Eternul eşec feminin

9 Decembrie 2010 § Lasă un comentariu

(Adriana Bittel, Cum încărunţeşte o blondă. Povestiri din secolul trecut, Editura Compania, Bucureşti, 2006, 262 p.)

Dacă ar da consultanţă revistelor pentru femei, cu siguranţă Adriana Bittel ar face o avere. Pentru cine citeşte cel mai recent volum al său de proză scurtă – Cum încărunţeşte o blondă (Compania, 2006) – faptul e evident. Căci autoarea are atât avantajul propriei feminităţi (nimic spectaculos până aici), dar şi distanţa (cu desăvârşire rară a) prozatorului care poate transforma oricând interioritatea într-o generalitate. Cum spuneam, presa de profil ar avea numai de câştigat, căci s-ar pricopsi cu o perspectivă aşa-zis mai adâncă, mai literară. Altfel, feminitatea pe care o promovează nu se ridică cu nimic peste complexul de stereotipii psihologice, vestimentare, stilistice sau sexuale a căror generalitate e înghiţită pe loc de cea mai inofensivă convenţionalitate. Şi, în fond, ce altceva este trend-ul dacă nu o înregimentare numită pretenţios? Unicul risc al acestei interferenţe elitiste (îmi şi imaginez cum ar sfătui Adriana Bittel dudui cosmo sau glamy prin redacţii glossy) este, probabil, acela că Elle, Femeia de azi sau Confidenţial şi-ar pierde publicul, care brusc ar începe să caute adevărata proză. Şi asta sunt sigur că n-ar fi de bun augur în plină criză.

Alienare disciplinată

Ieşite dintr-un imaginar amar al anilor optzeci, situaţiile epice din Cum încărunţeşte o blondă dau seama de aplatizarea unor vieţi tihnite şi constrânse să se desfăşoare într-o atmosferă de maximă securitate socială din care se poate evada fie prin îngusta portiţă a literaturii (pentru cei care mai recurg încă la artificiul universurilor compensative), fie frontal, prin bunăvoinţa bolii, direct în cea mai reală ficţiune. Disciplinata alienare intimă sau publică pare a-i fi cuprins pe toţi: de la soţia care în tinereţe avusese aspiraţii, iar acum achită CAR-uri pentru pianina copilului ori veghează agonia capricioasă a tatălui aflat pe un pat de spital, soţii ce preferă complicatelor aventuri comoditatea ponderat-adulterină şi până la familiile „stabile” în care bărbatul e hrănit/venerat la ora siestei de către o soţie veche şi o fiică bătrână ce au gătit toată dimineaţa. La fel,  căsniciile spulberate, altminteri indicii ale decadenţei – în care doamna libertină a plecat lăsând în urmă doar un bilet de adio şi o oală cu ardei umpluţi (mâncarea favorită a soţului), iar bărbatul, rămas singur, adună, într-o revoltă casnică, numeroase animale mici (toate masculi) –  conturează tot un conformism liniştitor, efect cert al celei mai precise anestezii social-psihologice. Chiar şi cele mai decisive respingeri se dovedesc a nu fi decât „întemeiate” prudenţe. E cazul farmacistei trecute de prima tinereţe care îşi derulează în minte scenariul relaţiei cu pretendentul, apoi, dezamăgită îl refuză, bucuroasă că a prevenit un dezastru (Pompi).

În tot acest vacarm surd – buclă a supravieţuirii, se aude vocea unui narator hâtru preocupat să restituie acel burlesc pe care numai apăsarea îl poate naşte.  Iar, orchestrând o regie de mare fineţe artistică, dar şi intelectuală, Adriana Bittel se întâlneşte, oarecum, cu proza lui Petru Cimpoeşu, şi el maestru al microuniversurilor contrariate în absurditatea lor, al gândurilor ridicole care se iau în serios sau al secretelor ruşinoase divulgate de narator. Dau un singur exemplu. O domnişoară este aproape silită de părinţi să meargă în concediul de odihnă pe Valea Prahovei, fără cărţi, doar pentru experienţa de viaţă. Ajunge în staţiune unde o doamnă îi oferă o cameră modestă la ea în apartament, urmând să o sufoce matern cu evocările sale:

„– Stimată domnişoară, ia să vedem recunoaşteţi aici pe cineva? În faţa unei biserici mai multe persoane umăr la umăr. Capete cât gămălia de ac, pălării, basmale, mult negru.

–        Nu recunosc, am zis plictisită, nu ştiu pe nimeni în Buşteni.

–        Păi, nici nu-i la Buşteni asta, domnişoară, e la Azuga!

–        Nici la Azuga nu cunosc pe nimeni.

–        E corul bisericii de la Azuga! a precizat triumfător, ca şi cum ar fi zis Corul de la Scala din Milano. Şi aici, ultima din dreapta, ei? Siluete şterse, minuscule, toate la fel.

–        Sunt eu, Coralia, născută Tunaru, cea mai bună soprană din Azuga, nu vedeţi?”

Studenta sociofobă. Mireasa în proiect. Soţia reflexiv-casnică

Tânăra din povestirea Departe-n zare spre Azuga este cumva incertă din punct de vedere tipologic. Cititorul nu află prea multe despre cine este ea, ci trebuie să se mulţumească exclusiv cu acest episod al cărui deznodământ spectaculos mă abţin să-l divulg. Celelalte proze sunt, însă, mult mai ofertante la capitolul tipologii-brand. De fapt, modul în care Adriana Bittel nuanţează aceste categorii feminine – studenta sociofobă, mireasa în proiect şi soţia reflexiv-casnică – constituie, cred, şi punctul forte al volumului.

Prima descoperă încă din adolescenţă plăcerea lecturii, infiltrându-se printre „maniacii literaturii” de la Biblioteca Centrală. Mai târziu, în duminici anoste face vizite unui grup de bătrâni care îşi depănau tinereţea revoluţionară. Părinţii erau convinşi că are, în sfârşit, o escapadă amoroasă – ei bine, nu avea. Le promisese doar vârstnicilor prieteni că se va îngriji de consemnarea discuţiilor lor (Luptători la pensie). Fascinată de profesorul de teoria literaturii, dar fără interes erotic, studenta acceptă o invitaţie la cafea în casa lui cu scopul nevinovat de a ţine companie soţiei acestuia, foarte tânără de altfel. Numai că, ajunsă acolo, spaima de asemenea întrevederi îi provoacă reacţii nefireşti, un nasture al fustei prea strâmte sare cât colo când se aşează, o deranjează luxul şi frivolitatea interlocutorilor. Profesorul decade în ochii ei, metamorfozându-se într-un bufon viril „mândru de bunurile foarte materiale ce-i aparţineau, [în timp ce] săruta repetat mâna păpuşii preţioase pentru care fusesem chemată ca divetisment” (Soi bun). Generând fie snobism, fie mizantropie, cultura pare a constitui un deziderat fundamental al feminităţii din Cum încărunţeşte o blondă. Căci Adriana Bittel îşi construieşte perspectiva exclusiv prin ochiul femeilor rafinate/cu simţ critic, pe celelalte le ţine sub strictă observaţie.

Din această categorie a „supravegheatelor” face parte şi Cameluţa, fiica lui Tudose şi a Anetei. Ea nu pare incitată de ideea unui serviciu, deşi s-ar putea rezolva. Preferă instrucţia casnică – doar va fi la un moment dat soţie! –  sub bagheta mamei, care îndeplineşte şi rolul de matchmaker. Pornesc ambele în pelerinaj nupţial la Călimăneşti, fugind parcă de o capitală încinsă şi fără prea mulţi juni interesaţi. De acolo, îi scrie o scrisoare tatălui din care spicuiesc: „Dragă tăticule,/Azi la micul dejun ni s-a servit: omletă cu mărar, lapte şi dulceaţă cu fragi, din care am mai cerut, aşa bună era. După aceea am pornit cu o companie foarte plăcută la Mănăstirea Turnu. […] A fost f. interesantă şi plăcută excursia. Am văzut nişte chilii săpate în stâncă, unde de mult se rugau călugării şi am aprins o lumânare şi pentru sănătatea matale. Dentistul a zis că el aprinde pentru mine şi cea mică din domnişoarele Ioniţă s-a înverzit de gelozie. […] Mie îmi pare rău să plec, mă amuz atât de bine, dar mama zice că gata, n-am decât să-i dau domnului Ghenu (n.m. dentistul) adresa, să purtăm corespondenţă şi să vedem dacă are intenţii serioase” (Iulia în iulie). Cu un cult al mâncării bine gătite şi apreciind cele mai plate situaţii sau dialoguri, Cameluţa monumentalizează stupiditatea inocentă. Ea ipostaziază o naivitate tâmpă care, sub pana Adrianei Bittel, marchează diluarea feminităţii.

Cât despre redarea interiorităţii mamei/soţiei reflexive (dar încorsetată de obligaţii familiale şi de fleacuri zilnice), s-ar putea spune că îndreaptă proza Adrianei Bittel spre un biografism difuz, însă atent gestionat. Ea prelungeşte destinul studentei la fililogie care a urmat firesc cursul vieţii, adică a găsit pentru cine să se sacrifice, evitând cu succes „asteniile de nesolicitare” ale femeilor singure: „Şi într-o bună zi te-ai săturat de scaunele reci de metal de la Academie şi de cele de muşama încinsă de la BCU, de porţile înalte care te minimalizau, de singurătate. Şi ai dat ascultare tânărului bărbat cu dinţi frumoşi: Ai picioare lungi şi sânii tari, pielea catifelată, lasă cărţile, blondo! Aşa ai intrat în marea familie a femeilor, împiedicându-te de praguri joase, învăţând să pleci capul, aşa au venit obligaţiile liber consimţite” (Cum încărunţeşte o blondă). Eşecul femeii mature survine, aşadar, în prozele Adrianei Bittel tocmai dintr-o redistribuire a priorităţilor. Feminitatea intelectuală e sufocată de feminitatea casnică/socială. Dar, tot răul spre bine, întrucât acest câmp de tensiuni scoate la lumină o fabuloasă luciditate critică în raport cu propria condiţie.

Evanescenta

Există o singură femeie care scapă, totuşi, amarei deziluzii a sorţii. Ea e Iulia şi face curăţenie într-un birou de bărbaţi situat la ultimul etaj al unei bănci de stat. I-a luat locul unei babe care-şi făcea treaba de mântuială, stropind, pe deasupra, cu zoaie pe cei nemulţumiţi de menajul ei. În contrast cu aceasta, Iulia curăţa impecabil totul. De la noroiul prelins de pe tălpi sau praful în straturi, până la minore pete de cerneală, ca şi cum fiecare zi trebuie să o ia de la zero. Forţez nota: salubritatea ca factor de alungare a memoriei? Puţin probabil, însă cert rămâne doar faptul că Iulia exercită asupra bărbaţilor o fascinaţie tulburătoare: „Iulia înviora gândurile moleşite. Lichidul din găleata ei, albăstrui ca marea, purifica aerul, tempera căldura, alunga plictiseala. Femeia purta o rochie roşie, iar carnea ei căpătase culoarea pâinii negre. Trebuiau să-şi adune toate puterile ca să rămână pe locurile lor: sânii şi copsele bronzate, umerii ca pieliţa fructelor coapte, rochia mulată pe pântecul supt, şerpii sălbatici ai părului îi scoteau din minţi. […] Şi spunea pe limba ei vorbe de neînţeles cu tonul unei mame care-şi linişteşte copiii, le promite” (Iulia în iulie). Funcţionarii contemplă ce contemplă, dar în finalul poveştii acţionează. Fac mobilizări de trupe şi se pornesc într-o căutare kafkiană în podul băncii (locul unde se pare că Iulia se retrăgea de obicei). Dar acolo se izbesc doar cu capul de bârne, îşi terfelesc sacourile şi devin martorii înmărmuriţi ai unui dans evanescent care era şi nu era al lor. De fapt, Iulia nu există, decât poate în mintea unor bărbaţi, lucrători la birouri. De acolo generează pulsiuni de nestăpânit şi confuzii înnebunitoare. Dacă ar trăi cu adevărat, mulţimile ar devora-o ca pe Jean-Baptiste Grenouille. Şi totuşi, sunt sigur că Adriana Bittel nu a închipuit-o ca un ideal feminin, ci doar – în cheie ironică – ca o proiecţie incandescentă a masculinităţii, dar mai ales ca un eşec al reveriilor atâtor feminităţi autentice.

Deoarece, cum bine observa Tudorel Urian într-o cronică de suprafaţă, totuşi, din România literară, Cum încărunţeşte o blondă este „o replică postmodernă (sic!) la Momentele  şi schiţele lui Caragiale în care lumea nu mai este vazută prin ochii lui Mitică şi ai amicilor săi de cafenea, ci prin cei ai unor la fel de memorabile purtatoare de fuste”. Femeile, nu am niciun dubiu, se vor identifica cu personajele, iar bărbaţii le pot recunoaşte de departe. Iar ca un verdict axiologic, sunt sigur că, deşi insuficient valorificată, proza Adrianei Bittel rezistă oricărui examen critic.

(Text publicat în 2009, Vatra, nr. 1-2, pp.18 – 20)

Claudiu Turcuş

turcus_claudiu@yahoo.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Eternul eşec feminin at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: