Terian cel-pornit-împotriva-esteticului

10 Martie 2011 § Lasă un comentariu

Textul de mai jos reprezintă rezumatul dezbaterii metacritice din 24 noiembrie 2010. Am fost acolo cam douăzeci de persoane (metacritici, profesori-model, studente și studențași), care ne-am dezestetizat ca la carte. Pentru că, pe un frig insistent, l-am ascultat și combătut pe Andrei Terian cel-pornit-împotriva-esteticului.

Astfel, discuția demarează în trombă dinspre cele trei pre-texte semnate de invitatul serii: „Despre gust și metodă” (fragment din G. Călinescu. A cincea esenţă, Cartea Românească, 2009), „Împotriva esteticului” (Cultura, 2006), respectiv „Despre limitele criticii” (dialog cu Gabriel Nedelea, 2010).

La început, Andrei Terian își reformuleză argumentele din textul apărut în Cultura, în cadrul unei anchete referitoare la problema autonomiei esteticului în discursul critic românesc recent. Astfel, criticul nu crede că există esteticul ca o esenţă a literaturii, ba mai mult, că nici critica literară n-ar avea nevoie de această categorie vetustă pentru a fi legitimată. Toate astea pentru că, susține Andrei Terian „Literatura şi critica pot să funcţioneze foarte bine fără estetic, tot aşa cum fizica, de pildă, funcţionează foarte bine şi fără a defini noţiunea de fizicalitate, să zicem, sau, de pildă, vândutul zarzavaturilor funcţionează foarte bine fără a defini noţiunea de zarzavatologie.”

Apoi, referitor la distincţia dintre gust şi metodă, criticul de la Sibiu nu crede că s-ar putea stabili riguros o asemenea disociere, aducând în discuție ca exemplu modul în care Eugen Lovinescu citeşte în Istoria literaturii române contemporane schiţele lui Caragiale fără a deosebi naratorul de autor – cum se întămplă în capitolul dedicat Hortensiei Papadat-Bengescu. Mai mult, în cel de-al treilea text atașat, Andrei Terian susține că opoziția dintre teorie şi practică nu poate fi atât de tranșantă, nevăzând în teorie o instanţă supraordonată practicii, total independentă de empirie, ci tot o activitate de natură practică sau empirică mai largă sau, folosind o formulă a lui Richard Rorty, teoria n-ar fi decât o încercare de a citi mai multe texte dintr-o dată. Trebuie menționat că textul în cauză reprezintă doar un pasaj dintr-un interviu acordat revistei Mozaicul, în care criticul răspunde unei întrebări referitoare la mirabila cvintă esență. Pe scurt, a cincea esenţă sau inefabilul n-ar putea constitui obiectul criticii literare, care, în opinia lui Andrei Terian, nu poate fi decât un discurs, dacă nu raţional, cel puţin argumentat despre literatură – fapt ce asigură disciplinei un caracter instituţional.

Inconfundabilul Andrei Terian

Mai departe, Andrei Terian s-a văzut nevoit să-și argumenteze poziția antiestetică, primul impuls fiind oferit de Alex Goldiș, dornic să afle de unde porneşte polemica la adresa autonomiei esteticului. Andrei Terian îi menționează pe Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, Manolescu, Simion, Lefter şi se referă chiar la numeroşii critici de după 1989, pentru care, pentru a exista artă, este nevoie să existe o esenţă a acesteia, si anume esteticul. Andrei Terian chestionează și înlocuiește legitimarea esenţialistă a literaturii cu o simplă legitimare pragmatistă, cu alte cuvinte, literatura există și contează doar pentru că o comunitate importantă o recunoaşte ca pe un domeniu distinct, ca pe o activitate distinctă. După ce recunoaște că generaţia `80 practică un discurs critic ambiguu și că, de la Gherea încoace, discursul antiautonomist a existat mereu în critica românească,

Andrei Terian se vede nevoit să răspundă unei interpelări formulate de doamna conferențiar Sanda Cordoș, anume: ca să îndepărtăm acest pericol al esenţialismului, al autonomiei esteticului, la ce ar trebui concret să renunţăm?

În acest punct, Andrei Terian se rezumă la o autonomie a esteticului văzut în funcția lui de componentă a unui ansamblu de practici pe care îl întâlnim în cronica literară din toate timpurile. De exemplu, când cronicarul cutare declară că versul x este „splendid”, acesta e un mecanism inerţial de a argumenta valoarea unei opere. Prin urmare, criticul crede că ar trebui să renunţăm la aceste adjective lipsite de conţinut, folosite cu exces de zel în critica de întămpinare, dar și în foarte multe dintre istoriile noastre literare, în studii monografice etc. (exemplu frapant: Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române și hiperuzul unui cuvânt ca „inconfundabil”).

Mai departe, Andrei Simuț aruncă în scenă ideea de recontextualizare a esteticului, mai puțin sau mai mult autonom – faţă de estetizarea existenţei prin mass-media, față de sfârşitul artei, mai mult sau mai puțin clamat în capitalismul contemporan – la care Andrei Terian răspunde întrebându-se retoric: oare de ce nu se articulează un discurs nou, o refundamentare teoretică a esteticului.

Fructe și legume necomestibile

Vizibil în dezacord cu mai tânărul critic, domnul profesor Ion Pop susține că, vorbind despre artă, noi nu presupunem de fapt un ce autonom, și recurge la un expemplu din Iuri Lotman: „când te duci la un tablou tu mânânci mărul din tablou?!” Cu alte cuvinte, autonomia esteticului ar fi tocmai această mediere între mărul din care muşti şi mărul din tablou.

Andrei Terian acceptă că există o diferenţă între mărul real şi mărul din tablou, dar această diferenţă n-ar fi între estetic și real, ci e mai degrabă legată de real şi discursiv în general. Pentru că, susține criticul, aceeaşi proprietate se aplică şi în cazul unei reclame la McDonald’s: „eu nu iau cartofii aceia de pe afiş să-i mănânc, dar asta nu face reclama o operă de artă, o face un discurs”.

Literatură sau estetic?

Mai departe, contrariat de o frază din textul împotriva esteticului, Alex Goldiș devine foarte curios în legătură cu posibila diferențiere terianescă dintre literatură şi estetic. Momentul este valorificat de Claudiu Turcuș, pentru care problema lui Andrei Terian vizează numai receptarea literaturii prin intermediul esteticului (adjectivele goale de conținut amintite mai sus). Adriana Stan intervine în discuție și constată că până şi în cronicile și analizele sale, criticul antiestetist foloseşte cuvinte mari ca „splendid” sau „capodoperă”, cu diferenţa că el poate să le argumenteze pragmatic; mai mult, intervenționista crede că miza textului nu era sensul absolut al esteticului, ci pur şi simplu o anumită accepţiune a sa specifică unui context cultural românesc.

Dar Andrei Terian intervine promt și retează fără milă orice tulpină de valorizare a categoriei esteticului: „Eu nu cred că putem face astfel încât categoria esteticului, oricum am defini-o, să aibă vreo relevanţă pentru critica literară. […] nu există nimic specific literaturii care să poată fi definit drept o esenţă estetică a acesteia.”

Reluând interpelarea Sandei Cordoș, Claudiu Turcuş îl somează pe Andrei Terian să explice la ce ar trebui renunţat pentru a nu mai perpetua un discurs critic nefundamentat. Răspunsul este întrerupt de intervenția salvatoare a lui Cosmin Borza, care, venit cu notițele pregătite, îl atenționează pe criticul antiesențialist că fără estetic ar ajunge la literatura vie, la esențialitatea vieții – parte pe care Andrei Terian afirmă că n-o mai susține. Mai mult, aflăm de un proiect eșuat al autorului, o carte intitulată Paradoxul lui Aristarh, în care s-ar fi argumentat faptul că un discurs critic asupra literaturii are două opţiuni: fie să accepte că nu există esteticul şi să explice literatura printr-un joc pur contextual, contingent al valorilor extraestetice, al valorilor pur şi simplu, fie să eşueze într-o teorie lingvistică. Numai că, ulterior, Andrei Terian s-a văzut nevoit să concluzioneze puțin diferit: critica literară e o discuţie despre criteriile evaluative în aceeaşi măsură în care e o discuţie despre operă. Cu alte cuvinte, nu există decât meta-critică literară, ceea ce, evident, nu poate fi decât pe placul metacriticilor.

Neconvins de argumentele terianice, Alex Goldiș insistă, hotărât să afle de ce există literatură [şi nu există (autonomia) estetic(ului)] în viziunea colegului său. Răspunsul vine destul de previzibil: pentru că literatura e o continuă evoluţie a convenţiilor, pentru că, nu-i așa, putem găsi texte care se aseamănă din două-trei puncte de vedere, dar nu putem găsi un criteriu comun care să le subordoneze. După un schimb de replici aprinse între cei doi, se produce intervenția promptă și la obiect a Mihaelei Ursa: în fond, esteticul tocmai asta este, o convenţie împărtăşită.

„Ce s-ar întâmpla dacă am modifica forma instrucţiunilor de asamblare a avioanelor?” (Andrei Terian)

Apoi, discuția deraiază în considerații despre geniu și talent fără acoperire, despre interpretul prost, despre autonomia esteticului privită ca un ansamblu de practici, despre analiză tehnică și structuralism, însă, mai ales, despre forma discursului literar, care, în opinia Sandei Cordoș, pentru a fi valid ar trebui să lucreze asupra lectorului, să-i lămurească valorile, credinţele și afectele. Acceptând această ultimă idee, invitatul serii pune degetul pe rană: problema e cum diferenţiem literatura de un text juridic, de un text filosofic şi de alte asemenea texte, deci de alte tipuri de discurs şi nu de alte activităţi.

Întorcându-se la unicitatea formei, Andrei Terian e de părere că aceasta nu distinge literatura de niciun alt discurs. Pentru că, nu-i așa, și Constituţia Americană şi Ființă & Timp şi Teoria Relativităţii trăiesc tot din unicitatea formei. În contrast, actualizănd o poziție barthesiană, Alex Goldiș vede chiar în această unicitate formală definiţia neesenţialistă a esteticului: esteticul ca formă unică. Pentru că, exact așa, datorită unor indici participativi, autorul unui text literar poate reuşi să transmită mult mai autentic un sentiment, o idee. Cu alte cuvinte, unicitatea textului literar e un surplus de emoţie, de informaţie. Numai că, după ce Oana Pughineanu, pe post de avocata terianului, se întreabă de ce trebuie să atribuim esteticului unicitatea formei, Andrei Terian se remarcă din nou, repetându-se: dacă esteticul nu există, unicitatea formală nu e specifică literaturii.

În acest moment, criticul este asaltat din toate părțile: literatura este limbajul intuiţiei, al simbolurilor (Ion Pop), filosofia, ne pare rău, transmite nişte valori mai tranzitive (Alex Goldiș), literatura pornește de la limbaj, dar îl depășește (Sanda Cordoș), în filosofie stadiul de semnificare e total diferit (Cosmin Borza). La toate aceste remarci, Andrei Terian răspunde tipic: „faptul că literatura e un text polifonic şi profund, pe când toate celelalte texte sunt, săracele, handicapate din punct de vedere tematic, mă tem că e o prejudecată a noastră, a literaţilor.”

În sfârșit, după ce Sanda Cordoș vede în estetic numai un element din ceea ce înseamnă opera literară – cu alte cuvinte literatura nu e egală cu esteticul, deși acesta e un criteriu esențial în calificarea unui text ca literatură şi în valorizarea lui – Cosmin Borza observă că, spre deosebire de optzecism, „capii generaţiei 2000 n-ar avea probleme teoretice. A, că nu există esteticul, bun, şi acesta e un punct de pornire.” Sau de final?!

 

A consemnat,

Laurențiu Malomfălean

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Terian cel-pornit-împotriva-esteticului at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: