Suprarealismul office

3 aprilie 2011 § Lasă un comentariu

(Ştefania Mihalache, Poemele secretarei, Cartea Românească – Proză, Bucureşti, 2010, 280 p.)

Ciudat e că dintre operele „autenticiste” ale noii generaţii de scriitori – care-şi propun să surprindă realitatea sordidă a tranziţiei – majoritatea s-au angajat în transcrierea mizerabilismului cotidian, lăsând la o parte condamnarea „paradisului capitalist” şi al consumerismului (excepţie face poate doar Elena Vlădăreanu, cu Europa. Zece cântece funerare şi Spaţiu privat). Ce-i drept, asta şi pentru că despre efectele lui abia putea fi vorba în primii zece ani de după comunism. Astfel încât, măcar la nivel tematic, recentul roman al Ştefaniei Mihalache reprezintă o surpriză. Poemele secretarei (Cartea românească, 2010) spune povestea unei literate care încearcă să se integreze profesional într-o agenţie de publicitate. Numai că, cel mai adesea, aşteptările înalte ale tinerei cu veleităţi de poetă se ciocnesc de principiile eficientizării capitaliste. Întregul roman nu face decât să redescopere, sub fiecare aspect, incompatibilitatea de structură dintre aspiraţiile Andradei Panu şi realitatea dură, dar edulcorată, a corporaţiilor. Sunt inventariate şi deconstruite, pe rând, toate temele şi clişeele care au coborât, în jurul anilor 2000, din sitcom-urile americane în plină realitate românească: ritul de iniţiere a tinerei secretare, relaţia love-hate cu un şef dur, dar inteligent şi în fond nu lipsit de umanitate, micile invidii şi răutăţi colegiale etc.

Pentru a trăda inconsistenţa acestor relaţii şi ritualuri, autoarea nu mizează însă pe codul realist – puţine scene din roman sunt pur tranzitive –, ci pe un limbaj încifrat şi pe inserţii onirice. Privită din unghiul tinerei literate, care levitează sau se împiedică mai tot timpul în propriile gânduri, realitatea biroului se transformă într-o suprarealitate, populată de un bestiar pitoresc şi înşelător: telefoanele „sună ca o ceată de pisici isterice”, computerele „au o respiraţie grea”, „eşarfa multicoloră” a unei colege „zboară ca o pasăre exotică pe canapeaua de piele”. Captivă în „secretariatul de sticlă”, Andra însăşi e „o păpuşă vie ale cărei butoane sunt butoanele telefonului”. Departe de a sugera luxurianţa unui univers, această permanentă colcăială de culori şi de forme – opusă liniilor clasice ale office-urilor simandicoase –, trădează procesul general de depersonalizare. Încercând să tragă în simbol cele mai anoste tablouri din viaţa de birou, autoarei îi ies pe alocuri savuroase caricaturizări, în registru animalier, ale angajaţilor firmei („Mirela este o vrăbiuţă. Aţi văzut vreodată o vrăbiuţă făcând contabilitate? Ciupeşte uşor, cu ciocul, facturile. Le priveşte apoi cu ochii rotunzi. Apoi se apleacă iarăşi repezit asupra lor. I-a scăpat o cifră. La sfârşitul lunii, când termină bilanţul uguieşte uşor”.), sau prezentarea proiectelor publicitare în stilul divagaţiilor poetice: „Când se cremuiesc, femeile se înmoaie şi se îndulcesc. Se dau cu cremă femeile blonde cu ochii albaştri şi statură atletică, se dau cu cremă femeile brune, cu părul negru şi pielea măslinie, şatenele cu părul numai cârlionţi şi ten pistruiat. Toate se dau cu mişcări fine şi tandre. Cu mişcări alungite şi cu priviri atente, calde”.

De cele mai multe ori, însă, departe de a conferi substrat romanului, permanentele alunecări simbolice subminează nu numai trama epică, ci şi orice consistenţă psihologică a personajului central. Construită pe dualismul prea evident între fata de cenaclu şi secretara eficientă, Andra cade pradă la orice pas, fără motiv, unor revelaţii şi tristeţi metafizice. Acasă sau la serviciu, în liniştea căminului cu iubitul Bamby sau pe birou cu Alex, şeful atrăgător, mânată de un ce inconştient, femeia parcurge dramă după dramă. Dacă la birou, dintr-un mai lesne de înţeles impuls compensativ, Andra încearcă să scalde tensiuni birocratice în melodramatice efuziuni panteiste (o apostrofare mai dură a şefului o provoacă să evadeze în curte, unde îşi caută… rădăcinile (!): „acolo în pământ e cald şi tot ce ai de făcut este să te ramifici”), nici intimitatea propriei băi nu face bine subconştientului turmentat: „Apoi îmi pare că plâng, hohotesc deasupra chiuvetei, dar lacrimile nu-mi curg din ochi ci de la robinet, pe unde ar trebui să curgă apa, pe acolo curge un lichid fierbinte sărat, cu care mă spăl pe faţă, ştiu că sunt lacrimile mele, mă spăl, mă ustură faţa”.

Şi n-ar fi fost nicio problemă dacă autoarea reuşea să motiveze, măcar parţial, atât de populata viaţă interioară a personajului. Nu-i vorbă că munca la birou depersonalizează, într-adevăr. Însă în absenţa construcţiei unei minime coerenţe psihologice, multe scene din roman capătă accente de umor involuntar. Căci cel mai nesemnificativ gest al colegilor de office o transformă pe tânăra secretară într-o figură hamletiană, care nu poate să ataşeze o agrafă unui document fără să mediteze asupra propriei condiţii. Cu toate erupţiile senzoriale şi revelaţiile de unică folosinţă, mutaţiile interioare ale protagonistei în această odisee de birou nu sunt deloc clare. Inconsistentă şi neverosimilă e schimbarea bruscă a atitudinii atât faţă de un şef nesuferit (admiraţia subită a tinerei faţă de un potenţial trecut eroic – Alex ar fi trecut Dunărea înot în timpul comunismului – nu convinge), cât şi faţă de muncă în general. Căci, în mod subit, Andrada Panu începe să practice o asceză managerială asiduă. Ucenică şi amantă a conducătorului firmei, tânăra protagonistă devine şi bacanta lui Hamilton şi Stevens, preoţii eficientizării corporatiste. Din acest unghi, Poemele secretarei priveşte în oglindă schema romanelor realist socialiste din anii ’50: reeducarea capitalistă, ni se spune printre rânduri, nu e cu nimic mai prejos decât spălarea comunistă a creierelor. De când a avut revelaţia eficientizării corporatiste, Andra devine angajata exemplară, care nu mai doarme, ci e preocupată să-şi întocmească la nesfârşit o „hartă” a gestionării timpului propriu (proiect corespunzător planurilor cincinale staliniste). Tot la fel ca în romanele realist socialiste, nu e clar însă de ce se petrece această transformare. Astfel încât, cu toată intenţia ironică a autoarei, povestea dobândeşte un aer tezist aproape irespirabil. În final, spilcuitul şi ambiţiosul conducător al firmei se dovedeşte a fi escrocul absolut, anagajat în relaţii murdare cu interlopi, traficant de carne vie cu propriii angajaţi. Violată de partenerul secret al lui Alex şi pe deasupra concediată, proaspăta activistă capitalistă devine subiectul unei melodrame în toată regula.

De aceea, departe de a figura o critică subtilă la adresa fenomenului corporatist, Poemele secretarei rămâne o carte la fel de perisabilă ca romanele propagandiste de odinioară. Tânăra prozatoare nu ştie, încă, nici să-şi decupeze tematica, nici să-şi adapteze mijloacele. Interesante în sine, cele câteva scene şi imagini care compun tabloul suprarealist al vieţii de birou nu reuşesc să camufleze convingător schematismul de fond al construcţiei.

(Text apărut în 2010, „Tribuna”, nr. 184, 1-15 mai)

Alex Goldiş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Suprarealismul office at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat: