Un Sisif orb

27 Ianuarie 2011 § Lasă un comentariu

(George Vulturescu, Orb, prin Nord (antologie de poezie 1996-2007), cuvânt înainte de Nicolae Oprea, în loc de postfaţă o scrisoare de la Marcel Moreau, Paralela 45 (Biblioteca Românească), Piteşti, 2009, 376 p.)

În ultimul volum publicat, George Vulturescu ne propune o antologie tematică. Faptul se poate constata din simpla trecere în revistă a titlurilor volumelor antologate: Tratat despre Ochiul Orb (1996), Gheara literei (1998, din care poetul antologhează doar trei poeme), Nord, şi dincolo de Nord (2001), Stânci nupţiale (2003), Monograme pe Pietrele Nordului (2005), Alte poeme din Nord (2007). Însoţit de o consistentă prefaţă semnată de Nicolae Oprea (Poetica Nordului) şi de o postfaţă-scrisoare de Marcel Moreau, volumul mai cuprinde o notă bio-bibliografică şi referinţe critice.

Ca orice antologie, şi cea de faţă respiră din majoritatea porilor un aer uşor obosit, încărcat şi vetust. Apoi, în acest caz ansamblul poetic antologat este unitar, adică deloc evolutiv. Autorul pare să se complacă într-o formulă poetică presupus unică şi irepetabilă, care se repetă fără scrupule. Într-adevăr, „coerenţa estetică a antologiei Orb, prin Nord demonstrează că George Vulturescu a devenit proprietarul exclusiv al unui teritoriu imaginar (cu suport real), a cărui originalitate e confirmată de expresiva mitologie a Nordului, orgolios delimitată.”[1] S-o parcurgem încă o dată, din perspectiva unei istorii literare interne; pentru că George Vulturescu poate fi înscris în trei paradigme (poetice): postromantism, expresionism (uneori cu tente suprarealiste), respectiv postmodernism / optzecism.

În primul rând, avem de-a face cu un pseudo-(ca orice neo- sau post-)romantism, asumat în cele mai mici amănunte şi gesturi. O dată cu timpul, poezia lui George Vulturescu se acomodează tot mai bine acestui model, traducând o mitologie personală deloc modernistă, deloc optzecistă, ci repet, postromantică, oricât ar încerca poetul să textualizeze în gol. Preponderent anacronică, viziunea din aceste poeme nu poate fi decât rezumată (la modul poetic): literele sunt scrise de fulgere pe pietrele Nordului; un Sisif orb îşi adună un bulgăre de pietre, pe care-l tot rostogoleşte pe stâncile Muntelui; ajuns în vârf, constată că, da, nu e nimeni acolo şi, disperat, se prăbuşeşte la poale; fiecare text e bolovanul mereu refăcut al acestui personaj. Cu alte cuvinte, George Vulturescu rescrie mereu acelaşi poem, urnindu-l cu o voluptate manieristă printre vulturii zilei şi lupii instinctelor. În cheie psihanalitică, poetul îşi urcă muntele sinelui, pe care nu şi-l mai poate atinge pentru că neantul – modernist – i l-a făcut ţăndări. Aşadar, eului poetic (oricât de prăfuit ar fi, termenul e la el acasă aici) îi mai rămâne o singură speranţă, perpetuată la infinit: „urcarea muntelui” presupune „aşteptarea fulgerului”, posibilă hierofanie şi simbol al sinelui atins, care ţâşneşte, cum ar spune Jung. Oricum ar fi, metafora pietrelor însemnate de fulger e destul de pregnantă cât să poată salva demersul postromantic al autorului. Dar acesta nu se opreşte aici; în completarea mitologiei fin de siècle survine un decadentism de crâşmă, tipic ardelenesc, adică minor, adică fals. Poetul încearcă să fie blestemat, însă nu e nimeni care să-l blesteme. Decât el însuşi.

În ce priveşte poetica expresionistă, câteva cuvinte şi mai multe citate. George Vulturescu manifestă o predilecţie deosebită pentru elementarul solid („nămolurile”, „pietrele”. „stâncile“ sau „gheaţa”), detestă „cubul de beton al oraşului”, preferă satul care nu mai există, duce la extrem un imaginar negativ („Ochiul Orb e obscen / ca un sex / al neantului.”) şi lansează strigăte în beznă: „Ochiul orb este acolo: impenetrabil, / nu cheamă, nu strigă. // Tremuri. El este deasupra, la dreapta, la stânga, / este împrejurul tău / eşti şi tu o parte din el / o parte cu care neantul lucrează / atacă, se infiltrează în oameni // simţi cum îl hrănim în nopţi singuratice / a crescut enorm / pe excrementele fricii noastre, / pe coşmare, pe strigăte, Ochiul orb / răsare deasupra noastră / ca un nufăr negru”. Dar autoscopia cade mereu în autofascinaţie şi automanierism: „Astfel îi văd pe poeţii din Nord. O energie / neagră a cuvintelor îi împinge pe străzi şi-n / cafenele. Sunt poeţii unui singur vers.” În genul „mâna care scrie e totuna cu mâna de pe cuţit”. Iar dacă poetul se vrea şi orb, avem un vizionarism oedipian destul de complex.

Unele poeme debutează suprarealist („În frigul nopţii vine o pasăre cu aripile în flăcări / şi îşi aşază ghearele pe creierul meu.”) pentru a sfârşi metatextual („Nordul este o / carte pe care tocmai o corectezi, îi adaugi / detalii, îi înlături contrafacerile…”). Apoi, să menţionăm livrescul, încărcătura de nume şi citate semnificativ-intruzive: de la Confucius la Toma d’Aquino, de la William Blake la Paul Celan, de la van Gogh la Bachelard; exemplul cel mai demonstrativ este poemul Stânci nupţiale – literele, în care poetul îşi paradează favoriţii: maestrul zen Dogen, Doamna de Recamier, Nietzsche, Rilke, Trakl, Blanchot & Saul Bellow. Excesul de zel este cel puţin zelos. În contrast, autorul practică un lirism antisubiectiv inspirat: „sunt personaje în poemele / mele pentru că nu le vreau nişte sicrie / în care să nu se afle nimic între cele patru / scânduri”;aceşti anonimi scoşi din anonimat(ul sinelui) sunt tot atâtea măşti auctoriale, care camuflează unvid interior imsuportabil. Împreună cu (inter)textualismul, autoreferenţialitatea şi livrescul, trăsătura de mai sus arată că poezia lui George Vulturescu ţine (şi) de postmodernismul nostru optzecist.

Însă poetul nostru vrea să fie şi contemporan. Există o furie de-a dreptul detestabilă, paranoidă – şi total gratuită – la adresa poetaştrilor de azi (expresia nu e folosită, preferându-i-se una mai originală: „Midaşi de budoar”). Sarcasmul e detestabil pentru că vine de pe nişte poziţii revanşarde, nostalgic-ironice şi mustind a frustrare: „Numai nătângii pot crede că biografia / noastră de pe Calea Victoriei este mai potrivită / pentru poeme decât târâşul şarpelui pe / pietrele Nordului.” Sau: „Nu mai există inspiraţie. Există doar poeţi / conectaţi: la reţea, la bibliografii. Ca şi câinii legaţi în lanţuri, / ei nu se pot smulge din serie… / Oglinda plimbată de Balzac [oare?] de-a / lungul drumului este ecranul ordinatorului…”…

În concluzie, poemele antologate cer foarte mult o (privire) critică psihanalitică, pe care am schiţat-o. Problema e că selecţia lor a fost prea generoasă, că poetul pare hotărât să-şi tematizeze în continuare geografia simbolică, să se caute prin nordul său propriu. Să sperăm că se va găsi. Deşi supărător de laitmotivică, datată şi de relativ mare cantitate, poezia lui George Vulturescu rămâne de relativ bună calitate.

(text apărut în Steaua, nr. 4-5/2010)

Laurențiu Malomfălean


[1] Nicolae Oprea, în prefaţa volumului, p. 14.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Un Sisif orb at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: