Zaira sau A te povesti

22 Martie 2011 § Lasă un comentariu

(Cătălin Dorian Florescu, Zaira, Polirom – Fiction LTD, Iaşi, 2010, 472 p.)

„În vremurile astea, e rău să devii bărbat” spune un personaj din Zaira, romanul recent tradus în româneşte de Mariana Bărbulescu după originalul din 2008. Autorul este scriitorul elveţian de origine română Cătălin Dorian Florescu. Citatul poate fi înţeles şi ca o declaraţie poetică, de vreme ce romanul este construit în întregime din perspectiva unei femei şi de vreme ce această substituire de voce soluţionează tehnic intersectarea unei istorii de familie (prinsă în istoria unei ţări) cu o poveste de iubire. Inspirată, ca şi anteriorul Maseurul orb (tradus la noi în 2007), din destinul unui personaj real (Zaira, ca şi Traian – unul dintre personajele cele mai importante ale volumului – trăind în prezent la Timişoara), cartea de faţă utilizează pretextul „realist”-autenticist pentru a compune o naraţiune deloc străină de ritmurile realismului magic. De o coerenţă aproape geometrică, romanul urmează un singur principiu organizator: figura (retorică, de stil, dar şi imaginală) a „călătoriei ameţitoare”. De la naşterea în 1928 (călătoria „prin mama”), petrecută într-o gară de provincie, la maturizarea sentimental-erotică (altă călătorie prin trup, dar şi printre trupuri), la nebuneasca evadare, prin Cehoslovacia ocupată, „dincolo” (călătoria până în Washington, prin istoria cea mai acută) şi la revenirea în Timişoara (călătoria înapoi, la capătul iubirii şi al trădării), Zaira parcurge o singură călătorie turbillonară, ameţitoare.

Dintre cele patru părţi ale romanului, prima („Începe ameţitoarea călătorie”) face oarecum figură distinctă şi este, din punctul meu de vedere, cea mai reuşită sub raport ficţional, chiar dacă părţile următoare susţin greul compoziţiei. Ea cuprinde relatarea copilăriei, în retrospectivă, de sub „un cerc mare – asta e pălăria – şi două semicercuri mici – ăştia-s pantofii”, figuri adăpostind o Zaira bătrână, pe terasa de unde pune la cale întoarcerea la adevărata ei iubire. Aproape clasic în preţuirea sa pentru claritate şi limpezime grafică (în contrapunct la obsesia „ameţitoarei călătorii”), romanul deschide aici bucla biografică pe care o va închide pe ultima pagină. Născută dintr-o femeie atât de subţire, încât este trasă prin inelul de cununie, dintr-o bunică cumpărată de la familia sa catalană cu greutatea ei în aur, Zaira îşi anunţă destinul ulterior de păpuşăreasă genială chiar din pântece, de unde manipulează, ca dintr-o cutie de rezonanţă sau ca din ambalajul de lux al unei păpuşi absolute, primul său public: „Mie mi-a plăcut efectul pe care l-am avut asupra lumii, am lovit din nou”. De aici, mânuirea păpuşilor devine, cu ajutorul unchiului Zizi – cel mai prezent absent al maturizării Zairei -, mod de comunicare. Fetiţa lipsită de prezenţa mamei şi a tatălui, nutrită însă cu dragostea bunicii, a mătuşii, dar mai ales a unchiului Zizi, deprinde vocea personajelor din commedia dell’arte. Interpretându-i pe Spavento, Paggliacio şi Pantalone, unchiul descoperă o portiţă secretă de acces către interioritatea ei paralizată în depresie şi negare, învăţând-o să iasă din letargie punând „un picior înaintea celuilalt”, pentru că „viaţa nu e o joacă. Dacă nu faci ceea ce spui n-o să mai ştie nimeni cine eşti”. Ulterior, după instalarea comunismului, din interiorul teatrului de păpuşi care o consacră profesional, Zaira are îndrăzneala de a spune lucrurilor pe nume sfidând cenzura politică sau, şi mai târziu, tot din interiorul unei păpuşi şi al unui spectacol pus în scenă pentru un singur spectator – îşi recucereşte iubitul pierdut.

Această primă parte întreţine legături sugestive nu numai cu Garcia Marquez şi cu dinastia de pe Macondo, ci şi cu Isabel Allende: tăvălugul violent al istoriei care răvăşeşte destine şi trupuri în Casa spiritelor este transcris de către Cătălin Dorian Florescu tot în cheie fiziologică (prima menstră a Zairei corespunde primelor vărsări de sânge etc.). O referinţă indirectă poate fi – numai pentru prima parte – Ștefan Agopian, însă mai degrabă pentru legătura creată tot prin raportare la realismul magic, şi nicidecum pentru vreo recuperare paradigmatică. Următoarele părţi pierd din poeticitate pentru a câştiga în conţinut: atenţia calofilă pentru detaliul de construcţie se îndreaptă în următoarele părţi către subiect. Lucrurile capătă acum viteză exterioară (în copilăria Zairei ele având mai degrabă o accelerare interioară), naraţiunea câştigă teren, fără a deveni însă omniscientă: perspectiva interioară a relatării face posibile suspansul şi lovitura de teatru în urma căreia personajul revine la Timişoara.

Întregul roman întreţine o anumită complicitate între povestire şi putere. „Toţi cei care mi-au spus poveşti în America au vrut ceva de la mine” – una dintre frazele-cheie ale cărţii, traduce ideea că orice poveste livrează un destin, epuizându-şi existenţial protagonistul, abandonându-l gol în puterea altuia, a atotputernicului interlocutor. Personajele au, fiecare, câte o poveste fascinantă, nici măcar personajele secundare nu sunt lipsite de propria istorie remarcabilă, doar că poveştile sunt secrete, ele sunt relatate în momente cruciale şi – dintr-o stranie precauţie – nici atunci până la capăt (vezi scrisorile falsei fericiri trimise de părinţii Zairei în America). Realitatea deţine – la Cătălin Dorian Florescu – cu totul paradoxal faţă de aşteptările ridicate de romancier până acum, ca scriitor „de subiect” – o calitate care o face insuportabilă, ne-narabilă. De îndată ce povestirea ei începe, ceva din personajele realităţii se subţiază ameninţător. Astfel stând lucrurile, istoriile sunt în pericol să devină de hârtie, iar recursul romancierului la metafora marionetei este o soluţie excelentă, încă o dovadă că avem dinainte un foarte bun scriitor. Marioneta este – în Zaira – mai puţin o metaforă pentru victima manipulării, şi mai mult o formă de protecţie, o zonă tampon izolatoare, între subiect şi comunicarea exterioară de sine. Prin intermediul acestui binevenit artificiu tehnic, Zaira îşi câştigă libertatea dincolo de masca de mucava păpuşească ori la capătul sforilor care conduc personajele din poveştile altora.

Cea mai cinematografică (vezi trimiterile la Casablanca şi la Hollywood), ultima parte a romanului este şi cea mai captivantă: nu este vorba doar de măiestria dozării tensiunii narative, ci şi de lansarea unor personaje secundare memorabile. Omul-şofer, Eugene nu-şi părăseşte niciodată limuzina, nici măcar după ce-i aflăm numele de familie (Ionescu), Dejan şi Odette sunt fantome unul pentru celălalt, Profesorul ascunde o istorie misterioasă, intrând şi ieşind din relatare cu aceeaşi discreţie. Această galerie pare să fie completarea cinemascopică a galeriei teatrale de personaje la fel de greu de uitat din prima parte (Zizi, bunica, Zsuzsa şi Josef, benignul Dumitru cel bătrân urmat de maleficul Dumitru cel tânăr). Cred că autorul mizează, în construcţia sa temporală de lungă durată, pe această succesiune de metafore scenice. Pe la începutul cărţii, mama povesteşte în aceşti termeni despre transformarea Bucureştiului: „a crescut şi s-a făcut mai frumos în ultimii ani. Au fost pavate străzile şi au fost lărgite; nu mai e mult şi maşinile frumoase, Ford şi Chevrolet, vor alunga trăsurile. /…/ Acum cinematograful face concurenţă teatrului. Ele apar peste tot, cinematografele.” Aceste scrisori târzii ale mamei au rolul de a compensa o istorie „mare”, de care romanul nu se ocupă decât în cheie subiectivă. Totuşi, aceste părţi sunt cele mai puţin reuşite: o anumită stridenţă destul de tezistă a vocii care vrea să descrie lucrurile „aşa cum sunt”, un falset născut din prea puţin credibila exprimare a dramei unei ţări întregi duc la pierderea aderenţei ficţionale, dintr-un exces de atenţie la verosimilitate.

Zaira are marele dar de a crea o poveste fascinantă (este genul de roman fără ieşiri secundare, pe care nu-l poţi abandona înainte de a ajunge la capăt) şi de a compune o atmosferă a cărei amprentă durează mult după lectură, asemenea mâncărurilor (din bucătăria Zsuzsei sau nu) a căror amprentă aromatică dăinuie mult după ospăţ. În turneul său de promovare a cărţii în România, Cătălin Dorian Florescu le declara studenţilor de la Literele clujene că a încheiat cel mai recent roman al său, cel dintâi „cu totul şi cu totul inventat”, cel dintâi în care autorul renunţă la „oferta” subiectului real în favoarea puterilor discreţionare ale invenţiei imaginative. După delectarea cu Zaira nu putem decât să aşteptăm cu maximă curiozitate acest nou roman plin de promisiuni.

(Text apărut în 2010, Steaua, nr. 3-4)

Mihaela Ursa

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Zaira sau A te povesti at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: