Virtualul ca sfârşit al umanităţii

14 ianuarie 2011 § Lasă un comentariu

(Bogdan Suceavă, Vincent nemuritorul, Curtea Veche, București, 2008, 192 p.)

Bogdan Suceavă este printre cei mai versatili prozatori din literatura actuală, un scriitor capabil să surprindă cititorul cu fiecare apariţie editorială, evitând mereu calea facilă şi cantonarea într-o formulă confortabilă. Nucleul generator al scrisului său par a fi întrebările fundamentale, care necesită rezolvări complicate, rezolvări conduse firesc şi cu precizia cu care se efectuează o problemă de matematică, după vorbele lui Poe.

Publicat la doar un an după Miruna, o poveste, noul roman schimbă radical registrul, subiectul şi stilul. Vincent, nemuritorul ne introduce într-un univers şi un timp cum nu se poate mai diferit: America anului 2036, când istoria umanităţii a intrat într-o nouă paradigmă, datorită descoperirii structurii creierului, a modulelor şi fluxurilor electromagnetice, având drept consecinţă posibilitatea transferului minţii umane pe un modul virtual. Programul Spring after winter dă posibilitatea celor cu boli incurabile de a-şi transfera intelectul în parametri unei inteligenţe artificiale, enigma despre care se dezbate îndelung în primul capitol fiind dacă, o dată transferat, intelectul rămâne identic în esenţa lui sau e vorba de „o copie tehnologică a unor seturi de informaţii”. Acest fapt  prilejuieşte ample discuţii socratice în primul capitol al romanului, care la prima vedere poate părea prea extins, redând cu minuţie perspectivele posibile asupra unei astfel de inovaţii tehnologice, însă este o bună modalitate de a reda schimbarea de paradigmă pe care o traversează umanitatea anului 2036. Primul capitol ipostaziază sub forma dialogului ceea ce David Ketterer numeşte „apocalipsă filosofică”, adică un punct critic în care un solid şi vechi sistem de gândire se prăbuşeşte, înlocuit de o altă modalitate de percepţie a realităţii, cu toată gama de consecinţe imprevizibile ce decurg de aici. Detaliul extrapolat cu măiestrie în decursul naraţiunii este faptul că, la momentul transferului, întreg complexul mental al individului rămâne intact, cu toate emoţiile sale, conservate în starea în care se găseau în momentul trecerii în lumea de dincolo, detaliu care va comporta neaşteptate dezvoltări ale acţiunii.

Romanul îi va dezamăgi pe adepţii împătimiţi ai genului SF dintr-un simplu motiv: nu este un roman SF, cu toate că ipoteza de la care porneşte este una oarecum îndepărtată faţă de posibilităţile tehnice ale lumii actuale. Diferenţa este dată chiar de modalitatea autorului de a dezvolta premisa romanului: nu interesează atât starea de fapte în sine, rezultat al materializării unei invenţii tehnice (de exemplu descrierea unei lumi în care au dispărut oamenii şi modulele sunt atotputernice), cât transgresarea realităţii spre virtualitatea plină de necunoscute şi sinonimă cu eternitatea. Autorul putea alege să exploateze problematica modulelor în direcţia unui clasic roman SF, dar nu o face, iar motivele sunt explicitate într-un dialog între Vincent şi fiul său Robert: modulele nu pot fi montate pe roboţi deoarece o lege interzice procedeul. Cu aceasta se pune între paranteze o întreagă desfărşurare în stil SF: roboţii care invadează planeta, declanşând o confruntare de proporţii cu ultimii oameni rămaşi (temă inteligent problematizată de Philip K. Dick în Do Androids dream of electric sheep).

Fiecare capitol are o rezonanţă stilistică şi un profil aparte, iar structura cărţii se vădeşte a fi îndelung lucrată, chiar dacă prima lectură e rapid antrenată de linearitatea aparent simplă a textului. Deşi capitolele sunt în număr de 5, structura este de fapt triadică: primele două capitole reflectă primele consecinţe ale implementării practicii de a transfera intelectul uman pe modulele SAW, secţiunea mediană se concentrează pe descrierea existenţei lui Vincent în regimul virtualului, iar ultimul act este dovada dezumanizării sale totale, o desprindere de familie şi de umanitate. Fiecare capitol îşi poate găsi publicul ţintă: cei pasionaţi de proza cu dialoguri problematizante pe teme „maximale” vor prefera primul capitol, cei care sunt curioşi să citească dezvoltarea unei ipoteze SF (în direcţie apocaliptică) se vor delecta cu capitolele 3 şi 5, iar cei care vor acţiune şi suspans au capitolul 4, unde totul se precipită în mod imprevizibil. Marele pariu câştigat al romanului este capacitatea de a reda textual, cu mare precizie, trecerea unui individ obişnuit în regimul existenţei virtuale, glisarea firească şi lină de la perspectiva exterioară unui personaj comun (Vincent, americanul de rând, diagnosticat cu o boală incurabilă) la subiectivitatea unei instanţe virtuale cu atribute total ambigue: absent din realitate, dar totodată capabil s-o influenţeze direct; păstrând legătura cu familia şi multe atribute umane, dar având neaşteptate reacţii care dovedesc o dezumanizare continuă, dar şi puteri cvasi-demiurgice. Concret este vorba de schimbarea de stil care survine o dată cu capitolul al treilea, unde naraţiunea clasică se transformă într-un jurnal discontinuu care pare emis chiar de Vincent-entitate-virtuală. Redarea unei perspective non-umane mai fusese exersată stilistic în „Descoperirea singurătăţii”, inclusă în volumul de debut al autorului, „Teama de amurg”. Semnele dezumanizării sunt inserate gradual, după ce Vincent asistă la propria sa înmormântare. Ambiguitatea în privinţa procesului de dezumanizare a lui Vincent este păstrată până la final, ultimul capitol prezentând un Vincent complet desprins de umanitate, în ultimele clipe de pe Terra şi pe cale de a fi lansat într-un program de explorare a altor galaxii.

Romanul poate fi citit şi ca o cronică a ultimelor momente ale unei umanităţi care va fi treptat absorbită de virtualitate. Din perspectiva realului, transferul pe modulul SAW echivalează cu o existenţă paradisiacă, cu împlinirea visului de nemurire al umanităţii. Cazurile când oamenii renunţă de bună voie la viaţa obişnuită pentru a fi transferaţi pe un astfel de modul devin tot mai frecvente. Cei de dincolo încep să creeze probleme serioase celor rămaşi în cadrele existenţei obişnuite, capitolul patru fiind şi exemplul pentru influenţa covârşitoare pe care entităţile virtuale le pot avea asupra celor vii. Toate culminează cu viziunea lui Vincent asupra sfârşitului umanităţii (oamenii dispar, iar modulele devin autosuficiente)-„o imagine liniştitoare a stingerii”, iar ultimul om, înconjurat de gigantice blocuri cu module SAW, îşi va asigura singur eternizarea cibernetică.

Vincent nemuritorul, poate cel mai american dintre romanele lui Suceavă, continuă filonul apocaliptic al prozei sale, dar într-un registru foarte diferit de Venea din timpul diez, dar şi de romanul apocaliptic postdecembrist, aruncând o nouă lumină asupra unei teme intens vehiculate. Romanul se construieşte pe o metaforă a existenţei omului contemporan, ameninţat şi zilnic absorbit de virtual, având calitatea marilor cărţi, aceea de a te face să regândeşti realul după ce lectura s-a încheiat.

(Text apărut în 2009, Cuvântul, decembrie 2008-ianuarie 2009, nr. 6/379)

Andrei Simuţ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Virtualul ca sfârşit al umanităţii at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: