Mincinosul de elită

2 Februarie 2011 § Lasă un comentariu

(Ion Iovan, Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoțite de un inedit epistolar precum și indexul ființelor, lucrurilor și întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan, Curtea Veche, București, 2008, 552 p.)

Îndeajuns de atipică în literatura română pentru a da naștere unui nor de comentarii, scurta și ambigua operă a lui Mateiu Caragiale arată tot mai mult tendința de a-și deborda propriile granițe. De la malițioasele glosări biografiste pe tema romanului familial al ”bastardului”, revers al lumii paterne a Miticilor, la reconstrucțiile semi-fenomenologice operă-biografie în linia Cotruș-Vartic, critificțiunea lui Vasile Lovinescu sau ”re-lecturile” lui Matei Călinescu până la stilistica aerată de mai an a lui Angelo Mitchievici, puținele texte ale lui Caragiale-fiul au servit ca propuneri cu fitil pentru bavardajul critic. Consfințit, de asemenea, în manuale sau prin topurile din debutul anilor 2000, prestigiul canonic al acestui autor greu clasabil se măsoară așadar mai ales prin forța de iradiere a discursului său. Exegeza lui Mateiu dă semne de entropie euforică. Prozele sale se pretează celor mai diverse abordări, iar existența bizară și pitorească a autorului, personaj de poveste al Bucureștiului interbelic, adaugă scântei de curiozitate în focul ipotezelor. O dozare incertă și intrigantă a realului și a mistificării au fost, într-adevăr, comune atât existenței de dandy autentic a lui Mateiu, cât și prozelor sale echivoc confesive. Astfel că, deși nimeni n-ar mai găsi azi de bon-ton să discute la modul cauzalității pozitiviste omul&opera, pare inevitabil ca orice comentariu matein să agațe într-un fel sau altul anumite sugestii din biografia autorului. Cu șarja-i răutăcioasă, Călinescu (”Scrierea e valoroasă nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce sugeră (…) Privită prin ceea ce ar fi putut să fie, scrierea e ratată, cum ratat e și autorul”) nu dăduse greș nici în privința aceasta, sesizând bine acel straniu paralelism dintre profilul personalității și fiziologia scriiturii ce a făcut ulterior combustie în atâtea reverii critice.

Se impune cumva de la sine a vorbi despre Mateiu Caragiale cu limba bifurcată, pătimaș, circular, prelungind în surdină stilul fascinant al scriiturii și al vieții sale. Dacă, de o parte, exegezei îi dau aripi sugestiile biografiei, valabilă este, pe de altă parte, și tendința complementară, de a romanța episoade din existența obiectivă a scriitorului. Nu întâmplător, secta mateină a fost cam decepționată o dată ce fostul prieten al lui Caragiale, Boicescu, a publicat în 1979 o serie de scrisori arătând un individ prețios și umflat, în speță, un snob mărunt. De anecdota reală, mai puțin flatantă poate pentru imaginea împământenită a Crailor…, istoria literară s-ar lipsi, de fapt, bucuroasă. Ajutat în acest sens și de evaporarea jurnalelor autorului prin 1941 sau de transcrierile ciopârțite ale lui Perpessicius, capitolului despre Mateiu i-ar sluji mai degrabă culoare, dramă și mister din belșug. Curat mistificțiune să fie, vorba`lui Anghelescu! Ion Iovan producea în 2002 (Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român) exact acest gen de ”biografie” semi-creditabilă, impregnată tandru cu patina cititorului împătimit ce nu se poate abține să literaturizeze inspirat datele brute din viața scriitorului ”hăituit”. Minciuna se cocea însă cu atâta pudoare, încât ți-ar fi venit peste mână să decizi din ce moment începe, de fapt, ”biograful” să-ți vândă gogoși. La an 2008, situația e cu desăvârșire groasă, în aproape 600 de pagini, iar cartea – în sensul bun – năucitoare.

Rătăcit cândva prin anii ’90 cu trenul textualismului, Ion Iovan se întoarce, iată, spectaculos în deghizament de epocă și reușește să-și recalibreze postmodernismul de fond prinzând valul ”mistificțional” anticipat, cum spuneam, de întreaga exegeză mateină. Rude apropiate cu ”metaficțiunea istoriografică” celebră în Occident, Ultimele însemnări… reprezintă o variantă crepusculară – și una din foarte puținele cu adevărat delectabile – de textualism autohton. Pe eșafodajul biografiei certificate, Iovan brodează în largi ochiuri ficționale jurnalul apocrif al lui Mateiu Caragiale: ”Nepublicată onest la vremea respectivă, în lipsa materiei olografe, memorialistica mateină e nevoită să respire aerul fabulației.”;”Ce reprezintă scrierile considerate în prezent ca fiind textele intime ale lui Mateiu Caragiale? Nimic altceva decât variante trunchiate și edulcorate ale memorialului matein, încercări de refacere ”cuminte” a jurnalului și agendelor. ”(p.467-468) Într-adevăr, în ce privește ultimul an de viață al lui Mateiu, derulat aici cu încetinitorul, tentația de a lua ficțiunea drept realitate e aproape schizofrenică. Ion Iovan fantasmează mișcările zilnice ale maestrului adorat cu o minuție hipnotizantă ce face practic irelevantă delimitarea documentului de pura speculație. Că e vorba de plimbările zilnice prin cafenelele bucureștene, de scenele scrobite ale mariajului, de șederile la moșie sau la Sibiu, factualul – în ciuda stilului aparent neutru al expunerii – cade oricând sub bănuială de șaradă: a fost până la urmă sau n-a fost? Reconstituirea impresionantă a epocii interbelice, cu mișcările politice, forfota vieții literare, vestimentația sau decorul specifice pot fi toate, la o adică, probate istoric. Memorabilă e, în acest sens, galeria portretelor ce așază savuros istoria literară în coadă de caricatură: ”răspopitul” Arghezi, ”bărboiul cu cizme” Galaction, ”hindusul” Eliade cu ”fachirismele lui amoroase”, Perpessicius, ”biet învățăcel fricos și mediocru”, I. Teodoreanu cu ”bălăceala în lirisme zaharisite”, Goga, un ”țărănoi de rasă”, ”grandomanul” Camil. Cu toate acestea, în rafinat contratimp cu panorama realistă, însemnările dispun și de numeroase șopârle livrești (pastișe stridente după Vizită sau Căldură mare, pasaje pitite din Craii…, Remember sau Sub pecetea tainei), deoarece dacă pe față Iovan marșează pe transparența diaristică, pe dos face simultan jocul decredibilizării: ”Niciuna din acuzele lui Mateiu, probabil în afara percepției pe care Șerban Cioculescu o avea asupra lui, nu are acoperire obiectivă;” (p. 391). Realul și ficțiunea sunt șicanabile și subtil interșanjabile. Mi se pare însă evident că miza apocrifelor mateine trece de această notă așa-zicând experimentală, ce nu i-ar sări prea tare în ochi decât unui cititor specializat și chițibușar. De un postmodernism nostalgic și stins, cam politicos parcă pentru a mai agresa usturător comoditățile de lectură, volumului de față experimentul nu-i servește, de fapt, ca scop, ci ca mijloc: cu toate armele documentului și ale ficționalizării puse la bătaie, Ion Iovan scoate, în fine, din Mateiu Caragiale un personaj literar în toată puterea cuvântului. Fantasma proiectivă a scribului merge atât de departe încât trimite elegant afară din joc profilul real al modelului, la fel cum în Pale Fire al lui Nabokov notele de subsol ale comentatorului ajungeau să sufoce opera maestrului. Cu foarte puține ieșiri mai fățiș moraliste (pe care le remarca și Paul Cernat în cronica sa), când supra-explică, de pildă, rolul ”terapeutic” al jurnalului, Ion Iovan reușește în genere să-și disimuleze intervențiile proprii, construind credibil un personaj autentic tocmai în jucata sa artificialitate. Scutită de psihologisme patetice, sensibilitatea eroului ”Mateiu” se citește cu atât mai convingător pe reversul încercărilor sale cvasi-disperate de a-și crea un eu-fortăreață. Dintr-o nevoie nevrotică de autoconservare, Mateiu duce un permanent travaliu de conduită, pentru a-și transforma existența într-o operă de artă: ”Forțele mele, cumva latente, cer o anume terapeutică pentru a fi puse în valoare”(p.41), înarmându-se cu un purism stoic -”calme, sang froide, style (…) a releva individul de elită, a-i bate efigia pe chipul meu” (p.77). Viața sa diurnă gravitează în jurul unor tabieturi, reverii, idei de natură complet maniacală. Obsedat de suprafețele de reflexie, de fixarea vizibilă a identității, el caută mereu să se aibă sub ochi, își scrie zilnic propria istorie ca și cum ar face un bilanț pe sârmă. Cu cât mai tare apretul, cu atât mai vibrantă, în substrat, vulnerabilitatea. Veșmintele perfect asortate sau aerul de austeritate superioară sunt esențiale în acest sens, căci ”măcar înfățișarea” trebuie păstrată în orice împrejurare; ”ținuta ireproșabilă la orice oră din zi și din noapte” (p. 169). Eteroclită fără a suna totuși strident, retorica fin lucrată de Ion Iovan în inversiuni, elipse, prețiozități, jargon franțuzit reproduce excelent înțepenirea personajului într-o astfel de asceză estetică.

Autorul poate vehicula pastișe ale stilului matein sau chiar caragialesc fără a face din aceasta un scop în sine: intertextul servește, de fapt, minunat efectul caracterologic. Un Mateiu ”singur și șubred”, cu integritatea personală mereu asaltată, utopic incurabil și conservator depășit de vremuri, încearcă să-și protejeze ”ființa proprie” insolitându-se simbolic prin măști ale nobilității. De aici obsesia titlurilor și demnităților publice, morga etichetei, heraldica sau proiectele ”demiurgice” de transformare a grădinii de la Sionu. Nu m-a convins, pe de altă parte, deloc turnura precipitat senzaționalistă în care înțelege Ion Iovan să-și încheie ”însemnările”. Introducerea presupusului fiu al scriitorului, homosexual declarat, și tabloul Bucureștiului de după revoluție mi se par găselnițe narative cu totul inutile. Iar stilul prețios ce mergea atât de bine în descrierea interbelicului și a vieții aparte a lui Mateiu, placat pe istoria recentă, apare ca fals și inadecvat. Scoțând din calcul ”epistolarul”, volumul lui Ion Iovan rămâne, cu toate ”însemnările” și cu întreg ”indexul”, un eveniment editorial de clasă. Emanație în spirit postmodern a unui model literar interiorizat, dar vie, excentrică și surprinzătoare, cartea se citește empatic și proiectiv, cu delicii deopotrivă textualiste și fantasmatice. E mare lucru pentru un autor ce se recomandă, altfel, ca modest artificier.

(Text apărut în 2009, Cultura, nr. 18 (122), 7 mai)

Adriana Stan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Mincinosul de elită at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: