Exclusively Manea & Bellow

17 februarie 2011 § Lasă un comentariu

(Norman Manea, Înaintea despărțirii. Convorbire cu Saul Bellow – un proiect Words and Images, traducere Nadina Vișan, Polirom, Iași, 2008, 191 p.)

Discuțiile cu/între scriitori au uneori calitatea de a fi plictisitoare. Căci, trecând peste cei cărora le lipsește carisma, neinteresanți în mod natural, mai există o categorie de intelectuali care, deși au potențial în a crea atmosferă, își gestionează, din păcate, prost vanitățile, ținând cu orice preț să imprime până și celor mai firești momente aura unor dezbateri intelectualiste. Însă când se feresc de asemenea metehne, scriitorii devin brusc oameni. Adică se simplifică dintr-o dată, își descoperă biografia, rememorează episoade din copilărie, spun glume, se emoționează când li se laudă o carte de tinerețe, își evocă mama, discută politică etc… Un astfel de dialog se poate găsi și într-una dintre cele mai recente cărți ale lui Norman Manea, Înaintea despărțirii, convorbire cu Saul Bellow (Polirom, 2008). Prefațată de un studiu al lui Norman Manea despre celebrul prozator american, convorbirea dintre cei doi întoarce pe toate părțile biografia evreului rus Belîi, americanizat Bellow. Și, în ciuda faptului că interviul este înregistrat video într-un proiect israelian cât se poate de serios, – Words and Images –, autorul lui Herzog, dar și cel al Fericirii obligatorii refuză orice regie prealabilă. Astfel, umorul evreiesc, eleganța anglo-saxonă și relaxarea americană impun o atmosferă pe cât de selectă, pe atât de accesibilă.

Portretul unui nobil mai în vârstă
Încă din studiul introductiv, Manea încearcă să-și contureze metoda de interpretare a operei și personalității maestrului-prozator. Prin urmare, Cum-să-scrii-despre-un-prieten-cu-notorietate pare a fi provocarea romancierului bucovinean exilat la New York (în capitolul Gânduri despre Saul Bellow). Norman Manea izbutește să construiască o figură echidistantă, dar în același timp complexă, a maestrului Bellow. Pentru el, prozatorul nu poate fi redus nici la ce a înțeles critica literară din romanele sale, dar nici la persoana atât de familiară cu care face excursii la Vermont. În primul rând, Manea refuză o lectură biografistă a prozei celui pe care-l numește un nobil mai în vârstă, deconspirând falimentul unei atare abordări prin aceea că americanii au receptat personajul principal din Ravelstein ca o proiecție artistică a lui Allan Bloom, în timp ce critica românească a pus semnul egal între personajul periferic din același roman – Radu Grielescu – și Mircea Eliade. Pledând pentru observarea categoriilor universale în artă, autorul Plicului Negru avertizează că există riscul de a reduce literatura la un instrument generator de instanțe morale. Căci – nuanțează Manea – „imaginea intelectualului care își înalță glasul în favoarea răului în momente istorice decisive nu se limitează, după cum bine știm, la Eliade sau la Nae Ionescu sau la extremismul de dreapta. Suntem îndreptățiți să depășim simpla confruntare între faptele biografice și realitatea ficțiunii”. În consecință, Manea ia apărarea pofunzimii și ambiguității prozei lui Bellow, conștient că în critica literară certitudinea e unul dintre cei mai mari dușmani. Când afirmă că „în inima prozei lui Bellow se află scrutarea pragmatismului brutal al societății americane, banalitatea discursului cotidian și apetitul popular pentru scandal”, prozatorul român se asigură că a aproximat oarecum limitele unui imaginar, dincolo de acestea preferând prudența analitică.

Pe de altă parte, dintr-o perspectivă a sociologiei literaturii, Bellow apare ca un tânăr profesor la Bard College, unde are de înfruntat dascăli sceptici față de literatura modernă. Este, de asemenea, autoironic, căci în loc să răspundă la întrebarea unui editor român „Cine se ascunde în spatele dumneavoastră, domnule Bellow?”, prozatorul începe să glumească despre faptul că nici măcar foștii colegi de liceu nu aflaseră că luase premiul Nobel. Mai mult, calificat de unii ca reacționar și proscris de apărătorii politicii corecte, Bellow nu se sfiește nici să vorbească liber afirmând că „va considera în cadrul multiculturalismului global de azi, egalitatea culturală pentru Africa atunci când va citi un Proust african”. Dar, dincolo de imaginea sa socială, autorul Iernii decanului rămâne pentru Manea un apropiat prieten: un personaj care se îmbrăca dimineața „în tricou și blugi cu multe buzunare, cu o șapcă de baseball cu cozoroc mare, albastru”, iar seara purta „cămăși roz și papioane cu modele neobișnuite”. Și tot din ipostaza de bun amic, în 1997, când prozatorul român se pregătea pentru vizita în România, Bellow a găsit cu cale să-i dea un sfat, pe care însă acesta nu l-a urmat și a fost nevoit să suporte consecințele: „Ai destule motive de tortură aici. Te vei simți îngrozitor.(…) Manierele, cultura, știi ce vreau să spun. Dar ce se află dedesubt, …nu, nu te duce. Profită de distanță”. Iată, așadar, că dincolo de influența scriitoricească, Below a exercitat asupra lui Manea și o influență cu privire la România. Se poate lesne intui și în ce sens.

Cum am devenit american
Spre deosebire de prima parte a cărții, convorbirea propriu-zisă dintre cei doi prozatori nu poate fi sub nicio formă rezumată. Norman Manea se retrage voit în umbră, formulând întrebări ademenitoare care îl fac pe Saul Bellow să se destăinuie, să se amuze, dar mai ales să recunoască că nu are răspunsuri definitive la nicio întrebare importantă. S-ar putea spune că dialogul scoate în evidență povestea unei deveniri, mai întâi religioase, iar apoi identitare. Dintr-un evreu practicant, Bellow devine un imigrant, iar apoi un scriitor american. Are o copilărie în care a cunoscut boala, în adolescență și-a pierdut mama, după care experimentează o tinerețe ambiguă, marcată de convingeri politice de stânga. Nu după mult timp începe să-și considere viața ireductibil legată de scris, iar cucerirea unui premiu Nobel nu-l afectează mai mult decât părăsirea Chicago-ului pentru că prea-i muriseră toți apropiații în acel loc. În fine, la capătul unui dialog de șase ore, evreul americanizat, Saul, descoperă un nou punct esențial pentru existența sa: bucuria că are un prieten ca Norman. În schimb, despre ceilalți scriitori cu care s-a intersectat, Bellow nu face confesiuni prea detaliate, se ferește să-i valorizeze decisiv. Oricum, Eliade îi apare ca un om care „ juca roluri” și pe care îl bănuiește de legături cu adepții antisemiți ai lui Jung. De asemenea, Ionescu nu-i este foarte simpatic scriitorului american, căci se considera neverosimil de amuzant, dar în același timp îl și compătimește, întrucât era terorizat de nevastă să plimbe câinele fie vreme bună, fie vreme rea. Un portret de-a dreptul comic îi construiește Below prozatorului idiș Bashevis Singer, pe care l-a și tradus în engleză: un om foarte talentat, dar în același timp straniu și grotesc, care „avea ceva Dada în el”: o figură spectaculoasă care cere jurnaliștilor să-i adreseze la conferințele de presă anumite întrebări, numai pentru plăcerea de a le numi stupide în public.

Cu siguranță, însă, că cea mai complexă relație o are Bellow cu sine însuși. Aproape aforisitic când vorbește despre frământările proprii, romancierul american își dezvăluie metamorfoza religioasă printr-un raționament pe cât de retoric, pe atât de valid. Aflat, cum remarcă și Norman Manea într-un comentariu, între Humboldt și Herzog adică între modelul intelectualului și cel al artistului, Bellow învață să trăiască cu ceea ce crede, ba chiar și cu propriile greșeli: „Am încetat să mai dezbat cu mine însumi dacă cred sau nu în Dumnezeu. Nu este o întrebare reală. Întrebarea reală este ce am simțit în acești ani, iar în toți acești ani am crezut în Dumnezeu. Ce pot să fac în legătură cu asta? Deci nu este o chestiune legată de eliberarea intelectualului din lanțurile sale, ci în primul și în primul rând, ține de încercarea de a decide dacă ai de-a face cu niște lanțuri și de a accepta apoi ceea ce crezi”. Astfel, convins că va învinge în cele din urmă – „Când mi-am hotărât drumul în viață mi-am dat seama că societatea va fi împotriva mea. Am știut că am să câștig și că va fi o victorie măruntă (s.m.)” – Saul Bellow transpare prin optica și întrebările lui Manea o autoritate în materie de scris, dar nicidecum o statuie. Morala ar fi că atitudinea trebuie urgent transplantată și în cultura noastră cu desăvârșire provincială încă de la centru, căci pe aici prea se cultivă admirația.

(text apărut în 2009, Vatra)

Claudiu Turcuș
turcus_claudiu@yahoo.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Exclusively Manea & Bellow at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat: