Lucian Dan Teodorovici sau proza naivă

24 februarie 2011 § Lasă un comentariu

(Lucian Dan Teodorovici, Atunci i-am ars două palme, Polirom – Ego. Proză, Iași, 2004, 232 p.)

Apetenţa publicului actual pentru proză scurtă poate găsi în volumul Atunci i-am ars două palme, semnat de Lucian Dan Teodorovici, o mostră de scriitură tânără, fără complexe şi simptomatică pentru destinul unei generaţii de prozatori formaţi pe falia dintre două prefixe: pretranziţie şi postcomunism. Generaţia de care vorbesc e cea naturală, pentru că douămiismul s-a dovedit un eşec iremediabil. Dar asta contează prea puţin în contextul de faţă.

Coordonatorul colecţiei Ego scrie ca un copil cu cheiţa la gât. Cu o aparenţă de simplitate în gesturi deloc studiată sau căutată. Cu cheiţa la gât, adică încuiat în postceauşism. Degeaba încearcă să descuie trapa copilăriei cu nostalgia declarată nu o dată. Apoi, Lucian Dan Teodorovici face muşchi din a scrie intenţionat naiv, tern, cu neîndemânare, cu ploconiri în locuri comune, cu repetiţii de blocaj mental; şi a scrie astfel poate fi un talent, pe care autorul ieşean îl stăpâneşte.

Personajele sunt mânuite ca nişte mănuşi de chirurg. Schematizate lapidar, ele capătă intensitate prin rateurile inerente – autorul deţine pentru fiecare căte un as în mânecă. Unele texte, cum ar fi cele Patru povestiri care compun o unică proză, cam banală, e adevărat, dar exemplară,cu care se deschide volumul, sunt posibile autoficţiuni, dar marea majoritate a lor sunt (numai) de o banalitate (voit) crasă. Subiecte ordinare, intrigi absurde, coincidenţe neverosimile. Cerşetori, funcţionari, oameni simpli. Într-un cuvânt: sisifii postcomunismului românesc.

Piesa de bază a cărţii o constituie ciclul secund, Să ne ierte pistruiatul. Deoarece structura fragmentelor aduce cu organizarea unor memorii, impresia că în subtext avem de-a face cu un demers revanşard se impune de la sine. În intenţie, suita de anecdote trebuia să fie o ministorie în roz a comunismului, la rândul ei programată să facă parte dintr-o eşuată antologie numită Cartea roz a comunismului. Ce a ieşit e un amestec de povestioare la limita de jos a platitudinii, dar o platitudine foarte bine redată. Însă repet: s-ar prea putea ca în backround să pulseze revanşa unui decreţel. Poate mă înşel. În tot cazul, există un umor de nuanţă tragi-comică în evocarea unui cotidian la care Teodorovici lua parte nemijlocit. Pentru că autorul, extrem de darnic în mărturisiri, ne încredinţează că e vorba de o „povestire autobiografică”. Mai mult, într-una din relatări, prozatorul de astăzi ne oferă o lămurire valabilă pentru întreg ciclul: „o să povestesc în rândurile ce urmează despre o anume bucurie. Care, unora, le-ar putea părea tristă. Dar s-ar înşela. Pentru că atunci chiar era o bucurie, iar filtrată prin sentimentele de la acea vreme, nici acum amintirea acelor momente nu mi-e defel sumbră.” Perspectiva rămâne cea de atunci; aproape o retrăire. Îmbibată până la saturaţie de o nostalgie faţă de care trebuie să avem înţelegere; adică să nu fim ipocriţi de dragul ipocriziei refuzând orice patetism.

Cu tot umorul cenuşiu, sec, răsuflat, reperabil de altfel pe tot parcursul cărţii, prozele reunite în ultima parte sunt mai puţin închegate. Au ceva de mecanism rotindu-se în gol, într-un lanţ al coincidenţelor. Ca un disc stricat, ce necesită smucituri la intervale regulate. Dar mâna sigură lipseşte cu desăvârşire. Hazardul e asumat şi resemnarea nu întârzie. La toate astea se adaugă Nefericirea nefericirilor şi ghinionul ghinioanelor sau cum dacă supralicitezi un superlativ absolut efectul va fi de lehamite. În fine, un lucru e clar: Teodorovici pierde din îndemânare – deşi am putea foarte bine să credem că o face premeditat. Scrisul devine tot mai împiedicat, doi paşi înainte, un pas înapoi. Probabil datorită apropierii de zilele noastre, două înainte, una înapoi.

Când închizi cartea, n-ai vrea s-o mai deschizi decât la întâmplare. Şi să-ţi spui împreună cu autorul: aşa s-a nimerit să fie de data asta…

(text apărut în 2008, Echinox, nr. 1-4)

Laurenţiu Malomfălean

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Lucian Dan Teodorovici sau proza naivă at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: