Stilou, penel, otravă

21 Decembrie 2010 § Lasă un comentariu

(Un secol intoxicat. Imaginarul opiaceelor în literatura britanică şi franceză a secolului al XIX-lea, prefaţă de Caius Dobrescu, postfaţă de Vasile Voia, Institutul European (Academica, 99), [Iaşi], 2010, 346 p.)

După cinci ani de la debut[1], Andrada Fătu-Tutoveanu revine cu alt volum dedicat experienţei halucinogene în literatură. Un secol intoxicat… vine să completeze referinţele mai mult schiţate în prima lucrare, fiind la origine o teză de doctorat – susţinută la Facultatea de Litere din Cluj, în cadrul Catedrei de literatură universală și comparată.

Lăsând la o parte faptul evident că distinsa cercetătoare tratează un subiect multă vreme tabu la noi (şi nu doar în perioada comunistă) – motiv pentru care putem spune că suntem, iată, martori ai unei opere de pionierat autohton – trebuie remarcat din start că volumul se înscrie într-o modă specifică spaţiului occidental, în care literatura nu mai poate fi studiată per se, ci mai mult în raporturile sale culturale. cum ar fi cel cu stupefiantele. Faptul reiese din bibliografia consultată de autoare, minuţios organizată în generală şi analitică, reunind elemente clasice (cum ar fi contribuţiile datorate lui Albert Béguin sau Marcel Raymond) cu studii foarte recente, specializate pe relaţia subtilă dintre literatură şi drog. În plus, pe lângă rezumatele în engleză şi franceză, volumul mai conţine un foarte util indice tematic.

Analiza se opreşte asupra secolului al XIX-lea, considerat secolul de aur al opiaceelor. Aşa cum reiese din paginile cărţii, se poate vorbi de un adevărat lanţ al slăbiciunilor în ceea ce priveşte imaginarul opiaceu: de la opiu şi derivatele sale – morfina şi heroina – până la haşişul baudelaire-ian şi cocaina prizată la trecerea spre secolul XX, în care stupefiantele s-au întâlnit cu prohibiţia medicală şi legală. Din acest punct de vedere, contribuţiile autoarei nu sunt puţine. Într-o abordare pluri- şi interdisciplinară, Andrada Fătu-Tutoveanu propune concepte (relativ) noi, cum ar “paradigma vrăjitoriei” (palierul magico-religios al utilizării halucinogenelor), privită la intersecţia cu “paradigma ştiinţifică” (dezvoltarea medicinii şi toxicologiei), secolul în cauză fiind situat la graniţa dintre vechile concepţii şi pozitivism, actualizând astfel o “chimie infernală”, care mai spera să găsească panaceul unei realităţi anoste.

Mai departe, capitolele cărţii se succed într-o perspectivă diacronică. După ce plasează romantismul între paradisul şi infernul opiaceelor – aşa cum apare el în spaţiul britanic, la Thomas de Quincey şi S. T. Coleridge – autoarea ne surprinde printr-un foarte sustanţial capitol dedicat influenţei canonului romantic asupra literaturii franceze coloniale din perioada 1860-1900, deconstruind echivalenţa clişeizată dintre opiu şi orient, în sensul unei “prezenţe scindate” prin drog. Apoi, în capitolul despre Baudelaire şi Paradisurile artificiale se remarcă mai ales pasajul de critică a criticii (pe de-o parte a celei care face din opiu singurul declanşator al poeziei baudelaire-iene, pe de altă parte a  celei care neagă rolul stupefiantului, autoarea opunându-le un demers interogativ, pliat pe text) şi studiul de caz pe traducerile poemelor Le Poison şi Rêve parisien.

Urmează două capitole mai puţin elocvente. Secţiunea dedicată lui Rimbaud şi suprarealismului nu doar că rupe cronologia – plasând respectivul curent înaintea finalului de secol – dar se dovedeşte forţată şi doar o concatenare de citate. Dacă în celelalte părţi ale volumului sunt recognoscibile repetiţii textuale supărătoare, catalogabile ca exces de zel sau accentuare academică, penultima parte se va dovedi la fel. Intitulat Portretul lui Dorian Gray, între dandysm şi fascinaţia înveninării opiacee (cu o sintagmă finală mai puţin reuşită), capitolul nu e concludent, autoarea valorificând prea puţin imaginarul opiaceu, mai mult mascat la Wilde (cu excepţia eseului Pen, Pencil and Poison). Apoi, ultimul capitol e cel dedicat opiului în imaginarul fin de siècle, momentului 1900 şi noii paradigme culturale. Cercetătoarea ne aduce contribuţii majore la înţelegerea fenomenului decadent(ist), aşa cum survine el în spaţiul francez (Expoziţia universală de la Paris din 1900), în literatura engleză victoriană târzie, sau în Viena debutului de secol, oferindu-ne un foarte interesant subcapitol despre Freud în relaţia sa cu cocaina.

Cum observă Caius Dobrescu în prefaţa volumului (sugestiv intitulată Halucinaţia ca resort al modernităţii), opiul a fost un catalizator al secolului modernist, mai mult sau mai puţin depăşit astăzi.

(Text apărut în Steaua, nr. 7-8 / 2010)

Laurențiu Malomfălean


[1] Literatură şi extaz artificial, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Stilou, penel, otravă at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: