Un thriller metafizic

12 ianuarie 2011 § Lasă un comentariu

(Dora Pavel, Pudră, Polirom, Iași, 2010, 248 p.)

Dacă 2009 a fost, într-un fel, un an al prozei, căci cel puţin cinci cărţi pot fi contabilizate la capitolul reuşită, 2010 nu debutează nici el chiar rău. Bună poetă şi excelent jurnalist cultural, Dora Pavel s-a reinventat complet ca scriitor odată cu apariţia romanului Agata murind (2003). Tânăra romancieră (dacă nu ca vârstă, măcar ca vocaţie, autoarea e „douămiistă”) n-a mai renunţat însă la proaspăta identitate şi ameninţă să devină una dintre cele mai profesioniste voci ale prozei actuale. Astfel încât după Captivul din 2006, carte sub nivelul „debutului”, dar onorabilă, scriitoarea revine acum cu o nouă provocare.

Ceea ce caracterizează romanul Pudră, fără a face rabat de la scriitura anterioară a prozatoarei, e impactul temei centrale. Dora Pavel pare că nu poate să scrie decât dacă descoperă, în prealabil, o idee-şoc, care să întreţină tensiunea întregii cărţi. În Agata murind, confesiunea noir a protagonistei era alimentată difuz de un scenariu de thriller: personajele centrale ale cărţii se adună să asiste la mutarea rămăşiţelor pământeşti ale rudelor într-un alt cimitir. Pudră debutează şi el cu o situaţie menită să ţină cititorul cu sufletul la gură: Vlad Carasiniu, tânăr restaurator de tablouri, se trezeşte din moarte clinică în ziua de dinaintea îngropării. Tot la fel ca în primul roman, însă, thriller-ul e deturnat de subtextul psihologic sau filozofic. Căci, departe de a aluneca într-un senzaţionalism factual (sunt ocolite atât posibilitatea contrariantei întâlniri cu rudele, cât şi problema instituţională, obiectivă, legată de „trezirea din moarte”), autoarea se îndreaptă, dacă se poate spune astfel, spre un senzaţionalism metafizic, al cărui model îndepărtat e identificabil în Metamorfoza kafkiană. Trezirea din moarte nu-l restituie pur şi simplu vieţii pe tânărul Carasiniu, ci îi modifică total identitatea. Personajul central este, în cuvintele prozatoarei, „un mort indecis”, care, deşi pare că posedă toate atributele normalităţii, suferă încă de o fatală contagiune a morţii. Cele câteva ore de după marea trezire, dilatate pe ecranul întregului roman, alcătuiesc un complex ritual de iniţiere. Pudră poate fi considerat, de aceea, un întunecat roman picaresc, care urmăreşte paradoxala formare postumă a eroului. Excelentă e descrierea gradată a re-naşterii şi a maturizării, de la deschiderea ochilor în cavoul-uter (resimţit încă din primele momente drept „adăpostul cel mai sigur”), cu paşii stângaci ai nou-născutului pe care-l strâng încă pantofii de înmormântare, până la prima experienţă erotică cu bizara Gina sau, în final, revelaţia propriei morţi.

Infinit mai traumatică decât experienţa morţii – spune printre rânduri autoarea – este însă experienţa singurătăţii mortului, abandonat atât de uşor de cei din jur. Mort nu e cel care moare propriu-zis, ci acela părăsit în moarte de către rude şi prieteni: „Dacă măcar unul dintre ai tăi ar fi avut o cât de mică îndoială asupra morţii tale, chiar dacă n-ar fi îndrăznit să spună nimic şi nu şi-ar fi exprimat cu voce tare rezervele, dar cel puţin acum, în al doisprezecelea ceas, cu puţine ore înaintea înhumării, ar fi devenit tot mai iritat şi mai îngrijorat pe măsură ce timpul trece, fără să ştie de ce, iar apoi ştiind, lucrurile ar fi stat cu totul atlfel: ar fi putut să-şi alerteze familia sau măcar să pornească de unul singur în puterea nopţii să vadă ce-i cu tine, ce mai e cu tine, dacă ai murit cu adevărat” (p. 23). De aici, şi obsesia înstrăinării, extrem de pregnantă în întregul roman: jefuit de toate posesiunile (nimeni nu se gândeşte să-i lase în sicriu nici măcar un ceas sau câţiva bănuţi), Carasiniu va deveni un intrus, un „suspect” care trăieşte într-un statut de semiclandestinitate, ascunzându-se de privirile celor vii. Detenta filozofică a romanului e dată de ideea că, departe de a fi un fenomen natural sau neutru, moartea e un complex. Cei aflaţi din diferite motive în atingere cu ea sunt nişte ciumaţi, nişte declasaţi social, adevărate pericole pentru vii. Ca într-un panoptic cu figuri de ceară, toate personajele care-i mediază eroului reintrarea în lume sunt, de aceea, dubluri ale acestuia: fosta colegă din copilărie, Gina, poartă stigmatul morţii întrucât locuieşte cu familia într-o casă de la marginea cimitirului. Enigmaticul Teodor Caba a trăit şi el pe propria piele experienţa ultimă într-o cursă automobilistică. Traseul de iniţiere al lui Carasiniu e, de altfel, o lungă anamneză în care se amestecă o serie de istorii fantasmatice având în centru diferite măşti ale morţii, de la dispariţia mamei în copilărie, până la sinuciderea tinerei soţii (Graţia) sau salvarea miraculoasă a lui Caba din accident. Caracteristică firelor narative secundare e permanenta oglindire simbolică a temei „mortului viu”. Aspectul halucinant al mediului, bizareria situaţiilor şi slaba consistenţă ontologică a personajelor – toate par năluci, produse ale minţii tulburate a protagonistului – conferă poveştii un accentuat aspect de parabolă.

La fel ca romanele anterioare ale Dorei Pavel, sexualitatea n-are existenţă independentă de moarte. Drept dovadă stau simetricele triunghiuri erotice – ele însele de o rigiditate funerară – Carasiniu-Graţia-Teodor Caba, respectiv Carasiniu-Davida-Caba –, a căror dinamică rămâne ambiguă până la finalul romanului. Dacă relaţia lui Carasiniu cu Graţia, posesoarea unui „vagin mort”, e destul de convenţională, excelente (probabil cele mai reuşite din întreaga carte) sunt pasajele care surprind tensiunea dintre tânărul bărbat şi Davida Despot, o femeie aflată în pragul bătrâneţii: o relaţie platonică în care fiecare gest, oricât de neînsemnat al protagoniştilor, echivalează cu o explozie sexuală. De altfel, întâlnirea cu Davida echivalează cu sfârşitul traseului iniţiatic al personajului: faptul că femeia n-a aflat (sau nu pare să fi aflat) despre moartea lui Carasiniu îl absolvă total de complex – un alt fel de a spune că mort cu adevărat nu e decât cel suspectat mort de către apropiaţi.

I s-ar putea reproşa prozatoarei doar faptul că deschide prea multe uşi false, uitând să mai populeze interiorul încăperilor corespunzătoare. Câteva fire interesante ale naraţiunii meritau, cu siguranţă, adâncite, de la relaţia cu Gina – lăsată în suspensie în primele capitole ale romanului –, până la raportul Graţiei cu tatăl asasinat. Nici interesanta sugestie a remuşcării lui Carasiniu vizavi de falsificarea creatoare (deci eretică din punct de vedere profesional) a tablourilor pe care le restaurează nu e dusă până la capăt. Preocupată permanent de a vâna coincidenţele simbolice dintre personaje şi mai ales de a le descoperi relevanţa faţă de tema centrală, autoarea scapă din vedere verosimilul psihologic care ar fi putut susţine atmosfera tensionată a cărţii. Stăruitoare rămâne impresia că romanul nu reuşeşte să motiveze pe deplin senzaţionalismul premisei centrale, că şocul din prolog, propagat în diferite oglinzi narative de-a lungul volumului, se diluează treptat pe măsura derulării poveştii. Construcţia Dorei Pavel ar fi câştigat în complexitate dacă parabola ar fi fost dublată de o naraţiune realistă, care să nuanţeze simbolicul prin contrast. Astfel de regrete-reproşuri nu pot umbri, însă, calitatea romanului: Pudră reconfirmă talentul unei prozatoare originale, cu un imaginar şi obsesii specifice, care merită urmărită şi în viitor cu tot interesul.

(Text apărut în 2010, Vatra, nr. 3-4)

Alex Goldiş

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Un thriller metafizic at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: