Puterea destructivă a ficţiunii

3 Decembrie 2010 § Lasă un comentariu

(Alexandru Ecovoiu, Staţiunea, roman, ediţia a II a, prefaţă de Luminiţa Marcu, Polirom, 2007, 205 p.)

La o privire rapidă, oricine poate constata că 2006 a fost un an înţesat de evenimente romaneşti notabile, pe când 2007 pare dominat de reeditări, cel puţin până acum. Romanul Staţiunea apărea acum zece ani, inaugurând o nouă epocă, în care interesul publicului se îndrepta încet dar sigur de la literatura de sertar către ficţiune. Era vorba de ceea ce azi ne-am grăbi să catalogăm drept maximalism tematic, categorie ce s-a îmbogăţit mereu de atunci încoace. Între timp, s-au consumat şi reacţiile vehemente şi aprobările entuziaste ce au însoţit (re)afirmarea realismului numit minimalist sau mizerabilist. Dincolo de aceşti termeni demonetizaţi prin utilizare intensă şi confuză, rămâne însumarea exemplelor potrivite pentru fiecare categorie de romane. Cert este că Alexandru Ecovoiu trebuie amintit atunci când ne propunem să schiţăm trăsăturile ficţiunii cu mare miză, un teren minat pe care tot mai puţini prozatori se aventurează.

Saludos reprezintă romanul în care Ecovoiu (şi-)a găsit „formula magică”, stilul şi orizontul tematic potrivit, un real succes întâmpinat cu verdicte favorabile de către critică. Staţiunea îl prelungeşte în multe puncte, în atmosferă, tehnică şi tematică, deşi e mult inferior ca realizare. Ficţiunea celor trei romane (Saludos, Staţiunea, Sigma) pare a avea acelaşi nucleu generator, ancorat în perspectiva paranoică a unei entităţi discursive centrale (totalizează întreaga informaţie despre naraţiune, teme şi personaje), cumulând prerogativele unui autor empiric dramatizat, precum şi orizontul limitat al unui personaj obişnuit. De aceea fizionomiile particulare ale celorlalte personaje se estompează, iar scena pare ocupată de un singur personaj, totodată regizor şi scenarist al spectacolului. Magistratul, Romancierul, Filosoful, Actorul, Eroul, Eremitul iau pe rând cuvântul într-un mod foarte asemănător cu monologurile juxtapuse ale instanţelor narative din Valurile Virginiei Woolf, doar că în cazul nostru vocile se suprimă unele pe altele şi se confundă până la urmă cu vocea omnipotentă a autorului empiric-narator-personaj. Spre deosebire de Saludos şi Sigma, pasajele autoreferenţiale capătă o pondere crescândă, sufocând povestea Staţiunii, limitând-o la notaţiile Romancierului şi confesiunile „auctorelui”. În acest roman, Ecovoiu e trădat de moştenirea optzecistă a discursului autoreflexiv şi narcisic. Spre final, scriitura derapează într-un banal jurnal de creaţie, glosând pe ideea de putere destructivă a textului, pe caracterul demiurgic al actului ficţional, cuprinzând şi observaţiile medicului care îl supraveghează la clinică, acestea vroindu-se o descriere obiectivă şi ironică a maladiei comune creatorilor de ficţiuni, „boala semnificaţiei”. O naraţiune la timpul viitor sfârşeşte prin a se auto-anula, ceea ce rămâne una din intenţiile romanului, de „a scrie o contrapoveste”, de a denunţa mereu universul de hârtie ce tocmai se conturează, punând în pericol fundamentele fragile ale „lumii reale”. Vestitorul lui Dan Perşa, roman apărut în aceeaşi perioadă, păcătuieşte din acelaşi motiv: inutilele explicitări ale poziţiei auctoriale. Rolul lor în Staţiunea este de a contura tot mai pregnant povestea autorului-asaltat-de-propriile-ficţiuni, un autor empiric asaltat de predispoziţii paranoice, agresat de lumea contemporană, de un Sens opresiv şi totalizator, prins într-un spaţiu în derivă spre un apocalips devalorizat. Autorul empiric devenit personaj este închis într-un spital de boli mintale, victimă a propriului joc de suprapunere a ficţiunilor peste realitate, devenită astfel indistinctă. Intruziunile auctoriale sunt uneori rezumate ale unor episoade posibile, tot atâtea modalităţi virtuale de a disloca firul evenimenţial care însă îşi menţine cursul în afara acestor bruiaje minore. Rolul lor este de a insera aşteptarea tensionată în legătură cu o serie de întâmplări neobişnuite ce vor împinge domeniul utopic către propriul sfârşit. Agenţii destrucţiei sunt Romancierul şi a sa „Cronică infamă”, menită să dezvăluie fragmente esenţiale din Secretul fondator al Staţiunii, precum şi avalanşa de poveşti derutante, care perturbă ordinea sau acţiunile Castelanului, personaj invizibil, agent al forţei entropice.

Romanul aparţine unei serii care include Cartea Milionarului, Lumea în două zile, Vestitorul (Dan Perşa), Povestea Marelui Brigand prin câteva elemente esenţiale: structura de quest, tentaţia de a elucida un Secret (materializat într-un Text cu mesaj esoteric ce fundamentează înseşi existenţa Provinciei imaginare) şi efectele dezvăluirii lui, letale pentru întreaga comunitate utopică. Modelul este unul totalitar, cu trimiteri voalate către România anilor `80 şi către o revoluţie ratată, Magistratul întrupând tipul dictatorului în pericol de a-şi pierde autoritatea, subminat de Romancierul care visează la sfârşitul lumii. Ca şi în Povestea Marelui brigand, sfârşitul e anunţat de câteva semne stranii, printre care invazia unor lupi albi, o literă magică, vestită de Astrolog, (al cărui trup dispare de la morgă, pentru ca apoi să fie văzut simultan în mai multe locuri) sau apariţia unor „afişe cu o siglă cvasihieroglifică”, puse de misteriosul Castelan.

Staţiunea e o relatare despre tensiunea dintre ordine şi haos, putere şi sclavie, condiţie demiurgică/ipostaza de marionetă, având drept cadru o provincie imaginară, suspendată în afara geografiei cunoscute şi istoriei reale, având un regim temporal aparte şi construită după un model utopic. Intenţia prozatorului este de a jongla cu două niveluri ficţionale, (obsesie curentă a romanului de azi) o naraţiune menită să descrie lumea imaginară a  Staţiunii, naraţiune gestionată când de personajul Romancierului, când de naratorul-autor empiric, acesta din urmă având rolul de a scrie „contrapovestea” rezultată din fragmente confesive („romanul unui roman”). Riscul este ca primul nivel să rămână la stadiul unei eboşe, ceea ce determină fisuri tot mai largi în edificiul romanesc. Fiind lipsit de o ipoteză suficient de puternică pentru a declanşa un ritm alert al căutării (quest-ul), animat de o parabolă prea schematică, edificiul se prăbuşeşte ca un castel de nisip.

(Text apărut în 2007, „Cuvântul”, nr. 8)

Andrei Simuţ

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Puterea destructivă a ficţiunii at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: