Anexă la „Critica actuală sub asediu”

27 Februarie 2011 § Lasă un comentariu

I. „Revolta” autorilor

O schimbare importantă – şi, până la un punct, previzibilă – ameninţa încă de la începutul anilor 2000 „instituţia” criticii, pusă în faţa unei alegeri incomode: să devină o îndeletnicire aulică, închisă, a unui grup de cunoscători pasionaţi, de cititori de elită, cu o privire mai largă asupra fenomenului literar, sau să se adapteze la noul context social (diminuarea tirajelor, implozia reperelor publicistice şi editoriale, creşterea exponenţială a prezenţei pe internet), dinamizându-şi „acţiunea” critică şi acceptând că astăzi, sub presiunea pieţei capitaliste şi a marketizării agresive a produsului literar (ce are rareori legătură cu lucruri eterice precum valoarea sau validarea estetică), mecanismele de receptare şi de impunere şi-au schimbat aproape în întregime resorturile. Nu mi-aş fi închipuit însă că, puşi în faţa unei asemenea alegeri, tinerii critici ai începutului de secol vor face praf în doar un deceniu imaginea şi misiunea criticii literare. Abdicarea lor de la principiile salutare ale acestei profesii, partizanatele jalnice, abandonarea oricărei etici profesionale – iată imaginea unor oameni care par că nu mai citesc nimic cu plăcere şi circumscriu totul intereselor de grup sau politicii unei edituri, instituţii sau conclav. (…)

Totul e „strategic”, „tactic”, important e să fii nu un bun cititor, ci un bun aranjor, o mizerie de tactician. Eşti atent la ce a scris concurenţa despre o carte şi, în funcţie de interese, de rivalităţi sau de ceea ce îţi cere patronul, te situezi corespunzător. De când e criticul literar mai mult un politician decât un formator de idei şi un cititor superior care încearcă să pună lucrurile în ordine într-o lume lipsită de orice reper? (…) Dar putem să vorbim de etică profesională când eşti arvunit de o editură şi scrii numai după ce ai văzut ce au de zis despre o carte ceilalţi critici tineri? (…) Nu mă interesează criticii-politicieni, nu îi mai citesc, mă lasă absolut rece criticii care nu riscă nimic. Recitindu-i pe Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Matei Călinescu sau Ion Negoiţescu, bucuria şi elocvenţa cu care scriau despre poezia şi proza care se făceau sub chiar ochii lor mi se par inspiratoare. (…) Criticii de azi care nu se recunosc în aceste portrete grăbite ar trebui să facă ceva ca să schimbe imaginea acestei critici eşuate, falimentare, imaginea unei (alte) trădări a intelectualilor.

(Claudiu Komartin, Câteva consideraţii asupra criticii de azi, „România literară”, nr.2, 2011)

Dar să ne întoarcem la critici („voi, cu flori deşarte, care roade n-aţi adus…”). Cred că greşeala ta a fost că ai trimis cartea unor critici „de prestigiu” şi pe care nu-i mai interesează de mult literatura. Majoritatea sunt universitari, au alte preocupări, cursuri de ţinut, probleme cu bursele, granturile, masteratele, doctoratele, cînd să mai citească? Oricum, cei din generaţia ’60 au ieşit la pensie, opiniile lor aproape că nu mai interesează pe nimeni (decît, eventual, pe scriitorii din aceeaşi generaţie, ieşiţi şi ei la pensie). „Optzeciştii”… mda. S-ar părea că ei dau tonul. Din păcate, sunt cam leneşi. Au ocupat catedrele universitare de literatură, au obţinut diverse funcţii administrative şi, cu cîteva notabile excepţii, s-au închis acolo, în aurita lor colivie academică. Mai rămîn ăştia tineri, care-s neliniştiţi şi cam imprevizibili. N-o să dau nume (nu vreau să am necazuri), dar cred că sunt singurii pentru care literatura română actuală mai prezintă oarecare interes. Sunt cîţiva buni la „Observatorul cultural”, au mai fost cîţiva la revista „Cultura”, dar s-au împrăştiat nu ştiu pe unde, mai e grupul de la Cluj, destul de activ, şi mai sunt cei doi-trei din Iaşi. (…) Dacă-ţi pot recomanda ceva: ca să le cîştigi bunăvoinţa, e bine să le sugerezi, aşa printre rînduri, că eşti de stînga, aproape toţi tinerii critici sunt de stînga.

(Petru Cimpoeşu, Scrisoare către un tânăr din provincie, „România literară”, nr.1, 2011)

Aşa sînt criticii. Guralivi, simpatici, alintaţi, distractivi. N-ai venit aici să te războieşti cu ei, nici să provoci, nici să pretinzi ceva, nici să te vaiţi, n-ai avea motive, nu eşti unul dintre resentimentari sau frustraţi, dimpotrivă. Te-au răsfăţat destul, la capitolul ăsta nu te poţi plînge. Nu ştii nici tu de ce-ai venit. Ai venit dintr-un capriciu. Ai venit să te joci. Nu puteai pierde ocazia, nu există o a doua şansă, regula e nescrisă, dar dură, o ştim cu toţii, iar ei, „legiuitorii”, o şi exploatează din plin: la o cronică nu se răspunde. Ai ştiut-o dintotdeauna. De acord. Regula lor, jucăria lor… Dar jucăria voastră? Cîndva, în „copilăria” cea îndepărtată, cînd tu, una, nu aveai romanul, aşa stăteau lucrurile. Credeai intens şi fără rezerve în rostul criticii literare, în prestanţa ei. Priveai spre ea sfios. O vedeai imaculată, gata să te protejeze. Avînd ceva din autoritatea adultului. Numai că jocurile s-au schimbat radical cînd ai cunoscut romanul. Crescuseşi, deveniseşi tu însăţi adult. Îţi pierduseşi inocenţa şi, odată cu ea, critica îşi pierduse şi ea puterea de seducţie. Ajunseseşi în vîrf (în vîrful rîvnit de tine, mă grăbesc să adaug), adică în roman, iar acolo, sus, în roman, e foarte bine. Plăcerea e brutală. Aproape fizică. Atît de mare, că nici nu se poate povesti. (…) Aşa sînt criticii. Precauţi, panicaţi. Cu reacţia lor sinceră, viscerală, de pretinşi chirurgi ai textului, dar care, se pare, n-au fost toţi „făcuţi” pentru meseria asta, de vreme ce leşină la prima incizie şi nu mai au nici puterea, nici voinţa s-ajungă la ţesutul vizat. Colectînd, în schimb, pe sub masă, cu vădită plăcere, tocmai „măruntaiele” incriminate, pescuindu-le febril şi în ascuns numai pe astea. Nu trebuie să fii psihanalist să deduci de partea cui este obsesia şi perversiunea, falsa pudibonderie şi devianţa, lipsa de onestitate culturală şi bucuria maculării… Dar aşa sînt criticii. Maliţioşi, clevetitori, complexaţi. Oameni şi ei. De neînlocuit.

(Dora Pavel, N-aş face schimb pentru nimic în lume, „România literară”, nr.3,  2011)

Cum aţi descrie alegerile criticilor?

Dincolo de cartea mea, showul critic dezvăluit de această anchetă este fascinant şi tulburător ca vechile spectacole de bâlci cu femei cu barbă şi oameni-elefant. Pe unii i-a şocat, pe alţii i-a indignat, eu personal am găsit multe dintre opţiuni monstruoase şi fermecătoare. E uimitor să vezi câţi critici trăiesc în lumi paralele, fără nicio legătură cu literatura română actuală sau cu literatura în general. Am avut şi altădată câte un Iorga (în calitate de critic literar) sau câte un Unghianu, dar parcă niciodată atâţi ciudaţi adunaţi la un loc ca azi.

(fragment dintr-un interviu cu Mircea Cărtărescu, apărut în „Adevărul literar şi artistic”, 2010)

De unde atâta ură? De unde vine ea? Şi cum de are, atunci când e vorba despre scriitori, o tonalitate, o virulenţă atât de nemăsurate? Dumneavoastră, desigur. Eu. Dar la modul mult mai serios, cazul lui Sartre, scuipat de contemporanii săi. Cel al lui Cocteau care n-a putut niciodată să vadă un film până la capăt, pentru că îl aştepta mereu la ieşire cineva care să-l ia la refec. Pound în cuşca sa… Camus luat peste picior… Baudelaire descriind, într-o scrisoare cutremurătoare, “rasa umană” asociată împotriva lui… Lista ar fi lungă. Pentru că ar trebui convocată întreaga istorie a literaturii. Poate că ar trebui să încercăm sondarea dorinţei însăşi a scriitorilor. Care dorinţă? Asta-i bună: aceea de a displăcea. Gustul pentru stigmatizare.

Ştiu pe dinafară această lege neîndurătoare a războiului nuclear în literatură care face să nu existe niciodată posibilitatea unei a doua lovituri.

(Bernard Henry- Lévy, Inamici publici, p.8, 214)

Franţa anilor 50 îi tolera fără să murmure, pe nişte indivizi precum Camus, Sartre, Ionesco sau Beckett. Franţei anului 2000 îi este deja destul de greu să suporte nişte oameni ca mine.

Încet-încet, relaţia dintre mine şi aproape întreaga presă din această ţară a ajuns să fie marcată de o ură totală, în sensul în care vorbim despre un război total (un război ciudat, în care eu sunt dezarmat).

(Michel Houellebecq, Inamici publici, p.72)

II. Cuvântul criticilor:

5.) Sub felurite pretexte (…), persoane şi publicaţii care au autoritate asupra publicului ridiculizează sistematic pe toţi scriitorii contimporani, deplângând decadenţa literilor, deşi suntem într-o epocă înfloritoare şi oricum foarte importantă sub raportul preocupărilor măcar teoretice.

6.) Scriitorii se boicotează unii pe alţii prin reviste, bârfindu-se, fără raţiuni critice. Publicaţiile recenzează numai ce convine grupurilor. Aproape nicio revistă nu dă un tablou total al cărţilor apărute.

7.) Critica derutează pe cititor, întrucât atunci când un critic declară că o carte e slabă, ceilalţi o vestesc genială, din spirit de contradicţie, şi invers. Cititorul a pierdut orice încredere în critică.

8.) Criticii erau înainte profesori universitari şi înrâureau de-a dreptul asupra viitorilor profesori. (…) Azi criticii, deşi merituoşi, fiind simpli publicişti (..), n-au suficientă suprafaţă socială.

9.) Tinerii ţin prea mult să devină iluştri cu orice chip şi prea puţin să se convingă că pot crea.

10.) Editorii, făcând ei înşişi reclama cărţilor, fără a consulta niciodată pe critic, au obicinuit publicul cu ideea că o carte e o distracţie pentru după-amiază. Azi mulţi cititori socotesc carte proastă aceea care nu e veselă şi lesne de citit. (…) Editorii, văzând în tipărirea de cărţi o simplă afacere şi fiind informaţi în mod insidios că se cer cărţi de tineri, au început o goană (uneori concursuri) după autori noi şi rezultatul a fost o ploaie de volume fără nicio valoare care a prăbuşit orice încredere în literatura română.

(G. Călinescu, „De ce nu se citeşte”, 1939, Opere, vol 4, Publicistică, p.19-22)

Provenite, de fapt, din frustrări şi dezamăgiri comune, (cele mai multe dintre) reproşurile de acum ale scriitorilor la adresa criticilor sînt nefondate, meschine, umorale, oricum nu pot fi aduse în bloc şi întregii bresle, destul de eterogene, alcătuite din critici şi istorici şi eseişti şi cronicari literari de vîrste, formaţii, talente şi caractere diverse. În textele nemulţumirii lor, scriitorii acuză cîteva situaţii pentru care criticii n-au, de fapt, nici o vină. Da, nu toate cărţile ajung să fie recenzate; da, discursul critic este cît se poate de eterogen; da, criticii sînt constrînşi să facă, deseori, şi altceva decît critică literară, fiind solicitaţi să jurizeze, să consilieze, să coordoneze colecţii în edituri etc. nimerindu-se uneori în posturi aparent conflictuale dpdv al intereselor. În primul rînd, nu e vina criticilor că scriitorii acceptă să fie publicaţi de orice editură şi în orice condiţii, adică fără tiraje la vedere, fără bugete de promovare, fără contracte serioase care să le aducă nişte recompense financiare. Mă tem că scriitorii impută criticilor ceea ce ar fi trebuit, mai întîi, să pretindă editorilor. (…)

Apoi, ce nu se mai vede este faptul că în atribuţiile unui critic literar intră de mulţi ani, pe lîngă drumul pe la edituri pentru procurarea cărţilor, şi o muncă (plătită, dar) invizibilă de marketing literar: jurizări pentru burse, finanţări şi traduceri, prelegeri şi conferinţe, prezentări, consilieri şi recomandări de cărţi şi scriitori români pentru edituri străine ş.a. Şi tot criticii sînt cei apostrofaţi că nu se mai interesează de literatură şi că nu-şi fac meseria cum ar trebui! Dar cîţi dintre scriitorii care au primit burse şi invitaţii pentru lecturi şi colocvii în străinătate s-au întrebat, oare, cum au ajuns acolo, cine i-a prezentat, cine i-a pus pe liste, cine i-a recomandat traducătorilor, editorilor şi promoterilor străini, cine le-a selectat textele pentru volumele colective în traducere etc.?! Ei bine, aceşti critici „îmbuibaţi“, „amnezici şi carierişti“, „pervertiţi“, „ignoranţi“, „abuzivi, imprudenţi“, „precauţi, panicaţi“, „viscerali“, „maliţioşi, clevetitori, complexaţi“ ş.cl.

Un alt aspect neluat în calcul de scriitorii degrabă aruncători de invective este faptul că revistele culturale sînt puţine şi cu distribuţie proastă, şi-au redus paginile, cotidianele au renunţat la suplimente, unele nu mai au nici măcar secţiuni culturale, oricum plătesc mizerabil, iar criticii sînt şi ei tot mai puţini deoarece critica literară a devenit o meserie de pasiune şi de sacrificiu, care nu mai aduce nici cititori, nici prestigiu, nici bani – adică exact motivele frustrărilor scriitorilor înşişi. Apoi, scriitorii, toţi scriitorii, suprasolicită forţele şi capacităţile criticilor literari atunci cînd au pretenţia de la ei să le recenzeze publicistic / să le interpreteze academic cărţile, toate cărţile, să-i promoveze / să-i premieze / să-i canonizeze – toate în acelaşi timp şi în mod cît se poate de obiectiv, ştiinţific şi echitabil. Or de la selecţia editurii (a autorului care vrea să-şi publice cartea), pînă la selecţia cărţii (a criticului care vrea s-o recenzeze) e un traseu ce conţine cîteva filtre de selecţie, unele, fatalmente, subiective. Este inevitabil ca multe dintre cărţi – şi se scrie enorm literatură! – să nu ajungă niciodată să fie citite sau recenzate. Din fericire, cărţile valoroase, chiar şi cele ghinioniste, nu rămîn niciodată nedreptăţite sau nedescoperite pentru prea mult timp.

(Marius Chivu, Moarte(a) criticilor literari!, „Dilema Veche”, nr. 366, 17- 23 februarie, 2011)

(…) over the last 5 or 10 years, the culture’s relationship to time has changed pretty drastically. The shift is so obvious that it’s boring, by now, even to name the culprits: Google, blogs, texting, tweets, iPhones, Facebook — a little army of tools that have given rise to (and grown out of) radically new habits of attention. Many of us are now addicted, on the dopamine-receptor level, to a moment-by-moment experience of life that’s defined by a behavior sometimes referred to as “time slicing”: jumping every few seconds between devices or windows or tabs, constantly swiveling the periscope of our attention around and around the horizon to see where the latest relevant data-burst might come from. What we can say, for sure, is that sustained exposure to the Internet is changing the way many readers process the written word. Texts are shorter and more flagrantly interconnected, with all kinds of secret passageways running into and out of one another. This has already changed the way we produce, read, share and digest our writing. Inevitably, it will also redefine what it means to practice book criticism, at least for those of us who aspire to write for something like a general audience.

I like to think of the new world order (the iPocalypse, whatever) not as a threat to criticism — or not only as a threat — but as an opportunity. It will cure critics, of necessity, of some of our worst habits. For one thing, we can no longer take readers’ interest for granted. This should create a healthy sense of urgency — it should prevent critics, in other words, from producing the kind of killingly dull reviews that seem intended for someone trapped in a bus shelter during a giant rainstorm, circa 1953. This is not an approach we can get away with today, when every reader is half a second away from doing 34,000 other things. We have to work harder to justify our presence on the page, our consumption of readers’ increasingly precious attentional units. This means writing with more energy, more art, more conviction, more excitement and a deeper sense of personal investment. It means returning to fundamental questions: What is literature? Why do we read it at all? What happens if we don’t? The contemporary critic has to be an evangelist — implicitly or explicitly — not just for a particular book or author, but for literary experience itself.

(Sam Anderson, Translating the Code Into Everyday Language, „New York Times”, 2010)

A refusal to heed the advice of highbrow cultural critics is nothing new. But when the public can quickly share their own – different – views on Twitter, Facebook, myDigg and other social media, is criticism dead? (…)

There is, of course, nothing terribly novel about a critical consensus. In America nowadays, critics usually travel in packs, afraid to stray lest they be left wandering by their lonesomes outside the conventional wisdom. What is novel is the vehemence of this consensus, the insistence that these things were not just good but somehow the very best, and the way in which this consensus immediately entered the larger culture. (…) There was a period of a month or so late last summer and early autumn when The Social Network, Freedom and Boardwalk Empire were so ubiquitous that you could scarcely pick up a newspaper or magazine, watch a TV show or listen to a radio show without reading or hearing about them. Even President Obama had a copy of Freedom tucked under his arm to take on vacation. And there was something else novel this time around. Despite the deafening ballyhoo, the critical consensus didn’t seem to make much difference to the larger public. The Social Network did only „all right” business, not the sort of business one might expect for a celebrated cultural milestone. (…)

So if this was some sort of critical last stand, a desperate ploy by critics to display their power by circling the wagons, it seems to have failed. Even if The Social Network wins the Oscar as expected, Freedom the Pulitzer Prize and Boardwalk Empire the Emmy, it would only serve to confirm the breach that now seems to exist between the critics and the public. Once upon a time, critics could close that breach through a process close to cultural brainwashing. They could get people to see and love The Social Network, to read Freedom, to watch Boardwalk Empire. Now they can’t. The usual suspect in this immunisation is the internet. It is certainly no secret that the internet has eroded the authority of traditional critics and substituted Everyman opinion on blogs, websites, even on Facebook and Twitter where one’s friends and neighbours get to sound off.

This was criticism as entertainment but it also demonstrated a genuine dispute over cultural hierarchy – over the claims of informed taste over popular taste. Eventually the battle ended, the dust settled, and movies, TV shows and even popular music became acceptable topics for serious critical discourse. This did not mean, however, that high culturists had totally capitulated to popular taste. It only meant they had shifted the terms of their authority to fit the new circumstances.

One might imagine there would be an enormous diversity among critics, tough-minded souls each expressing his or her own unique sensibility. And, as mentioned, there once was. But among American critics in the traditional media today, there is surprisingly little diversity. The „best” film lists or „best” television lists or „best” album lists or „best” book lists usually have the same titles, regardless of critic or publication. In short, critics continue to attempt to assert their control, only they do so by uniformity, coincidental or not. And the public seems to sense it.

(…) internet, one of the central functions of which has been to challenge authority – to provide a democratising voice against the custodians of official culture. Thus the old spent war between high and low seemed to reconstitute itself into a war between traditional media and new media.

(…) By now the brickbats flung by critics at bloggers and by bloggers at critics are old news. „Bloggers in pyjamas” was the taunt by the mainstream media. But there is an irony in this fight that neither side seems to recognise. Though the most popular bloggers have come to threaten the influence of the old establishment critics, it is in the new nature of the internet that the more popular these bloggers become, the more establishment they become.

(…) So while bloggers may dilute the authority of critics in the traditional media, the real threat to cultural authority turns out not to be blogging but social networking. It is Twitter, Facebook, myDigg, Yelp and dozens of other sites where, sometimes just by sheer quantity of opinion, the people are overrunning the Winter Palace of cultural elitism.

(…) The point is that authority has migrated from critics to ordinary folks, and there is nothing – not collusion or singleness of purpose or torrents of publicity – that the traditional critics can do about it. They have seen their monopoly usurped by what amounts to a vast technological word-of-mouth of hundreds of millions of people.

(…) We live, then, in a new age of cultural populism – an age in which everyone is not only entitled to his opinion but is encouraged to share it. Nothing could be more American.

(Neal Gabler, Everyone΄s a critic now, „The Observer”, 2011 discutat şi de Cătălin Sturza în „Cultura”, Ce rost mai au criticii?)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Anexă la „Critica actuală sub asediu” at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: