Carnet de conservator

29 noiembrie 2010 § Lasă un comentariu

(Adrian Lăcătuș, Modernitatea conservatoare. Aspecte ale culturii Europei Centrale, Editura Universităţii Transilvania, Brașov, 2009, 210 p.)

Deși se situează hotărât cu un cap peste mulți ”profesioniști” trâmbițați sub egida Noua critică, Adrian Lăcătuș e un intelectual ce se remarcă mai ales prin perseverenta absență din spațiul cultural al momentului, asta dacă nu punem la socoteală eventual că în regim underground umblă vorbe numai de bine în privința capacităților sale. Autor al unei mici bombe teoretice despre Urmuz, percepută de puținii care au dibuit-o ca avanpremieră la un show mai extins, universitarul brașovean nu poate fi bănuit nici măcar de a regiza prin foarte rarele-i ieșiri pe scenă ceva efect de surpriză. Recentul său volum academic e atât de sublim încât aproape că lipsește cu desăvârșire din circuitul normal de distribuție și de n-ar fi pe lumea asta unii serioși & curioși care să-l ceară și să-l treacă din mână în mână, cu siguranță Modernitatea conservatoare. Aspecte ale culturii Europei Centrale ar avea șansa să fie discutată doar de comisia grantului CNCSIS, spre lauda Europei și a etosului ei.

Să fie un motiv pentru spiritul nonpublicitar care-l animă răgazul acumulărilor lente și al preumblărilor pe caii mari ai filosofiei în vaste zone epistemice de teorie a culturii? Căci dacă puțini mai au astăzi răbdarea hermeneuticilor culturale aplicate pe spații europene specifice (i.e. Mircea Muthu și Cornel Ungureanu), Adrian Lăcătuș pare și el pornit pe cont propriu, cu hățuri și armură, într-un răzbel de încercuire a profilului ideatic și ideologic al unui bazin semantic. Centrul Europei cu genul său predilect în modernitate, romanul intelectualist, e un fetiș și pentru alți comparatiști, care găsesc în alonja eseizantă hard a acestei literaturi materie de discuție dincolo de chestiuni stricte de poetică. Pe Adrian Lăcătuș nu-l bântuie, din fericire, nici tentația de a sfârși facil-comparatist în bricolaj intertextual de teme & influențe, dar nici pedanța pozitivistă de a naviga tipologic pe toți parametrii unei geografii mentalitare.   Căci, deși excelent cititor de texte (din care cauză faptul că se cam fofilează de literatură per se devine frustrant), el ia situația marii proze mitteleuropene – cu Musil, Broch, Gombrowicz, Kundera – ca pretext pentru a evalua valențele gnoseologice ale romanului modernist. Vorbind despre ”personaj ca întrupare a unei filosofii morale” și despre potența literaturii de a ”explora șansele de realizare individuală”, autorul se dispensează cât de repede poate de frâiele mai obiective ale hermeneuticii culturale sau poeticii pentru a decola spre sferele temelor de căpătâi din discursul esteticii – axiomele-i comune included.

Cu sclipiri și intermitențe, cu pasionante studii de caz și alteori cu concluzii trimise în eter de la jumătatea drumului, discursul său, oricât de clar în retorică, are mari îndărătnicii în a se aluviona pe axa tematică anunțată din titlu. Unghiului cam generalist din care pune problema îi vine cu atât mai puțin în ajutor ceața în care plutește noțiunea sa de conservatorism. Căci dacă Adrian Lăcătuș ar scrie consecvent despre ”conservatorism” – ca reacție din spațiul și cu uneltele literarului a ”modernilor” întorși contra conceptului raționalist-progresist al modernității și mistificărilor sale – atunci ne-am putea teme, alături de Cosmin Borza (v. Dilemateca), că variația față de ”antimodernismul” ne-citat al lui Compagnon, aidoma dual, critic și nostalgic în raport cu modernitatea, e destul de subțire în substanță. Vecinătatea întru spirit al ideii putea fi oricum dezamorsată măcar prin diferența specifică de natură politică, ce schimbă sensurile celor două ”conservatorisme” de la negativ la pozitiv: radicalism republican în Franța postrevoluționară vs. ”stabilitate” ca valoare a imperiului habsburgic în echilibrul precar al națiunilor sale. Astfel că-i de mirare de ce Adrian Lăcătuș nu expediază fantoma teoreticianului francez măcar într-o notă de subsol.

De fapt, în maniera de hermeneutică umanistă foarte prizată în ultimii ani, autorul înțelege, mai puțin concret, ”conservatorismul” ca funcționare ”secundă, reacționară” (apud și V. Nemoianu) a literaturii în raport cu miturile ideologiilor oficiale: ”în măsura în care modernitatea este văzută ca o fugă de libertatea spirituală individuală, de realitatea limitată a eului înspre forme gnostice de salvare trans-individuală, adevărații moderni sînt conservatorii empiriști și hedoniști ce rămân să cultive posibilitățile de realizare ale individului în condițiile contingenței tradiției” (p.18). Nu neapărat inedită, ideea sa e plimbată inteligent în primele pagini de-a lungul unor teorii mai mult sau mai puțin cunoscute despre modernitate. La modul generalist însă, căci dacă dinamica opozitivă pare esențială în această definiție a conservatorismului, e discutabil că ar fi vorba de aceeași accepțiune în contextul concret al societății austriece. Înseși datele pe care le adună autorul despre ”tradițiile politice, religioase și estetice ale culturii Europei Centrale” ajung să dezmintă conceptul inițial. ”Austria conserva un sistem politic ce părea, prin comparație cu celelalte state europene, straniu și anacronic”, subliniază el, orientându-se contradictoriu față de definiția pusă în joc. Deoarece nu numai că sistemul literar constituit aici e legat, prin ”instituția mecenatului”, ”funcționarizarea scriitorului” și ”interiorizarea cenzurii”, cu fire mai adânci de orânduirea oficială (”Centralismul curții magnetizează întreaga cultură”; ”Conservarea cosmosului monarhiei se leagă de exigențele artei pentru artă”); dar conservatorismul, ca liant mentalitar și politic al unei societăți eteroclite ce-și poate menține coeziunea doar promovând ”stabilitatea ca valoare socială și culturală”, nu este doar privilegiul reacționar și critic al discursului literar.

Din capitolul al treilea, intriga promițătoare a conservatorismului se evaporă chiar din prim-planul discuției, autorul privându-ne de curiozitatea de a o vedea răsucită în jarul contraargumentelor. Adrian Lăcătuș nu scrie, până la urmă, despre intelectualii moderni conservatori, ci urcă pe o treaptă a teoriei mai abstractă decât nivelul aplicat al mentalităților și ideologiei (în care rămânea, de pildă, Compagnon). Conservatoare, în fond, e numai abordarea sa, serioasă punct cu punct în certitudinea cu care citește literatura în absolutul prizei sale la ”condiția umană”. Ca dublu instruit în litere și filosofie, pe A. Lăcătuș îl captivează înălțimea ideilor, ipotezele radicale și concluziile frizând generalitatea. Nu o dată îți dorești ca unele observații provocatoare despre Broch sau Musil să se dezvolte aplicat. Dar, cu excepția numeroaselor pagini dedicate lui Kundera, o preferință personală probabil, majoritatea exemplelor literare sunt rulate parcimonios și fragmentar. În aplombul său eseistic, autorul bate spre zări dincolo de texte: ideea (sau mitul?) portanței gnoseologice a romanului coagulează paginile cele mai puternice ale volumului, de la capitolul ”Romancierul ca gânditor privat” la analiza teoriei pre-marxiste a lui Lukàcs. Tematica reflexivă e o direcție de analiză într-adevăr sugerată de tipicul prozei central-europene, în egală măsură însă ea se și oferă la îndemână ca ”unul din locurile comune ale discursului esteticii, ce vede în literatură o formă de cunoaștere” (obiecție formulată de A. Lăcătuș însuși, căreia însă nu-i mai răspunde). Și, ca un făcut, refrene nemuritoare circulă prin studiile de caz dedicate lui Nietzsche (”reconsiderare radicală a artei și literaturii ca mijloace ale cunoașterii”), Broch (”marele roman are funcția de a relua sarcina neîncheiată a filosofiei degenerată în pozitivism”), Wittgenstein (”Arta trebuie să fie definită de responsabilitatea ei filosofică și morală”) sau Lukàcs (”romanul – cea mai înaltă formă de cunoaștere, deși una negativă”).

Altminteri, fără stindardele de fum și nori, fiecare din capitolele respective putea fi, individual, la fel de palpitant ca și cărțulia despre Urmuz. Extrem de agil și rafinat în focul analizei – deci un teoretician in progress – A. Lăcătuș pierde deocamdată la nivelul sintezei, unde îl deturnează/derutează natura generalissimă a strategiei de punere în teren. Observații de mare finețe cu privire la absorbția literarului în discursul filosofic la Nietzsche pălesc, de pildă, când filosoful e legat de romancierii central-europeni prin ”lărgirea modalității de înțelegere a eului modern” (pe temeiul vag al ”afinității implicite” în viziune). De asemenea, din excelenta lectură a lui Wittgenstein – pe corespondențele suple dintre influențe intelectuale, sistem de gândire și realitate a biografiei – nu reiese limpede totuși cum ar fi atașamentul filosofului ”relativist” față de valorile etice și tradiție relevant mentalitar, și nu ar rămâne, în paradoxul ei, o excepție personală. Autonom și exotic în demonstrație, cel puțin la prima vedere, capitolul despre reprezentările corporalului în decadentismul central-european pune inteligent în legătură estetismul cu ”delegitimarea politicului văzut ca fiind fundamental corupt”, dar nu se sfiește să sugereze cauza acestei reacții în ”eșecul intelectualilor liberali de a participa la viața politică”, în condițiile în care într-un capitol anterior autorul notase, din contră, precaritatea liberalismului austriac, moderația și ”loialitatea” sa față de centru. Studii remarcabile, cu informație culturală metabolizată și spontaneitate în asociații, suferă, din păcate, de coaserea întâmplătoare într-o presupusă logică de ansamblu. Pe de altă parte, doar obligații contractuale de grant, prin prisma integrării europene, explică alura înflăcărată și vocabularul ușor naiv din cele două capitole în care Lăcătuș pledează fără zâmbet pentru vigoarea tradițiilor sociale și intelectuale ale … Ardealului.

Unul din puținii tineri intelectuali capabili să se plaseze într-un orizont larg al dezbaterii filologice, punând la bătaie argumente eteroclite în bazele unei culturi temeinice, Adrian Lăcătuș promite în continuare, cu condiția de a-și depăși faza de distribuire inegală a accentelor, o carte mare.

(Text apărut în 2010, Cultura, nr. 36 (240), 10 septembrie 2009)

Adriana Stan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Carnet de conservator at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat: