Problemele personale ale poeziei

30 ianuarie 2011 § Lasă un comentariu

(Angela Marinescu, Probleme personale, Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 74 p.)

 

La lectura ultimului volum de versuri al Angelei Marinescu m-am întrebat dacă titlul trebuie citit în lumina observației lui Ion Negoițescu de pe coperta a patra: „Un lirism pur subiectiv, probleme personale până la deznădejde, exprimând o dramă existențială ce lasă uneori să-i strălucească, nu mai puțin îndoliat, totuși, nimbul metafizic.” Probleme personale are, pe lângă subiectivismul clinic cu care ne-a obișnuit deja poeta, un pronunțat caracter auto-expozitiv, de artă poetică. Mai unitar și mai explicit decât în alte volume, autoarea întreține aici replica unui dialog de receptare (v. „expertizele postmoderne și rătăcitoare/ ale unui tânăr bâlbâit, stângaci/ și de nerecunoscut” – Peisaj de iarnă). Din acest motiv, volumul de față nu poate constitui decât o piesă de maturitate: nu numai siguranța și forța vocii atestă acest lucru, ci și problematica „poetică”. În acest fel, Angela Marinescu întoarce pe dos sensul titlului, problemele personale devenind problemele scrisului sau chiar ale poeziei.

În afara principiului de unitate tematică numit mai sus, volumul este străbătut de un al doilea fir roșu, desenat de formele retrospecției. Vocea subiectivă relatează într-un azi despre „problemele” unui ieri, oferind explicația lipsă, de parcă miza versurilor ar fi tocmai desființarea ambiguității, impunerea unei dictaturi agresive a eului, în care toate lecturile/ explicațiile/ interpretările se produc exact, precis, ca o împărțire fără rest, după litera legii subiective (ajunsă unică autoritate, ca în Atracție: „nu am convins pe nimeni/ și nu am forță interioară”). Acesta este, de altfel, și punctul de diferență al volumului actual, în care Angela Marinescu așază într-un plan secundar expresionismul său caracteristic (care le-a semnalat comentatorilor, de-a lungul timpului, asemănarea cu Trakl sau Gottfried Benn), cu toată poetica negativă a distrugerii, pentru a face loc unui filon explicitant. Această auto-deslușire era prezentă și în volume anterioare precum Fugi postmoderne sau Îmi mănânc versurile. Ceea ce se modifică este mai degrabă finalitatea ei: în Probleme personale scrisul optzecist, textualizant, a fost părăsit în favoarea formulării unei sentințe cu putere de lege maximă. Optzeciștii sau optzecismul mai populează câteva poeme din prima parte a volumului („ce ficțiune este/ optzecismul/ când ascult/ sunetul obscur/ al nopții” – Noapte optzecistă), dar mai degrabă ca într-o poză nostalgică (dacă termenul ne este permis în contextul acestei poezii, unde rămâne impropriu). „Am fost o alcoolică postmodernă și slabă”, auzim în Toxicomanie, „pentru că am suferit/ un șoc/ al poeziei”, pentru ca XXXX să vorbească despre „fascia scrisului fascistă ca un curcan/ în plin ritual erotic”.

Două teme principale își dispută volumul: una este însăși arta poetică, iar cealaltă – mai greu de formulat – ține de lectura sinelui. Între „ce este poezia mea” și „cine sunt eu” explodează, ca un delir toxic, versurile acestei poete virale („politic vorbind,/ sunt obsedată sexual” – Din punct de vedere politic), care a ajuns să contamineze productiv, cu modul său poetic atât de particular, o întreagă vârstă a poeziei românești, mult înainte de a intra în canon. Pentru că nu avem în Angela Marinescu doar o campioană de generație, ci un generator de practică poetică funcțional la poeții tineri de azi. Din prima serie tematică trebuie neapărat menționate Amintire de medicinistă („la autopsiile la care am participat /…/ niciun cadavru nu a fost/ mai aproape de perfecțiune/ de revolta lividă și cenușie/ și de obscenitatea ultimă/ aceea care te mai ține în viață/ la sfârșitul vieții/ ca poezia”), dar și Rezistențe arse („ca să terminăm odată cu această stare de lucruri/ ar trebui inventate metode de stârpire a scriitorilor/ rapide, primitive și eficiente,/ eventual, un ultraaparat kafkian,/ ca să le distrugă degetele de la mâini,/ mâinile sau chiar mușcătura rece a scrisului,/ uterul invocat cu furie și/ penisul invocat cu delicatețe/ să vadă și ei ce înseamnă/ să facă gărzi de noapte/ inutile și reci/ pe culoarul fără sfârșit”). Legătura frecvent observată pe care Angela Marinescu o stabilește între poezie și disecție este recuperată aici ca autopsie dublă, generând în egală măsură revolta și exhibarea obscenă („războiul este poetul, introdus ca un rect plin de sânge/ în manuale” – XXXX), până la atingerea limitei ultime a senzorialului: „pe drum/ un câine/ căruia îi iese fum pe nas și pe bot/ dă din coadă/ vrea un gest/ de bunătate/ mie îmi țâșnește sângele/ pe nas și pe gură/ scot briceagul/ și-i tai coada/ de la jumătate/ și mai dă/ din coadă/ cu răutate.” – O filă de jurnal din timpul iernii. Ei i se adaugă pronunțarea unei atitudini față de scris („sunt/ oligofrenă/ pentru că nu mai cred/ decât în poezie” – Oligofrenie), care modifică fundamental perspectiva, deschizând-o dinspre transa individuală, morbidă, către viziunea unui eu surprins în relație cu o alteritate, de obicei blamată pentru eroarea de percepție. În acest fel, trasând distanțe și stabilind repere, fără să scrie o poezie de limbaj, bazându-se primordial pe imagine și viziune, scriitoarea reușește în Probleme personale și un manifest poetic personal.

Cât despre poemele sinelui, care formau nucleul dur al poeticii autoarei, ele și-au adăugat aici tema suplimentară a bătrâneții: „bătrânețea e o cârpă pe care o folosești după consumarea unui act homosexual/ o cârpă contorsionată ca o rufă/ o cârpă pe care o arunci pe anusul/ subminat de sânge al lesbienelor” (Nu putem judeca realitatea cu bun-simț). Îmbătrânirea („pentru că am îmbătrânit din greu/ până și-n scris” – Lung ocol inutil) este proiectată ca o formă suplimentară de libertate („îmi pot permite să mă joc/ în gura mirosind a gin”). Ceea ce ar fi rezultat într-o anumită anxietate a dispariției, în cazul unei poezii mai lipsite de energie vitală decât poezia Angelei Marinescu, devine în cartea de față alegere deliberată: „(eu) niciodată nu am fost cu adevărat în viață” (Toamna care a trecut). Pentru a da un singur exemplu, să observăm cum „cocoșul” sexual, violent erotic dintr-un volum anterior (v. Cocoșul s-a ascuns în tăietură) își asociază aici aproape exclusiv agresiunea morții („cocoșul este moartea” – XXX). În rest, singurătatea „cu gura închisă ermetic” din Poezie maidaneză sau „plânsul lung și negru/ al poetelor necunoscute” din Cu ochii pe tine întrețin umoarea neagră a eului.

„Nimbul metafizic” pe care Ion Negoițescu îl vedea aureolând lirismul altor poeme ale Angelei Marinescu face din Probleme personale un volum oximoronic. Nu numai în intersecția senzorialului cu cerebralitatea constă combinația imprevizibilă a scriitoarei, ci și în tratamentul pur imanent de care are parte transcendența (v. „fabula” metafizică cu șobolanul și pisica neagră din Plimbare). În poemele acestui volum, termenii antagonici amintiți se transformă în capete de arc, între ei tensionându-se, până la limita fragilă (dar atât de precis intuită) a rupturii expresive, coarda splendidă a poeziei.

(Text apărut în 2009, Apostrof, nr. 12)

Mihaela Ursa

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Problemele personale ale poeziei at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: