Un Macondo dobrogean

25 decembrie 2010 § Un comentariu

(Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, Cartea Românească, 2009, 280 p.)

Cu un singur roman notabil la activ în prima decadă de după Revoluţie (Orbitor I al lui Cărtărescu), prozei optzeciste, atât de vie în creaţie şi program, i se putea pune, până mai ieri, diagnosticul de moarte clinică. Ultimii ani au demonstrat însă că ceea ce părea la un moment dat un real impas creator s-a dovedit a fi doar un mic recul energizant. Într-un fel, fenomenul e de înţeles: prea autoreflexivă şi preţioasă pentru realităţile directe, demistificatoare care au acaparat discursul cultural românesc în primii ani postrevoluţionari, proza optzecistă a avut nevoie de răgaz pentru a se reinventa. De la imaginea unei generaţii încărunţite prematur, aşa cum părea în anii 90, optzecismul şi-a probat în ultima vreme importantele resurse creatoare: un simplu calcul contabilicesc poate demonstra că densitatea valorică din 2000 încoace nu aparţine plutonului tânăr, ci ariergardei optzeciste, care ameninţă de abia acum – când nicio raţiune generaţionistă n-o mai susţine – să se clasicizeze: Simion liftnicul şi Povestea Marelui Brigand ale lui Cimpoeşu, Orbitor II şi III al lui Mircea Cărtărescu, Puppa russa lui Gheorghe Crăciun, Asediul Vienei al lui Horia Ursu sau Iluminarea lui Ioan Lăcustă sunt vârfuri de necontestat ale romanului românesc recent.

Și surprizele nu se opresc aici: căci în vecinătatea titlurilor de mai sus trebuie plasat urgent Medgidia, oraşul de apoi al lui Cristian Teodorescu (Cartea românească, 2009). Fără a avea nimic din experimentalismul optzecist (ce-i drept, încă din Maestrul de lumini, autorul se recomanda nu ca textualist, ci ca subtil portretist al tipurilor provinciale, de la figura navetistului la cea a pensionarului de bloc), cea mai recentă carte a prozatorului e, în primul rând, o reuşită de formulă. S-a observat pe bună dreptate că cele peste 100 de „piese detaşabile” care alcătuiesc romanul nu pot fi citite independent una de cealaltă. Cu toată cochetăria experimentalistă a autorului, care mărturiseşte că ele s-ar putea preta la o lectură aleatorie, romanul construieşte, la modul aproape monografic, povestea comunităţii din Medgidia anilor ʼ40, de la dictatura legionară până la instaurarea comunismului. Evoluţia strict cronologică e dublată de versantul simbolic, întrucât cartea cuprinde apogeul şi decăderea unei lumi mitice. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că dacă romanul e viu, e tocmai din cauza acestei construcţii extrem de originale. Atenţi la tonul general al relatării (aparent rece şi detaşată), recenzenţii Medgidiei au trecut cu prea multă uşurinţă peste specificitatea micilor sketch-uri narative care compun romanul. Fie că surprind un moment din viaţa unui personaj, fie că trasează un întreg destin, relatări ale unor evenimente ieşite din comun câteodată sau doar înregistrări ale unor fapte banale alteori, tabletele de două-trei pagini au o construcţie autonomă. Fiecare e o povestire cu tâlc, în care conţinutul-surpriză contrazice flagrant titlul sau aruncă o lumină simbolică asupra lui, cel mai adesea cu reflexe ironice. Cert e că titlul trimite întotdeauna pe o pistă falsă. Episodul care surprinde sinuciderea primarului delator se numeşte „Dimineaţă senină”, cel care descrie simpatetic drama unui militar întors de pe front fără fraţii săi (ale căror locuri la masa familială rămân neocupate) e intitulat, în limbaj aproape administrativ, „Locuri rezervate”. Și mai pregnantă, e, însă, poanta din finalul fiecărei piese, care dezvăluie de regulă o parte nebănuită din caracterul eroilor, un complex ascuns, care înduioşează şi înmoaie tonul neutru al poveştii. O capodoperă miniaturală, de bijutier al prozei scurte, e pasajul în care nou-născutul cârciumarului Fănică, personaj central (tiz ficţional al bunicului prozatorului), trezeşte instincte materne în nevasta şefului de gară, femeie fără copii: „Naşa Musica îl luase în braţe pe Tudorică al ei şi voia să-l ducă până acasă, să-l pună în pat lângă ea şi să-i dea măcar niţel să sugă la unul dintre sânii ei care se umpluseră de lapte”. Nu numai un complex ascuns, ci şi o revelaţie, o transfigurare radicală sau o pistă spre fabulos presupun aceste deznodământuri cu tâlc. „Trandafirul” preotului musulman, una dintre autorităţile spirituale al orăşelului, nu e decât forma pe care o iau primele semne ale tuberculozei pe batista sfântului. „Amoraşii din tavan” – simbol pregnant în altă povestire – redau imaginea din faţa ochilor lui Fane cârciumarul când se întinde lângă misterioasa văduvă Scipione (complice semn din ochi al prozatorului care dezvăluie infidelităţile bunicului virtual). Maestru al manipulării detaliilor, Cristian Teodorescu ştie o mie de moduri de a îmblânzi realitatea, de a o pune în scenă subtil, de a o eufemiza fără s-o edulcoreze gratuit. Efectul de adâncime, în contradicţie cu tonul rece şi aparent egal al vocii care povesteşte, provine dintr-o excelentă tehnică a focalizării. Ca în nicio scriere anterioară, în Medgidia, oraşul de apoi, Cristian Teodorescu se dovedeşte a fi un maestru de lumini desăvârşit, care ştie să le aprindă rând pe rând, conform evoluţiei interioare a naraţiunii. Personaje altminteri secundare în povestiri precedente revin deodată în prim-plan deschizând, fiecare, un univers în univers. Amănunte aparent nesemnificative îşi răspund peste capitole, devenind astfel simboluri centrale. De aici impresia puternică de lume independentă, care aşteaptă doar să fie dezvăluită până la ultima nuanţă.

Mustind de aluzii, subînţelesuri şi răsturnări enigmatice de frază, Medgidia lui Cristian Teodorescu nu ilustrează o cuminte viziune realistă (Daniel Cristea-Enache falsa când apropia naraţiunea comprimată, aparent „obiectivă”, de maniera lui Rebreanu), ci o perspectivă mitică. În fond, considerabila distanţă naratorială, remarcată de toţi comentatorii, nu face personajele mai verosimile, ci dimpotrivă, mai ermetice şi mai fabuloase. De aici, senzaţionalismul caracterologic à la Garcia Marquez, căci în Medgidia lui Teodorescu, revelaţiile-şoc ale personalităţii, maniile sau toanele de tot soiul sunt la ele acasă. Tocmai plasarea unui ecran opac între povestitor şi personaje face ca locuitorii micului oraş de provincie să pară nişte figuri ireductibile şi misterioase. Într-o mai mică sau mai mare măsură, toţi au o dublă identitate, de la sobrul judecător care face curte ca un licean fiicei farmacistului, până la Portofel, hoţul cu impecabile maniere, sau Claudiu, timidul poştaş ce se transformă peste noapte într-un criminal legionar. Cinstita doctoriţă Lea are apucături erotice sadice, familistul convins Fănică apelează frecvent la serviciile bordelului de la Chelu. Dacă o analiză psihologică detaliată ar fi făcut din personaje de acest tip nişte perverşi, perspectiva olimpiană a prozatorului (care trimite doar vătuit la micile slăbiciuni omeneşti) îi transformă în nişte eroi.

Căci, cu toate neliniştile şi frământările de moment – să nu uităm că prozatorul îşi alege drept reper istoric una dintre cele mai agitate perioade din istoria României moderne –, Medgidia anilor ʼ40 e un tărâm utopic, în care valorile stabile ale comunităţii primează asupra accidentalului istoric. Chiar în absenţa spectrelor fantastice din Macondo (filiaţia a observat-o şi Doru Pop), Medgidia e traversată de un scenariu subiacent de basm, cu eroi îndârjiţi şi cu poveşti ieşite din comun. Fără excepţie, locuitorii orăşelului dobrogean sunt nişte cavaleri, nişte duelişti, nişte pariori înnăscuţi, cărora le place înfruntarea gratuită, dar demnă. Departe de complexele şi frustrările provincialilor, majoritatea locuitorilor Medgidiei – de altfel, singurul personaj cu adevărat negativ din roman e instabila istorie – sunt nişte inimoşi fericiţi, cu avânturi mari în viaţă, care îşi resimt orăşelul drept un centru al lumii. Impresionează în utopia dobrogeană egalitarismul de clasă şi ecumenismul, ilustrate de prozator prin nenumărate scene savuroase. Autoritatea spirituală a oraşului, imamul Hassan, joacă table de la egal la egal cu cârciumarul Fănică şi câştigă doar când celui din urmă i se face milă de orgoliul marelui preot. Căsătoria ilegală dintre fiul ceasornicarului român şi o fată turcă e pusă la cale chiar de tatăl acesteia, Tefik, cel ce cunoaşte Coranul pe de rost. Mica dar variata viaţă negustorească a oraşului nu depinde nici ea de impersonale legi economice, ci tot de vechiul precept al omeniei şi al bunei convieţuiri comunitare. Până la instaurarea brutală a comunismului, singurul care aproape că dă faliment e Cezărel boiangiul, boicotat de femeile din oraş din cauza unei neveste frumoase şi, cum altfel, orgolioase… Can-can-urile şi bric-à-brac-urile cotidiene, cu protagonişti capricioşi ca nişte copii – dar şi naturali ca ei – transformă Medgidia reală într-o lume lipicioasă, de care însuşi prozatorul se desprinde cu greu. Ca într-un nostalgic rewind, capitolul final (singurul de 10 pagini) recheamă la ordin pentru un ultim salut fantomele Medgidiei de altădată.

În caz că mai e nevoie s-o spun: Medgidia, oraşul de apoi e de aşezat în primul raft al prozei noastre postdecembriste.

(Text aparut în 2010, Tribuna, 1-15 aprilie)

Alex Goldiş

§ One Response to Un Macondo dobrogean

  • E un roman foarte bun care se subscrie unei teme destul de în vogă în romanele recente româneşti: recuperarea unei ,,vârste de aur” care a fost Interbelicul românesc. Idealizat şi mitizat deja, acesta din urmă reprezintă la nivel simbolic diversitatea de dinaintea uniformizării instituite de comunişti. În mic, asta sugestionează romanul Medgidia. Lipsit de arborescenţe stilistice însă, nu-mi sugerează un alt fel de Macondo, cât o cronică lumească a unei comunităţi dispărute. Melanjul etnic din anii ’40 e revolut din păcate, doar literatura îl mai poate restitui.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Un Macondo dobrogean at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat: