Esență de critic

6 ianuarie 2011 § Lasă un comentariu

(Andrei Terian, G. Călinescu – A cincea esenţă, Cartea Românească, București, 2009, 768 p.)

Adevăratele exegeze de autor sunt reușite ingrate: pe de o parte, ele compun și expun un autor în interiorul unui sistem critic menit să-i ofere o nouă înțelegere ori să-i sporească gradul de inteligibilitate, să completeze detaliile unui portret cu cât mai multe nuanțe. Pe de alta, își înmormântează obiectul de studiu: caracterul impecabil al unui volum de exegeză este invers proporțional cu caracterului exploatabil al obiectului său. Exegeza perfectă nu va mai lăsa – la modul ideal – nimic de spus despre autorul de care se ocupă, măcar pentru o vreme. Este greu să scrii despre Alexandru Macedonski după Adrian Marino sau despre Slavici după Magdalena Popescu, după cum, recent, a devenit greu să mai scrii despre G. Călinescu după Andrei Terian și impresionantul său debut în volum cu G. Călinescu – A cincea esenţă. Dacă Paul Cernat susținea -perfect just – în „Observator cultural“ că, „de la Viaţa lui Mihai Eminescu (1933) încoace, nici un critic al actualității noastre literare nu a mai debutat în volum atât de substanțial“, pariul meu este că va dura poate la fel de mult până la următoarea carte importantă despre Călinescu. Autorul Vieţii lui Eminescu este cu atât mai viu, mai prezent în cartea lui Terian, cu cât este mai meticulos epuizat în comentariu, cu cât contururile sale obscure sunt mai documentat subțiate prin elaborare hermeneutică.

Constituită, ceva mai bine de jumătate, dintr-o teză de doctorat supra-revăzută și adăugită, dar lipsită de scorțoșenia aulică a volumelor de acest fel, G. Călinescu – a cincea esenţă ne descoperă un Andrei Terian integral investit: nu numai un perfect cunoscător al lui G. Călinescu și al istoriei literare românești, ci și un redutabil teoretician al literaturii, excelent comparatist sau maniac sursolog. Una dintre primele dificultăți ale unui volum critic despre G. Călinescu este, lăsând la o parte nevoia imperioasă de sistematizare a materialului – masiv și eterogen – de critică a criticii, intrarea în subiect: autorul Principiilor de estetică este și astăzi un subiect „fierbinte”, el mobilizând energii polemice și partizanale care pretind încă declararea de poziție pro sau contra călinescianismului. Evitând capcana acestui ideologism primitiv, Andrei Terian – preocupat de stabilirea „valorii operei sale critice” – propune formula exegezei de reconstrucție, fundamentate pe istoria receptării călinesciene (în cele patru etape ale sale: perioada stereotipizării „criticului «artist», «impresionist», și «subiectiv»”, perioada contestărilor, perioada disputărilor dualiste de până în 1989 și perioada reconsiderărilor sale etice până astăzi). Nu restabilirea unui echilibru între părți (adulatori și detractori) îl interesează pe autorul cărții de față, ci de-a dreptul o reconstruire polemică în raport cu două locuri comune ale criticii noastre („să recompun, să descompun, să situez și să evaluez sistemul critic al lui G. Călinescu”). Obiectul cultural Călinescu trebuie recompus pentru mai justa sa înțelegere – pare să spună autorul – atât în raport cu prejudecata ingenuității reflexive (tradusă astfel: „pentru a fi un bun practicant al meseriei sale, un critic nu are nevoie de cine știe ce sclifoseli teoretice”), cât și – deopotrivă – în raport cu „disprețul tradițional al criticii autohtone pentru comparatistică și sursologie”. Așadar, monografia lui Călinescu devine, la limită, studiul de caz în raport cu care se manifestă cealaltă intenție – majoră – a lucrării lui Andrei Terian, respectiv corectarea unor metehne critice domestice, precum ideea că gustul este suficient pentru a valida criticul și ideea că, în ciuda europenismului și a modernității criticii românești, recunoașterea mondială întârzie din rațiuni persecutorii (ceea ce autorul numește „protocronismul rezidual caracteristic criticii noastre”).

Ce fel de sistem călinescian descrie cercetătorul sibian și cum împacă această întreprindere cu prejudecata atât de adânc înrădăcinată a unui Călinescu absolut capricios și nesistemic? În primul rând, autorul combate principial ipoteza lipsei de metodă printr-o simplă reducere la absurd, în al doilea, îi atacă punctual pe detractorii, dar și pe mitologizatorii lui G. Călinescu (de la Ion Bălu, Dumitru Micu la I. Negoițescu sau Gh. Grigurcu – aici aș reproșa vedetizarea excesivă a unor critici mediocri, tocmai prin contestarea prea aplicată, vezi cazul Ilenei Vrancea). În treacăt fie spus, dincolo de reverența firească pe care o face coordonatorului său de doctorat Nicolae Manolescu, singurul nume care primește o atenție și o considerație deosebite este Mircea Martin. În fine – și aceasta mi se pare una dintre observațiile unghiulare ale întregii construcții, deși rămâne oarecum ocultată de gravitatea altor argumente – criticul observă că autorul Principiilor de estetică „nu a urmărit să-și creeze un metalimbaj propriu – fie prin inventarea unor concepte sau sintagme, fie prin redefinirea anumitor termeni investiți cu valențe teoretice «tari». Inovațiile sale terminologice sunt minime («știință inefabilă» și altele la fel de vagi), iar creatorul lor n-a avut ambiția să le impună în uzul critic al vremii”. Cu alte cuvinte, Andrei Terian ne amintește că, pentru a face vizibilă existența unui sistem de gândire oarecare, o minimă inovație terminologică este recomandabilă și că, în cazul lui Călinescu, lexicul critic este în mare măsură polisemantic și lipsit de proprietate conceptuală. Aici intervine „a cincea esență”, pe care Terian o identifică ulterior cu „marea sa căutare critică”, „esenţa magică ce-i permite criticului să inventeze Amintirile din copilărie ca gen sui-generis, pe Goga ca poet «pur», pe Sadoveanu ca prozator deopotrivă «specific» şi «mare», pe Eminescu ca scriitor «universal» şi, în ultimă instanţă, o întreagă literatură română originală ca «fond fără forme». Numai că, în realitate, asemenea constructe rămîn nişte iluzii. Căci «inefabilul» călinescian nu e ceea ce se află dincolo de orice formă, ci doar ceea ce se află dincolo de formele criticii sale. Şi, uneori (de pildă în cazurile menţionate mai sus) chiar dincoace de ele“. În consecință, „a cincea esență” o reprezintă metafora (în sens larg, ca literatură), pe care Călinescu o investește cu virtuți conceptualizante și definitorii. „Mijlocul de a defini o noțiune stilistică rămâne în fond tot metafora”, crede inventatorul „istoriei literare ca știință inefabilă” și acesta este punctul din care Andrei Terian desface articulațiile unei metode și ale unui sistem critic înțeles ca „ansamblu de propoziții interconectate, relevante în raport cu aria de preocupări a criticii literare și enunțate de către o instanță anume într-un moment oarecare”. Să nu existe dubii: nu teoretician se dorește autorul, ci pragmatician, nu de o metodă anume se preocupă, ci de un autor în carne și oase. Deloc întâmplător, mai interesant decât capitolul în care lui Călinescu i se stabilesc afinii europeni (psihanalizanți, proto-tematiști în descendență croceană precum Francesco Flora, Albert Thibaudet ori Marcel Raymond, ca să nu-i numim decât pe occidentali) sau decât paginile despre relația dintre călinescianism și lovinescianism este capitolul pe care toată lumea îl aștepta cu sufletul la gură, despre colaboraționismul călinescian și limitele sale, un capitol în egală măsură despre critic, dar și despre om.

Un „Călinescu așa cum a fost” (în sistemul său critic!), dar și o „critică românească – așa cum este” rezultă geometric la capătul acestui volum ambițios, complex, cvasi-exhaustiv documentar, sfătos în parantezele sale contextuale, deloc ușor de urmărit în dezvoltările sale arborescente și palpitant în detectivistica sa culturală (pauzele de lectură sunt controlate chiar de către autor, care oprește firul argumentativ de câte ori este nevoie de stabilirea unor repere, de colorarea unui context, v. istoricul „gustului”, al „metodei” sau „teoriei” etc.). Așa stând lucrurile, faptul că volumul se deschide sub semnul unui comentariu al lui Călinescu despre Conu Leonida, care ar poseda „noțiunea de sistem” pentru că procedează dialectic la anularea constradicțiilor, mi se pare reflexul ironic și auto-ironic al lui Terian însuși, contemplând sistemul critic călinescian și, prin extensie, chiar pe al său.

Ar fi redundant de formulat judecata de valoare la capătul acestei cronici sever limitate spațial, cu atât mai mult cu cât debutul în volum al lui Andrei Terian – care numai debutant nu este – a fost deja validat maximal de o serie de premii prestigioase ale criticii, între care și acela al Uniunii Scriitorilor, precum și de interesul public (primul tiraj epuizându-se în scurt timp). Valoarea de exemplaritate a cărții este dincolo de orice dispută (poate tocmai din acest motiv ar fi meritat un index de termeni și autori, pentru că va funcționa inevitabil și ca un manual de călinescianism și de critică a criticii). Demnă de menționat rămâne depășirea unei probe de foc la care puțini dintre criticii noștri fac față: atingerea excelenței atât în postura de cronicar și foiletonist, cât și în aceea de istoric și teoretician literar. Verva polemică și argumentul critic ale cronicarului sibian nu sunt falsificate de stridențe academizante, după cum discursul și strategia sa teoretică rămân libere de tarele colocvialității jurnalistice – iată o reușită suplimentară a ceea ce se anunță a fi „modelul Terian” în cultura română.

(Text apărut în 2010, Apostrof, nr. 11)

Mihaela Ursa

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Esență de critic at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: