„Complexul” Adrian Marino

2 Ianuarie 2011 § Lasă un comentariu

(Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Polirom, Iaşi, 2010, 528 p.)

În ciuda senzaţionalismului facil ce a caracterizat promovarea autobiografiei postume a lui Adrian Marino, demersul publicistic iniţiat de o serie de ziare centrale şi de unele bloguri nu îmi pare atât de străin (precum proclamă unii critici) de substanţa Vieţii unui om singur. Faptul că volumului i s-a făcut reclamă exclusiv prin citarea etichetelor caricaturale ataşate unor personalităţi culturale  (M. Eliade, G. Călinescu, M. Sorescu, N. Stănescu, C. Noica, G. Liiceanu, A. Pleşu, H.-R. Patapievici, M. Dinescu, O. Paler, E. Simion, M. Zaciu, chiar  L. Papadima, N. Manolescu sau M. Martin) şi politice (I. Iliescu, Gh. Funar, P. Roman etc.), evidenţiază nivelul de tabloidizare a mass-media, însă dă seama şi de o strategie definitorie pentru stilul autobiografic al autorului.

Cel care declară în Preambul că, în timpul redactării variantei finale, a renunţat la pasajele explicative, descriptive ori anecdotice pentru a pune în valoare „sensurile esenţiale ale existenţei” înlocuieşte scenele ce frizează „literaturizarea” cu nume proprii. Din perspectiva autobiografului, evocarea întâmplărilor din trecut ar implica note prea marcat melodramatice care subminează demersul de lămurire şi fundamentare psihologică, ideologică, socială specifice transcrierii unei vieţi. În schimb, diversele tipologii umane îi servesc de minune pentru a exemplifica metamorfozele existenţei sale. Aceasta deoarece, aşa cum reiese din Viaţa unui om singur, pentru Marino, oamenii sunt reductibili la un set de automatisme. Nu întâmplător, ei îl interesează pe autor aproape numai în măsura în care devin funcţii de diferenţiere faţă de propria ideologie/structură psihologică. Negativitatea înseamnă aici afirmare de sine, iar singurătatea e sinonimă individualizării.

Majoritatea ideilor/atitudinilor/trăirilor din carte pot părea, de aceea, oximoronice (sau măcar paradoxale/duale). În fapt, ele rămân strategii de fundamentare a unei personalităţi care consideră că asumarea unei ideologii (cea liberală) şi a unei posturi intelectuale (neopaşoptist-conservator-occidental-anticomuniste) oferă independenţă şi singularitate: „Mă simţeam, pe scurt, «altfel». Eram convins că am acest «drept» intelectual inalienabil la diferenţiere, personalizare şi originalitate”.

Demistificare şi mitizare

Iar respectiva situare îi oferă autobiografului şansa de a evalua cu o obiectivitate mereu afirmată momentele decisive ale vieţii sale, dar şi – printr-un transfer simbolic/metonimic bine condus –  ale României interbelice şi (post)comuniste. Fie că e încarcerat la Jilava sau la „Domiciliul Obligatoriu” din Bărăgan, fie că se izolează în Cluj, fie că participă la colocvii hiperspecializate din străinătate, ex-centricul Adrian Marino se comportă ca un personaj pe scena întregii lumi, analizând cele mai diverse problematici ale zilei: existenţa deţinuţilor politici, fizionomia exilului, relaţiile din mediul universitar, cultural-literar ori politic, mentalităţile occidentale, ipostazele conflictului sat-oraş etc. Aspectele intime, aparent minimalist-umane, sunt abordate superficial de autor: relaţia cu părinţii este expediată într-un mod ce îi va preocupa probabil pe psihanalişti, apropiaţii sunt selectaţi pe baza unor criterii egolatre, iar soţia (cea mai luminoasă apariţie din volum) rămâne, din păcate, o simplă iniţială – L. Pe de altă parte, tot ce ţine de sfera general umanului pare a solicita imperios participarea autobiografului.

Microcosmosul apărat cu atâta încrâncenare se dovedeşte a fi reflexia esenţializată a macrocosmosului. Marginalul se impune ca protagonist şi demitizează constant perspectivele clişeizate ori exclusiviste, generând cele mai consistente pagini din Viaţa unui om singur. De pildă, superioritatea morală şi intelectuală a politicienilor interbelici e relativizată prin dezvăluirea preocupărilor acestora din primele luni ale detenţiei în închisorile comuniste. În loc să îşi conştientizeze tragedia ori să iniţieze un demers reflexiv cu privire la excesele ideologiilor, politicienii ţărănişti şi liberali negociau „poziţii”, „şefii”, „mandate parlamentare”, convinşi fiind de „venirea americanilor”. Obtuzi, demagogi, aceştia sunt caracterizaţi de autobiograf prin replica lui Radu Cioculescu: „Îi vezi (şi se refera în mod direct la tineretul legionar şi peneţist) cum vibrează la ideea naţională, dar la ideea democratică nu vibrează”. Tot astfel, literatura dedicată experienţei carcerale îi apare lui Marino nu atât artificială, cât „indecentă”, fundamentată pe estetizarea grotescă a atrocităţii: „Să mai adaug, în sfârşit, că la mine «n-a intrat – ca la Radu Gyr – azi-noapte Isus în celulă». O afectare mistico-literară şi nimic mai mult. […] a străluci şi a urmări o gloriolă literară şi succes de public, exploatând o imensă aberaţie, suferinţă şi cruzime umană, ce poate fi mai abject şi mai fals? Mai profund inuman?”. Nici exilul nu e ocolit de filtrul satiric-demistifacator al autobiografului care denunţă „impulsurile megalomane, vecine cu paranoia” ale refugiaţilor români, marcaţi de drama „dezrădăcinării, umilinţei, imposibilităţii integrării reale în noul mediu (aşa-zicând) de «adopţiune»”. Şi în acest caz, pe Marino îl interesează mai puţin cunoaşterea, eventual împărtăşirea, respectivei „drame”, schiţele de portret predominant ironice dedicate lui Mircea Eliade, Monicăi Lovinescu, lui Mihai Nasta ori lui Paul Goma servindu-i drept exemple edificatoare pentru decizia de a rămâne un „exilat interior”.

Dar, poate, dincolo de fragmentele menite să răstoarne credinţa postrevoluţionară că polititcul are şansa de a fi refundamentat pe baze democratice, proiectul iconoclast al autorului se aplică mai ales în spaţiul culturii autohtone (în special, capitolele cu titluri sugestive Jungla „vieţii literare”, Adio „literaturii”, Singurătatea culturală). Repulsia faţă de „egocentrismul şi megalomania scriitorilor”, lipsa de apetenţă pentru „critica publicistică”, conştiinţa faptului că recunoaşterea culturală e atestată pe baza unor criterii dintre cele mai perverse (nepotismul, slugărnicia, traficul de influenţă etc.) îl determină pe Marino să se izoleze de acest marasm al cvasi-intelectualităţii, dar şi să-i submineze pamfletar liderii.

Consecinţă a autodefinirii prin negaţie, pledoaria pentru un alt tip de intelectual (echilibrat, etic, profesionist, enciclopedist etc.), pentru noi valori existenţial-ideologice (cele liberale, prooccidentale) nu întârzie să se contureze. Numai că, Adrian Marino nu se dovedeşte a fi un „Discernător” (Bogdan Alexandru Stănescu), un „profet căruia nu i-a fost frică de adevăr” (Antonio Patraş), ci, de multe ori, îşi exhibă înclinaţiile dogmatice în susţinerea unor concepţii atât de nenuanţate, încât devin extremiste.

Dacă – având în vedere convenţiile speciei autobiografice – nu i se poate cere neapărat să îşi argumenteze etichetele caricaturale („un carierist implacabil, un parvenit” – Eugen Simion; „un obtuz comunist” – Valeriu Cristea; „un «oltean» şmecher, care fură la cântarul literar” – Marin Sorescu,; „specialist eminent în rosul caşcavalului pe dedesubt” – Mircea Martin etc.), lui Adrian Marino i se pot imputa destule poziţionări ideologice prea artificiale pentru a fundamenta – aşa cum susţine – evoluţia sa spirituală. Că anatemizează cu atâta duritate literatura şi critica literară de pe poziţiile comportamentale tipice literaţilor discreditaţi (după cum observă bine Daniel Cristea-Enache), că numeşte Clujul „capitala mediocrităţii culturale româneşti” deşi argumentele sunt mai degrabă de ordin interpersonal, iar nu teoretic, rămân atitudini ce pălesc în faţa modului în care Marino îşi exemplifică adesea „clarificarea ideologică”. Liberalismul ce pare să-i fi fost predestinat (?) prin originea boieresc-citadină (familia îi este menţionată în „Arhondologia Molovei”) îl conduce nu doar (cum era logic) la respingerea comunismului ori a orientărilor stângiste, ci şi la discriminări sociale: „Sunt, în definitiv, descendentul unei modeste familii citadine, vechi totuşi de peste două secole şi, fără nici o infatuare, am o altă mentalitate decât pseudoscriitorul care vine direct de la coada vacii.”; „… ţăranul român a răspuns, în felul său, «terorii istoriei». I-a supravieţuit şi şi-a păstrat până azi fiinţa. Dar cu ce preţ? A devenit viclean, hrăpăreţ, duplicitar, egoist, uluitor de individualist. Nu mă regăsesc şi nu apreciez, în nici un fel, acest tip uman. Mai mult: îl detest.”. Totodată, identificarea cu ipostaza de ideolog al capitalismului şi prooccidentalismului presupune şi alte ieşiri în decor ale autobiografului. Demitizantul subtil şi nuanţat apare, în astfel de fragmente, drept cel mai plat iconodul al „proiectului economic şi social în sens declarat deschis, burghez şi capitalist”: consumerismul e considerat o binecuvântare, libertatea autentică e asigurată de bani, atitudinea sârbilor din timpul atacurilor americane „justificate” este calificată „fanatism naţionalist, etnocentric şi antiimperialist”, iar şansa modernizării României pare a fi oferită de urmaşii noii „nomencalturi, subit îmburghezite” care vor dezvolta „sensul proprietăţii, al independenţei economice”.

După ce a luptat o viaţă pentru a se sustrage aberaţiilor unor doctrine totalitare, autorul se consideră liber prin asumarea unei alte ideologii, chipurile, democratice. Demistificator în relaţiei cu ceilalţi, Marino ajunge să-şi mitizeze opţiunile.

Mizantropia empatică

Tocmai de aceea, autobiograful defineşte emfatic Viaţa unui om singur drept „cartea cea mai liberă, personală şi independentă” din întreaga sa creaţie. Ideea este obsesiv repetată şi influenţează atât strategiile de construcţie a naratorului-personaj, cât şi receptarea sa critică. Pasajelor în care autorul proclamă refuzul „falsificării, minciunii şi ipocriziei confesionale” Costi Rogozanu, pentru a da un singur exemplu, le răspunde (într-un text substanţial, de altfel) cu judecăţi de tipul: „Marino ne-a lăsat o lecţie de demolat statui. Lecţia critică maximă: începe cu tine însuţi! Nu pozează, nu disimulează, ştie să urască, nu prea ştie să iubească. Separă cu precizie, în tot procesul de judecare a propriei neadaptări, vina lui de vina celorlalţi: nu cruţă nici una dintre părţi”.

Bineînţeles că e aproape imposibil, de nu chiar inacceptabil, să pui la îndoială sinceritatea unui om ce îşi asumă (auto)critic poziţia superioară de marginal faţă de o lume care i-a produs atâta suferinţă. „Primele represiuni” ale înclinaţiei sale spre independenţă/libertate social-spirituală au fost cauzate de familie şi de mediul fad al liceelor prin care a trecut. Apoi, viaţa fără de „amintiri frumoase” (un fel de moto al cărţii) i-a fost marcată decisiv de relaţia cu G. Călinescu (faţă de care resimte o repulsie de ordin „etic, ideologic şi teoretico-literar”), dar mai ales de anii petrecuţi în puşcăriile comuniste sau în Bărăgan ca urmare a unei delaţiuni întreprinse de un membru al Tineretului Universitar Naţional-Ţărănesc pentru care tânărul Marino scrisese o serie de texte ideologice. „Refugiul la Cluj” îi aduce noi dezamăgiri traumatice, de vreme ce şi „sufletul ardelenesc”, şi intelectualii cu care ar putea relaţiona se dovedesc străini de preocupările/concepţiile sale. Numeroasele sale studii critice, teoretice, ideologice din ţară şi din străinătate, proiectele sale culturale nu beneficiază de recunoaşterea aşteptată, iar sistemul universitar e perceput cu ostilitate. După 1989, suspiciunile colaborării cu fostul regim şi realităţile politice infame determină – în ciuda simpatiei arătate de unele oficialităţi – noi forme de „exil interior”, de „călugărie laică”. Frământări interioare şi conflicte sociale dramatice pigmentează existenţa lui Adrian Marino, solicitând din partea cititorului Vieţii unui om singur nu doar simpatie, cât empatie, după cum observă şi Paul Cernat: „Colericul, resentimentarul şi egolatrul Marino devine până la urmă nu doar simpatic, ci de-a dreptul ataşant”. (În paranteză fie spus, dacă s-ar putea realiza un dosar de receptare „orală” a volumului, cu siguranţă termenii-cheie ar fi „tristeţe”, „durere”, „compasiune”).

Totuşi, cred că ar trebui făcută o demarcaţie clară între subiectul postulat şi cel configurat autobiografic. În timp ce suferinţa lui Adrian Marino e autentică, modul în care e transcrisă îmi pare destul de artificios. Simptomatice în acest sens sunt fragmentele dedicate singurătăţii funciare, mizantropiei autobiografului. Cu toate că îi dedică cele mai multe pagini, în abordarea acestei tematici autorul apelează la un stil constatativ, iar nu reflexiv-analitic: „Priveam atunci singurătatea mea nu ca pe o dramă, nici ca pe o damnare, ci doar ca pe un fenomen obiectiv, inevitabil, chiar dacă insolit şi mereu apăsător”. În loc să-i perceapă inflexiunile, cauzele, conturul ideatic, Marino se mulţumeşte să o considere un „dat” şi să-i sesizeze efectele dureroase, însă esenţiale pentru fundamentarea personalităţii sale. A fi „altfel” înseamnă a avea dreptul „intelectual inalienabil la diferenţiere, personalitate şi «originalitate»” – consideră autobiograful –, însă uită constant să aplice această judecată în relaţie cu cei din jur. Sociopatia este afirmată până la redundanţă, e criticată pentru a fi reconfirmată, se generalizează la toate componentele vieţii autobiografului, dar se desubstanţializează. Singurătatea sa rămâne o mască socială. „Omul singur” îşi foloseşte postura pentru filtra critic o întreagă lume, însă eşuează când întoarce „ocheanul” spre propria viaţă. Iar acest handicap spiritual hibridizează volumul din punct de vedere estetic: e dificil de hotărât dacă Viaţa unui om singur e o carte autobiografică sau de memorii.

De altfel, Marino oferă adesea valoare judecăţilor sale nu prin argumente teoretice, ci prin implicarea experienţei directe. În enunţarea alegerilor şi lămuririlor ideologico-existenţiale, de pildă, autorul ajunge la principii universal valabile apelând la „fapte precise, oricând verificabile”, la „observaţii şi analize predominant empirice”. Ideile îl fascinează,  abstractizările îi facilitează asimilarea unei existenţe dramatice, însă, paradoxal, tot la date experimentale revine când intenţionează să stabilească „adevărul”: „În puşcărie, am constatat, prin zeci şi zeci de astfel de exemple, că omul nu este o fiinţă frumoasă”; „Nu există «libertate», greu sau imposibil de definit, ca şi noţiunile de «fiinţă», «dumnezeu» etc., ci doar libertăţi precise, concrete, expres formulate, realizabile într-un cadru social bine precizat.”; „Experienţa «limitelor» am făcut-o pe pielea mea, de mult şi din plin. Nu am aşteptat, în nici un caz, textul lui Liiceanu, remarcabil de sofisticat şi de neautentic. Mostră de afectare filozofică «noicistă». […] De fapt, am acţionat din istinct […] În rest, justificările teoretico-filosofice au venit totdeauna mai târziu. Şi, de foarte multe ori, niciodată”. Iată cum, teoreticul, sinteticul Marino din studiile critice/culturale/ideologice se metamorfozează într-un empirist atunci când scrie despre sine.

Această ultimă strategie de autodefinire, dublată de procesul extins al demistificării lumii întru mitizarea propriei identităţi ce îşi are punctul terminus în asimilarea empatică a poziţionării ex-centrice faţă de orice sistem prin definiţie constrângător, nu are cum să nu îşi găsească reflexe fidele în interiorul celor mai diverse categorii umane. Orice persoană se simte – de nenumărate ori pe parcursul existenţei – exclusă de mediul în care e obligată să se intergreze şi îşi monumentalizează marginalitatea pentru a supravieţui. Marino c’est moi trebuie să fi exclamat mulţi cititori ai Vieţii unui om singur. După ce a propus clasicizarea aşa-numitului „complex Dinicu Golescu”, Adrian Marino are şanse mari să desemneze, postum, o dispoziţie comportamental-psihologică. Însă nu la fel de exemplare rămân stilul său autobiografic ori modelul existenţial configurat.

(Text apărut în 2010, Vatra, nr. 5-6)

Cosmin Borza

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading „Complexul” Adrian Marino at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: