit, au comentat între ei sau au hohotit în toată regula. Pentru a reda oricât de vag atmosfera încinsă de la dezbatere, am adăugat şi câteva indicaţii dramatice.

 

[Partea a III-a. Continuare de aici.]

 

Alex Goldiş: Eu cred că instituţia literaturii comparate va exista  şi peste două sute de ani, deşi metodele din interiorul ei vor evolua [Cosmin Borza: Sunt străine.], evident, la fel cum va supravieţui şi departamentul de istorie literară naţională, deşi metodele din interiorul ei s-au schimbat şi ele permanent.

Ovidiu Mircean: Pe de altă parte, îmi pare rău să deturnez discuţia, dar mie mie se pare că noi toţi suntem foarte pudici acum, pentru că toţi oamenii pe care eu îi zăresc acum în sală sunt adepţii unor metode ale comparatismului care mizează foarte mult pe teorie literară şi pe o serioasă legitimare teoretică. Asta este una dintre problemele şi una dintre tarele comparatismului pe care şcoala franceză le-a impus: Paul van Tieghem scria că literatura comparată nu se ocupă de probleme de teorie literară care ar intra în domeniul literaturii generale, ci ar discuta strict în calitate de subdisciplină a istoriei literare influenţele dintre scriitori. Împotriva acestei definiri limitate, Wellek propune ca teoria literară, literatura generală şi literatura comparată să aibă acelaşi obiect de studiu: literatura în general, literatura universală. Or, cred că cu toţii suntem de acord că, până la urmă, studierea literaturii universale nu funcţionează în totală abstracţie de teorie; tocmai de aceea mie mi s-a părut extrem de relevant şi aş vrea să văd ce spuneţi şi cum aţi citit zona această finală din raportul lui Saussy, care spune că metoda specifică comparatismului trebuie să fie metadisciplinară de fiecare dată. Sau că literatura comparată nu mai este o lectură a literaturii, ci este o lectură literară a oricărui obiect cultural adus în discuţie.

Alex Goldiş: Muta accentul pe retoric, în mod clar, deşi…

Ovidiu Mircean: Evident.

Alex Goldiş: …deşi nu voia să se certe nici cu perspectiva new historicism-ului din raportul anterior, cel din ’93. Pentru că şi ea apelează totuşi la democratizarea aceasta a obiectului, din moment ce spune că orice text este un obiect al comparatismului. Dar metoda este diferită. Deci e clar că e un pic mai reflexivă abordarea aceasta, în sensul că pune foarte clar accentul pe metodă şi nu pe obiect (aşa cum era încă în ’93). Dar nu ştiu dacă distanţa e atât de mare.

Ovidiu Mircean: Saussy este de fapt destul de “politically correct” în raport cu celălalt raport, semnat de Bernheimer, însă, pe de altă parte, alege să îşi înceapă textul prin a declara “the triumph of literature”.  Practic, nu avem încotro decât să ne întoarcem la “bătrâna literatură”, pentru că am zburdat destul pe câmpiile studiilor culturale: asta nu înseamnă că facem abstracţie de ele, nu înseamnă că închidem porţie interdisciplinarităţii, dar nu putem să fim doar un portal deschis către alte zone ale cunoaşterii şi cam atât. Ar fi momentul propice pentru o interdisciplinaritate care să pornească din interiorul ştiinţei literaturii, nu de la metodele istoriei ideilor sau ale sociologiei.

Mihaela Ursa: Pe mine… m-ai epuizat cu mulţimea pistelor pe care le deschizi deodată…

Alex Goldiş: Păi de-acum nimeni n-o să mai vrea să facă literatură comparată… [Râsete din colţul studenţilor comparatişti]

Mihaela Ursa: Ei, abia acuma o să vedem dacă am făcut un lucru bun admiţându-i la comparată….

Alex Goldiş: Se mută toţi la istorie literară.

Ovidiu Mircean: Sunt foarte mulţi în anul I aici, dezamăgiţi… Sunt afirmaţii foarte grave. [Rumoarea continuă]

Mihaela Ursa.: Mai în glumă mai în serios, eu una mă simt un pic nedumerită de tonul final şi agravant al postulării şi asumării acestei lipse de proprietate. Mi se pare dincolo de orice discuţie, dincolo de orice argument faptul pe care îl sublinia cel mai clar Cosmin aici, respectiv ideea că literatura comparată nu are instrumente doar ale ei şi că le împrumută din domenii conexe, pentru a-şi duce la bun sfârşit sarcina, care nici aceea nu e tocmai proprie. Dar n-a fost niciodată altfel. Ce vă întreb este de ce reprezintă – în cazul de faţă – “proprietatea” un deziderat în raport cu “improprietatea”. Acolo unde Cosmin citeşte în “improprietatea” comparatistă un deficit, o “lipsă de” proprietate, eu sunt înclinată să citesc raţiuni de deschidere culturală sau o mai mare mobilitate hermeneutică decât aceea oferită de discipline prea “tari”. Sigur, o să-mi spuneţi că idealizez…

Alex Goldiş: Când e vorba de instituţii, totdeauna e vorba de proprietate, simplu.

Mihaela Ursa.: Pe de altă parte, instituţiile au talentul de a trata în mod convenţional nişte conţinuturi fluide drept conţinuturi tari. Citai înainte, Cosmin, descrierea dată de catedra noastră masteratului, în care chestiunea interdisciplinarităţii e folosită ca argument maxim, valorizant, ca argument de soliditate academică, şi nu ca turn off, de disipare într-o zonă fără specificitate, atât ca metodă cât şi ca obiect. Adică, dincolo de amuzamentul nostru, nu aş vrea ca junii noştrii, cum să spun, învăţăcei într-ale comparatismului…

Alex Goldiş: Foştii studenţi, deja…

Ovidiu Mircean: Deja foştii studenţi!

Mihaela Ursa: …actuali sau foşti studenţi, să confunde apocalipsa improprietăţii disciplinare cu ideea că literatura comparată nu merită investiţia. Să nu înţeleagă că faptul că nu există…

Alex Goldiş: …să nu înţeleagă că faptul că nu există e rău. [Hohote]

Mihaela Ursa: Să nu înţeleagă faptul că ei înşişi nu există, ca studenţi la comparată, voilà. Cosmina, ce spuneai mai devreme?

Alex Goldiş: Păi acuma ce să mai zică?

Ovidiu Mircean: Nu, eu încă o dată revin la obsesia mea că oriîncotro o va lua comparatismul, această falsă limită între literatură comparată şi teorie literară trebuie să dispară pentru că, bun, am înţeles că ne legitimăm furând metodologii sau pur şi simpul având libertatea absolută, pozitivă, de a le lua, însă….

Mihaela Ursa: Dar până la urmă cine păzeşte metodologiile astea? Scuză-mă… Încep să mă simt ca zmeul cel rău din Prâslea cel voinic, care fură merele de aur de sub nasul bietului şi zelosului păzitor… Împrumutul metodologic nu este o practică ilicită, tot asta vreau să spun, el face parte din dezvoltarea firească a teoriilor şi a discursurilor. Ca să revin, abia metaforismul ăsta al ilicitului mi se pare impropriu.

Ovidiu Mircean: Am înţeles, Mihaela, dar riscul este să ajungem, cum era exemplul lui Peter Brooks, să citim Madame Bovary ca şi cum ar fi un tratat despre nevroză, din secolul al XIX-lea.

Mihaela Ursa: Nu ne aflăm în acest pericol, decât dacă suntem nişte hermeneuţi proşti to begin with

Ovidiu Mircean: Acestea sunt rapoarte despre standarde…

Mihaela Ursa: Ce vreau să spun este că abuzul de text, abuzul de intrepretare se poate întâmpla oricând şi de pe orice poziţie. Uite, mergeţi la colocviul ştiinţific anual Eminescu, de la Iaşi, la care am participat şi noi ca studenţi, au participat şi profesorii noştri când au fost studenţi şi unde temele de cercetare rulează într-o repetivitate fatală. Mai mare abuz de text şi mai mare abuz de un autor n-o să vedeţi niciodată ca la acest fel de colocvii, care sunt absolut respectabile şi necesare în sine. Unde să-şi testeze studenţii umanişti forţele, dacă nu la astfel de colocvii tematice cu tradiţie?. Întrebarea este: se abuzează de Eminescu acolo şi de tot ce-a scris, bietul de el, în numele aplicării unei metodologii sau în numele confuziei de discipline? Nicidecum: se abuzează pentru că se ocupă de el nişte oameni care nu ar trebui să se ocupe cu eminescologia, nişte slabi hermeneuţi, cu alte vorbe. La fel şi cu Madame Bovary şi cu tratatul despre nevoză. Cine o să citească, fiind în toate minţile, romanul lui Flaubert ca pe un tratat despre isterie?

Ovidiu Mircean: Se întâmplă chiar foarte des şi la case mai mari. Dar, Mihaela, prostia nu poate fi contracarată niciodată, imposturile da… aici este diferenţa.

Mihaela Ursa: Eu nu la prostia asta mă refeream. Mă refeream la defectul hermeneutic pur şi simplu, nu la un defect…

Alex Goldiş: …de comparatism teoretic.

Mihaela Ursa: Exact!

Ovidiu Mircean: Şi eu, dacă revin la lucrul foarte simplist şi simplificator pe care-l spuneam înainte, problema este cum îţi defineşti al treilea termen al comparaţiei, Deci eu compar Madame Bovary cu un tratat despre nevoză încercând să văd nevroza în secolul al XIX-lea şi ieşind în totalitate dintr-o justificare în interiorul literaturii sau dintr-o formă de, cum să spun, aderenţă totuşi la ştiinţa literară sau nu. Adică problema e unde sunt limitele acestei deschideri interdisciplinare..

Mihaela Ursa: De fapt, ia să revin. Poţi foarte bine să citeşti Madame Bovary ca pe un tratat despre isterie sau o poţi compara cu texte de istoria psihiatriei, dar atunci vei fi întreprins o arheologie foucaultiană sau ceva asemănător, nu? Care amestecă comentariul şi analiza de practici diferite fără niciun soi de marcaj de specificitate. Pot să fac asta, nimeni nu mă împiedică. Dar nu voi fi făcut comparatism literar, şi nici critică literară, ci filosofie culturală sau mai ştiu eu ce…. Nemulţumirea mea vine din insistenţa cu care căutăm realităţi noţionale tari în spatele unor etichete convenţionale cum este – uneori – aceea de “literatură comparată”. Pentru că, până la urmă, dacă ne supărăm un pic pe băieţii ăştia doi de-aici [îi indică pe Cosmin Borza şi pe Alex Goldiş] putem să vorbim în Cercul Metacritic viitor despre criza principiului istorist. Care, nici acela, nu se simte prea bine. Şi vom ajunge la aceeaşi fatală concluzie că istoria literaturii nu mai există! Dar mi s-ar părea la fel de inutil ca şi a discuta inexistenţa literaturii comparate pentru că şi literatura, şi istoria literaturii, şi principiul istorist, şi principiul comparatist, şi – în fine – literatura comparată funcţionează convenţional, pentru a întreţine nişte realităţi fără “proprietate”, [Alex Goldiş: Nişte instituţii.] nişte instituţii şi nişte sfere disciplinare, asupra existenţei cărora nu avem îndoieli reale, cu toţii ştim la ce se referă. Că n-am şti să le precizăm proprietatea, asta e secundar, după mine. Mult mai important mi se pare că ele sunt susţinute de existenţa unor practici şi a unor practicieni: pe care n-o să-i convingem niciodată că, în realitate, ei nu există.

Alex Goldiş: E ca şi cum ai zice că în cadrul departamentului de istorie a literaturii române toţi practică un istorism de secol XIX. Existenţa disciplinei nu precizează nimic despre practica interpretativă.

Ovidiu Mircean: Bun, dar în acest caz, sufăr eu de o sensibilitate maladivă, dar personal mă simt abuzat în calitate de simplu cititor căruia îi place literatura şi romanul de început de secol XX, mă simt abuzat de o atitudine critică care urmăreşte să studieze imaginea calului în literatura modernistă a primei jumătăţi a secolului XX. Pentru că mi se pare că o asemenea abordare citică e ilegitimă, nu ştiu, într-o încercare…

Mihaela Ursa: Asta este o abordare clasică nu de literatură comparată, ci de literatură generală. Literatura generală analizează motivic, tematist imaginea măgarului în literatură şi a altor animale. De casă sau nu… [Chicoteli]

Ovidiu Mircean: Nu…

Mihaela Ursa: Ba da!

Ovidiu Mircean: Literatura generală…

Alex Goldiş: Şi care pot fi cărţi extraordinare dacă sînt [Mihaela Ursa: Exact.] făcute cu nişte metode, cu sensibilitate, cu nuanţe…

Mihaela Ursa: Şi mai trebuie să mai spunem ceva, încă un argument…

Cosmina Moroşan [anul II, LitCo]: Pentru studenţii de anul I, vă rog… [Râsete prelungite]

Mihaela Ursa: Tocmai tu, Ovidiu, ai mărturisit aici că eşti un cititor preferenţial al literaturii de secolul XX. Or, aici ai avantajul de a citi în original fără problemele aferente de gramatică istorică, plus că din secolul XVIII încoace lucrurile se schimbă fundamental într-o mulţime de direcţii, inclusiv în asta… hermeneutică. Dacă mergi pe texte premoderne, hai să spunem de secol XVIII în jos, formalismul tău hermeneutic va pretinde abordarea textelor în original. Şi tu, şi studenţii tăi, ar trebui să aveţi nu numai cunoştinţe masive de limbi străine, ci şi cunoştinţe de retorică, stilistică, gramatică istorică, doar n+o să-ţi conduci analiza formalistă pe o traducere. În alte vorbe, nu vei putea aplica la fel de lejer principiile de analiză stilistică, poetică, retorică pe premoderni, şi spun prin asta…

Alex Goldiş: Barthes tot timpul asta face.

Ovidiu Mircean: Cum să nu, tu însăţi o faci…

Mihaela Ursa: Vreau să spun în acelaşi fel în care o vei face pe texte moderne. De pildă, uite, eu ţin un curs despre Don Quijote, despre romanul cavaleresc. Ei n-o să găsesc, n-o să pot să investesc foarte multă analiză retorică şi poetică aici. Sau pe Chrétien de Troyes, pentru că n-ajung nicăieri lucrând pe traduceri…

Alex Goldiş: Să mergi să comentezi vigulele şi articolele…

Mihaela Ursa: Exact. Sau analizând punctual – cum o face, de pildă, Ioana Both în cursurile ei – figurile idiomatice ca poziţionări retorice, pentru că nu voi ajunge foarte departe… După cum nu voi ajunge foarte departe dacă nu le voi atrage atenţia studenţilor asupra parcursului ezoteric din romanele lui Chrétien, care trebuie la rândul lui explicat printr-o contextualizare istoric-religioasă şi de sensibilitate epistemică etc.

Cosmina Moroşan: Având în vedere că noi avem complexul tematologic şi toată retractilitatea asta faţă de tematologie, tot insistam la ultimul seminar Chrétien să depăşim interpretarea ezoteriei şi să mergem pe linia asta de analiză stilistică.

Mihaela Ursa: Exact, stilistică şi retorică, care se aplică în deplină “proprietate” – că tot ne place cuvântul – modernităţii. Mi se pare tot o formă de abuz să citeşti literatura medievală sau renascentistă în această formă. E abuziv să pretinzi că ai de a face cu o aceeaşi atitudine faţă de stil ca şi în cazul modernilor…

Ovidiu Mircean: Eu am fost la Roma la cursuri specilizate pe roman medieval care analizau retoric construcţia romanescă şi a mecanismului textual pe mai multe opere medievale.

Mihaela Ursa: Poate la cursuri de limbă, dar nu cred că la unele de literatură comparată…

Ovidiu Mircean: Nu, era un curs de filologie romanică, iată!

Mihaela Ursa: Exact! Vreau să spun că şi hermeneutica stilistică diferă: în Evul Mediu, de pildă, când autorul nu se credea decât pe jumătate autor, sau în Renaştere, când creaţia poetică era pusă pe seama unei nebunii, a unui furor, e puţin probabil că atitudinea autorului faţă de propriul text poate gira în acelaşi fel investiţia stilistică, retorică sau compoziţională cum s-ar întâmpla în romanul de secol XX-XXI. Este abuziv să-i tratezi pe antici ca pe moderni în interiorul acestui formalism, poftim, ca să triumfe locul comun!

Ovidiu Mircean: Dar atunci nici nu am putea extrage asemenea concluzii, nici în momentul în care Frye discută despre mythos-ul tragediei. Deci, când ajunge la concluziile privind gramatica tragicului, aplicând un asemenea ghid de lectură metodică pe tragedia antică înseamnă că şi el eşuează. Sigur, eu sunt de acord cu următorul lucru pe care îl spui tu şi l-am spus şi eu mai înainte, adică: nu poţi abuza orizontul operei, nu poţi abuza o anumită definiţie a literaurii care este dată de teoria secolului XX, nu poţi să începi să vezi în Dante, de exemplu, un precursor al postmodernităţii, mergând pe jocul metatextual pentru că în raport cu criteriile de poetică ale operei, eşti inadecvat. Dar atâta vreme cât poetica şi accepţiunea implicită a “literaturii” pe care opera respectivă o generează îţi permite analiza constituirii retorice a textului respectiv, de ce să nu o faci? adică un tip de lectură retrospectivă este mai mult decât binevenită.

Mihaela Ursa: Absolut de acord.

Ovidiu Mircean: Pierre Menard – suntem cu toţii Pierre Menard.

Alex Istudor: Bine, cred că aici este lupta, până la urmă, dintre formalişti şi contextualişti în care…

Ovidiu Mircean: Am căzut eu.

Alex Istudor: …în care Ovidiu este exponentul unui tip de formalism şi, mă rog, de partea cealaltă aţi putea fi catalogati drept contextualişti. Or, până la urmă, revenind la text, ceea ce se sugerează nu ar fi de fapt o împăcare a acestor două tendinţe?

Mihaela Ursa: Tocmai pentru că niciunul nu este infailibil, pentru că formalismul întreţinut până la capăt va suna fals în raport cu exemple precum cele pe care le invocam, după cum contextualismul întreţinut monocord iarăşi va suna fals şi autist, mai ales dinspre moderni înspre postmoderni.

Ovidiu Mircean: Fireşte, nu poţi nega în absolut transparenţa literaturii, funcţia ei referenţială. N-o poţi nega până la capăt punând-o într-o paranteză prin autoreferenţialitate artistică, cum se întâmpla la structuralişti. Pentru că vei cădea în formalism pur şi vei sfârşi în câteva identificări retorice şi cam atât.

Alex Istudor: În schimb, aici este principala problemă a contextualismului, pentru că, dacă eşti formalist, dacă lucrezi cu metode formaliste, nu poţi să faci prea mari divagaţii, adică singura chestie pe care o poţi trata [Adriana Stan: Aşa e, da…] este să ai in final o operă, să-i spunem, seacă, mult prea retorică. Asta este singura problemă.

Alex Goldiş: Formalismul în sine e o divagaţie. A număra silabele dintr-un text şi a identifica ritmul şi metrica sunt, din punctul meu de vedere, forme de îndepărtare de la sensul textului.

Adriana Stan: Eu de-aia te-am întrebat de studiul lui Brooks, pentru că mi se părea că îl limitează la un domeniu destul de… [Ovidiu Mircean: El face genologie.] mic, până la urmă.

Ovidiu Mircean: Genologie, adică interpretarea speciilor literare în contextul de idei în care ele se manifestă ca forme creatoare de sens.

Mihaela Ursa: Uite, să reiau discuţia pe care tocmai am avut-o cu Ovidiu între două cursuri: mie contextualismul mi se pare foarte productiv la curs, ca manieră de abordare pedagogică a literaturii comparate sau universale. Mi se pare util ca, atunci când ai de predat literatura comparată unor oameni cu o alfabetizare culturală medie, să spunem, să recurgi la contextualism, şi nu la formalism. Formalismul mi se pare mai degrabă abordabil, nu ştiu, de la master în sus, sau în propriile tale texte şi cărţi. Pentru că…

Adriana Stan: Dar nici n-are cum, că atunci se pierd.

Mihaela Ursa: Exact! Studenţii au aşteptări foarte precise, multe din ele legându-se de lucrurile cu care rămân. Ei cer structuri de ansamblu, înţelegerea nu ştiu cărei teme sau forme într-un context mai amplu. Analiza strictă de text, oricât de spectaculoasă, e obligatoriu secundară acestei prime mişcări de punere într-un cadru de inteligibilitate.

Ovidiu Mircean: Adică până la urmă evident că inclusiv studenţii noştri din anul I vin la literatură comparată pentru că-i interesează acest tip de deschidere contextuală mult mai amplă – înspre istoria artei să spunem, înspre filosofie, înspre disciplinele adiacente – asta este foarte adevărat, în momentul în care predai şi aplici didactic trebuie să contextualizezi. Într-o anumită măsură, că tot revii la Brooks, în cartea asta, The Melodramatic Imagination, el face o contextualizare, în context literar, cum să nu, discută melodrama raportată la celelalte arte, raportată la contextul social, o discută raportată la Revoluţia Franceză şi schimbările politice, însă…

Adriana Stan: …însă libertatea lui de mişcare speculativă e mult limitată faţă de un comparatism de-ăsta lejer şi survolant.

Ovidiu Mircean: Absolut, da! Dar nu putem contextualiza, zburdând în divagaţii infinite şi în extrapolări pompoase prin cultură…

Alex Istudor: Până la urmă asta este principala problemă a contextualismului, se ajunge, prin această motodă, la nişte divagaţii, la nişte extrapolări absolute pompoase şi abuzive. Pentru a define obiectul şi metodele literaturii comparate ar trebui să fim mult mai limitaţi în supoziţii, ar trebui să aplicăm nişte principii şi limite mai restrânse, tocmai pentru a evita acest tip de divagare.

Adriana Stan: Dar eu cred că îţi pui problema că divagarea e stupidă numai de la un anumit nivel de specializare încolo. Chestiunea pragmatică era aici nevoia de accesibilizare a practicii ăsteia comparatiste la un nivel de licenţă. Prin tematism, contextualism, cum vrei. Pentru început.

Alex Goldiş: Aş vrea să mai fac câteva precizări, poate a rămas în coadă de peşte argumentaţia mea. Nu sunt contextualist. De asta m-aş întoarce puţin la o idee de-a lui Paul de Man din Alegoriile lecturii. Pe de o parte, el respingea pretenţiile istorismului de tip vechi, care considera că a studia realitatea exterioară textului e o modalitate de a se apropia cu obiectivitate de obiectul literar. În acelaşi timp, însă, şi abia de aici lucrurile devin interesante, de Man deconstruia şi pretenţiile lingviştilor, ale stilisticienilor sau ale structuraliştilor, care considerau că studierea particulelor materiale ale textului ar reprezenta o abordare mai specifică. Dar a studia la nesfârşit logica vocalelor sau structura ritmică a unui text poate fi la fel de înşelător precum studierea genezei lui. Dacă istoriştii priveau prea de departe (suferind de un fel miopie critică), formaliştii suferă de un prezbitism cronic. [Mihaela Ursa: Hipermetropie…] În momentul în care priveşti prea de aproape un lucru îi ratezi obiectul. În plus, obiectivitatea textului e iluzorie pentru că, demonstrează de Man, însuşi textul, limbajul, trădează tot timpul. De asta, n-aş spune că în absolut formalistul e neapărat mai aproape de text decât contextualistul. Depinde.

Alex Istudor: Dar este mai aproape de text datorită faptului că îşi propune să studieze şi să se aplice asupra mecanismelor specifice textului, specifice literaturii, de genul naratologiei.

Alex Goldiş: Şi formalismul abordează textul literar prin metode exterioare acestuia, prin tehnici lingvistice, prin metode logice sau ştiinţifice.

Alex Istudor: Ceea ce vroiam eu să zic este că se încearcă  o îmbinare a acestor două tendinţe, contextualist, respectiv formalist.

Alex Goldiş: Mai cred şi că textele – n-ar trebui să renunţăm aşa uşor la un principiu clasic, bătrânesc – vin spre noi cu anumite sugestii interpretative. [Mihaela Ursa: Sigur, sigur.] Textul îţi spune cum să-l abordezi, însă contează şi acuitatea/experienţa interpretului, care ştie sau nu să-l asculte.

Mihaela Ursa: Iulia, ce vroiai să zici?

Iulia Rădac [anul III, Ro]: Asta vroiam să zic, că textul cere şi impune distanţa.

Alex Goldiş: Sau apropierea, un text cere o apropiere mai mare, altul cere o distanţare mai mare, şi atunci cred că inteligenţa hermeneutului nu trebuie subestimată.

Ovidiu Mircean: Eu aş reveni apropo de asta la Wellek, nu de alta, dar în materie de comparatism, oricât ar fi de “cincizecist”, rămâne numele fundamental. Wellek însuşi spune unul dintre principiile lui este inseparabilitatea problemelor formale de cele de conţinut. Aceasta este o afirmaţie foarte vagă, câtă vreme Wellek nu oferă nici o metodologie aplicată practic. Peter Brooks se apropie de asta, tocmai analizând mecanismele de semantizare specifice textului într-un context ideatic variabil. Sigur că nu este o metodă la fel de deschisă şi de generoasă precum o rătăcire tematologică pură în sferele gândirii de la origini până în prezent, însă cred că are şansa de a fi mai apropiată de literatură. Spun asta pentru că personal îmi place să citesc literatură, observând toate aceste jocuri pe care textul le face cu sensul, modurile în care îl metamorfozează, modurile în care construieşte de fiecare dată o tensiune specifică, un mecanism deziderativ specific pe care îl dă textul acela propriu-zis.

Mihaela Ursa: Literaritatea. Eşti un purist în felul tău…

Ovidiu Mircean: Sunt un purist, mă autodeclar un purist, sunt şi îmbrăcat în negru… îmi pare rău… [Rumoare impură şi colorată]

Alex Istudor: Dar până la urmă, dacă n-ar fi conceptul ăsta de literaritate, nu am mai vorbi de literatură, nu?

Mihaela Ursa: Bineînţeles!

Alex Istudor: Dacă te interesează isteria în secolul XV îţi iei un tratat medical şi îl citeşti ca pe un tratat ştiinţific, or, tocmai aici este latura pozitivă a formalismului, chiar dacă a trecut ceva vreme de atunci, ei sunt primii care încearcă să se aplece asupra chestiunilor care transformă textul în literatură, asupra literarităţii.

Alex Goldiş: Da…

Alex Istudor: Tocmai procedeele acestea care pot părea, nu ştiu, aride, retorice, tocmai aceste mecanisme, cum este, spre exemplu, mecanismul angoasei în textul nostru, transforma un simplu text în literatură, îl ridică la acest nivel.

Ovidiu Mircean: Am zis, din dilema asta nu putem ieşi.

[Un avion gânditor în fundal]

Mihaela Ursa: E clar că în problema literarităţii îmi imaginez că suntem de aceeaşi parte a baricadei, nu discutăm despre asta, dar pe de altă parte să reluăm ce spunea Adriana mai devreme: fiind atent exclusiv la literaritate şi la a nu sacrifica literaritatea, te cam blochezi în lectura imanentă…

Ovidiu Mircean: Pe de altă parte, Haun Saussy spune că dacă îţi propui să studiezi literatura comparată…

Mihaela Ursa: Nu spui nimic despre… despre contextul, iată, care a putut genera un conţinut – acuma, prin context putem înţelege lucruri complet diferite, de acord – sau o formă, oricât de mult te fascinează şi te interesează pe tine ele astăzi.

Ovidiu Mircean: Nu, tocmai asta-i problema pe care o formulează Saussy, faptul că în momentul în care îţi propui să studiezi de exemplu istoria literarităţii eşti în pură imposibilitate, pentru că literaritatea este dată de efectul de înstrăinare faţă de un context de idei sau de receptare literară, specific în cazul unui cititor specific şi ajungi, în cele din urmă, la o fragmentare a analizei pe cazuri individuale de lectură. Pe de altă parte, forma literară, forma textului poate să fie analizată în contextul ideeii, pentru că o sumedenie de întrebări privind genurile şi speciile literare continuă să reclame răspunsuri ce necesită contextualizări ideatice, de exemplu, de ce tragedia încetează în finalul antichităţii, de ce anumite forme textuale sunt la modă şi altele decad la un moment specific, etc.

Alex Goldiş: Adică admiţi că sunt legitime şi astfel de întrebări.

Ovidiu Mircean.: Sigur că da, dar se poate discuta contextual, cum să nu!

Mihaela Ursa: Deci nu numai că sunt legitime, dar sunt obligatorii!

Ovidiu Mircean: Dar n-am spus că nu sunt!

Mihaela Ursa: Literaritatea sau studiul asupra literarităţii fără contextualism e o fundătură, după cum contextualismul fără…

Ovidiu Mircean: Da, e o altă fundătură…

[Rumoare de umplutură a celor două fundături]

Ovidiu Mircean: Din dilema asta nu putem ieşi.

Mihaela Ursa: Car’vasăzică „Să se revizuiască, primesc. Dar să nu se schimbe nimic…”. Am zis!

Alex Goldiş: Păi de ce n-ai zis aşa de la-nceput?

Mihaela Ursa: Ei, am vrut să vă ţin în suspans… [Încă un haz de necaz]

Ovidiu Mircean: Nu, problema este că, atâta vreme cât afirmăm sus şi tare că o disciplină este în criză, asta înseamnă că trăieşte, adică nu a murit. E-n criză, foarte bine, deci se întâmplă lucruri, activăm.

Alex Goldiş: Acum ai voie să te scoţi, Ovidiu…

Ovidiu Mircean: Evident!

Cosmin Borza: Salvezi catedra.

[Scurt moment de reculegere în memoria literaturii comparate]

Mihaela Ursa: Ei bine, pe acest fundal apoteotic încheiem discuţia noastră despre comparatism. Se încălzesc pe marginea terenului, pentru întâlniri viitoare, desfiinţarea principiului istorist şi, fireşte, dezbaterea despre nevroză…

Ovidiu Mircean: De ce ai arătat înspre mine? [Râsete prelungite]

A transcris,

Laurenţiu Malomfălean

Reclame

Tagged: , , , , , , , , , , , , ,

§ 2 Responses to Despre furtul metodologic

  • Laurențiu Malomfălean spune:

    După ce mi-am apropriat ticurile, tonurile și timbrele vocal-metacritice ale combatanților – asta în urma transcrierii megadezbaterii despre nonexistența metodic-obiectuală de când lumea și până va fi pământul a comparatismului și comparatei – să-mi trag frumușel sufletul și să-mi dezleg urâțel degetele, ca să scriu câte ceva din ce n-am spus, în legătură cu cearta universală dintre formaliști și contextualiști.
    Astfel, m-aș plasa undeva dincolo de falsa dihotomie/ dilemă/ contradicție dintre formalism și contextualism, care mi se par două categorisme depășite. Printre altele, pentru că:
    1. Forma (sau palierul textualisto-retoric) generează conținutul (adică palierul tematico-referențial) și, invers, conținutul își generează forma, ca într-un cerc vicios;
    2. Formalismul e de fapt cel mai apropiat contextualism/ e contextul operei în sine, contextul textual sau metacontextul, dacă vrem să ne jucăm cu prefixele – și de ce să n-o facem;
    3. La fel, contextualismul e de fapt un formalism extraliterar, o structură de referință;
    Și oricum, nici unul, nici altul nu pot surprinde comparativitatea, care e de fiecare dată supracategorială și convențională, fiind construită cultural. Exact așa cum se întâmplă cu literaritatea, termen formalist pursânge, pe care un Andrei Terian îl poate atât de ușor contesta. Pentru că, preluând o sintagmă dragă lui Ovidiu Mircean, cea de hermeneutică postfenomenologică, nu mai există specific literar, nu mai există specific național, specific estetic ori comparatist ori istorist ori mai știu eu de care – să-mi trag frumușel sufletul și să-mi dezleg urâțel degetele – decât într-o perspectivă pur imanentă, pentru care convențiile de orice fel s-au făcut țăndări. Așadar, avem de-a face cu o hermeneutică postapocaliptică, deloc apocaliptică. Sau poate hiperapocaliptică?!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Despre furtul metodologic at Cercul Metacritic.

meta