Poezia ca Waterworld

24 Aprilie 2011 § Lasă un comentariu

(Cătălina Cadinoiu, Nuferii mor în cadă, Cartea Românească – Poezie, Bucureşti, 2008, 88 p.)

Poezia Cătălinei Cadinoiu m-a luat prin surprindere. Când citești poezie nouă cu oarecare regularitate, ești obligat să recunoști – în poeții tineri ai unui moment cultural – o anumită serialitate (de atitudine, de limbaj sau chiar tematică). Poeții buni apar cu o mai mare frecvență decât poeții surprinzători: aceștia din urmă nu sunt doar creditabili poetic, ci au și meritul de a participa la o mutație paradigmatică. Ultima surpriză de această factură a fost pentru mine Dan Coman (cel din debutul cu Anul cârtiței galbene¸ nu cel din mai manieristul Ghinga). Nu trebuie înțeles că poeții pe care îi numesc „surprinzători” sunt responsabilii sau inițiatorii acestei reciclări fundamentale a felului în care se scrie și se gândește poezia. Mai degrabă, ei vorbesc clar și cu voce tare în numele unei alte sensibilități lingvistico-poetice decât aceea în care s-au format ori pe care o reprezintă confrații lor generaționiști, adică scriu incontestabil „altfel”. Firește, trebuie luată în calcul parțialitatea subiectivă a lecturii mele, care este aceea a cronicarului pentru care poezia tânără nu reprezintă interesul critic primordial, ci mai degrabă o plăcere necondiționată de exercițiul sistematic.

Cu aceste preliminarii, pot să afirm că Nuferii mor în cadă, debutul Cătălinei Cadinoiu, suscită, înaintea unei lecturi pur și simplu interpretative ori gratuite estetic, convingerea că marchează o schimbare de drum. Remarca trebuie contextualizată adecvat: efortul sau fantoma originalității cu orice preț nu bântuie versurile poetei nici măcar preț de o virgulă. Dimpotrivă, substanța grea a volumului este o anumită formă de nostalgie și tradiționalism, întoarcerea către un altundeva și către un altcândva cărora poeta le dă formă emblematică în oximoronicul „la noi, acolo” (v. Deținuții merg pe vârful picioarelor). „Altfelul” acestei poezii este mai important decât „noutatea”, manifestându-se mai ales la nivel discursiv. Metaforizarea clasică, analogizantă, este folosită abia punctual, pentru a prinde în câteva puncte stabile un poem altfel complet fluid, în care nu funcționează până la capăt nici logica simbolică, nici logica afectivă, nici logica rațional narativă, nici măcar aceea – prizată până la reflux – a subconștientului. Rupturile discursului țin de capriciul amintirii, dar și de o distorsionare cubistă a privirii, ațintite aprig și tăios, cu o forță ofensivă care taie respirația, pentru a sfârși rotund, protector, ocrotind tocmai obiectul fragil pe care îl vizase. În Mama Maria I, copilului cu inima bolnavă trebuie să i se „umple inima cu pumnii”. Văd aici una dintre posibilele figuralizări ale atitudinii poetice a Cătălinei Cadinoiu: „Mă fascina să văd moartea și viața una lângă alta/ ca insulele Noii Zeelande/ și el să nu spună nimic decât „Dă-ți inelele jos/ că mă zgârii când dai cu pumnul!”/ Maria, fii-tu poartă moartea sub gât și tu urme/de dinți/ iar pe stradă, mergând la pâine – culmea! – vă țineți de mână.”

Marea temă a volumului este spațiul pierdut, poeta practicând un fel de proustianism spațial condensat: un reflex autobiografic se face simțit aici, după câte înțelegem, poeta fiind o fiică a Deltei, de mult părăsite, dar mereu reînviate. M-am întrebat care o fi madlena acestui tip de declic mnezic și nu știu nici acum cu certitudine. Totuși, presupunerea pe care o creditez cel mai mult deocamdată este că ea are legătură cu apropierea eului observator de moarte. Amintirea care reclădește spații luxuriante și totuși aspre pornește de pe o poziție măcinată imperturbabil de moarte. Obsesia imaginală pentru calul psihopomp (vezi imaginea copiilor spălați „în urme de cai” din Liliacul a înflorit în octombrie sau caii purtători de „oasele deținuților” și băutori de lacrimi din Peratofobie) și pentru nufăr (floare a morții, nu numai în Mama Maria II, unde „Maria crește nuferi în piept”, asemenea Chloei dintr-un roman de Boris Vian), aproape ubicuu în volum, confirmă reperul. Cum este și firesc, o astfel de combinație secționează cele două emisfere ale fiecărui poem în termeni comparativi: în general, vocea este tragic optimistă, dar echilibrul oricărei stări de fapt este subminat de umbra unei pierderi. Jocul acestei umbre luminoase cu prezența întunecoasă este cel mai clar în Deținuții merg pe vârful degetelor, scris ca un fel de invocare inversă – care mi-a amintit de ruga meșterului Manole pentru obstacole dumnezeiești în calea preahotărâtei sale soții. În poemul Cătălinei Cadinoiu, mama este rugată să rămână acolo, să nu vină într-un aici străin și vitreg, de neînțeles, posibil contaminant: „Dar, mamă, stai acolo, nu veni! Aici cerul este/ prea departe de om/ la noi, acolo,/ cerul doarme în poala ta, cormoranii îți torc/ pe genunchi./ Aici cerul nu-l poți prinde de plete, să-i tragi o palmă/ când tună prea tare trezind puii de rândunică/ din grajd./ Aici deținuții merg pe vârful degetelor, și noi,/ restul, în genunchi deși nu sunt altare/ la tot pasul de stradă.” Răul de care mama trebuie protejată nu este clar formulat aici, în dialogul implicit, ci în alte poeme, din care aflăm cum aici oamenilor le cresc ochelari de cal sau ochii li se opresc din crescut chiar sub frunte.

Nuferii mor în cadă este volumul unui suferind de „rău de uscat” (în poemul care dă titlul volumului refacerea existenței amfibiene este ratată prin incompatibilitatea cu noul spațiu, deshidratat; tot așa, în Nina din pahar, copilăria cu libertatea ei acvatică omnipotentă este turnată în pahare neîncăpătoare). Ajungând prin accident dintr-o lume a apelor într-o lume a reperelor stabile, eul pare lovit de vertij cronic. Originea și sfârșitul universului, în Biblia lui, este picătura de apă, nu lutul: „Plouă cu oameni. Magritte știa că noi ne naștem/ dintr-un strop de apă./ Să ajungem de unde am plecat, un strop de apă,/plângem o viață, plângem o viață ca să murim.” (O poartă scârțâind ca o carte interzisă). La limită, apa se face – în mod paradoxal – sânge, în această linie genetică, atât în palmele mamei Maria („în linia vieții,/ a succesului și a inimii sângele proaspăt/ mă privește drept în ochi.” – Mama Maria II), cât și în mișcarea soarelui („Soarele, cu o vădită parodontoză,/ cădea în genunchi ca un miel decapitat./ Unde-s apusurile ca gingiile de sugar/ sau răsăritul ca o roză?” – Parodontoza vârstelor).

Are maladia uscatului vreun vaccin în cartea Cătălinei Cadinoiu? Citind câteva dintre poemele de dragoste care ocupă ultima parte a volumului, am spune că da. Iată începutul din solar-tandrul Ești de azi: „Ești de azi/ cum de azi e pâinea caldă/ ce-o strângi acum în palmă privindu-mă/ de parcă în ochii mei/ ai căuta focul în care/ aluatul ei s-a copt.” Totuși, cel mai intens dintre poemele acestei serii erotice, Permite-mi să plâng, este mai degrabă amar-ironic decât soteriologic. În el, iubita trăiește ca un Hristos răstignit „pe calorifer”, așteptând pătimaș, încordată până la ultima fibră, venirea iubitului ei: „Ani de zile m-am încălzit cu o inimă de calorifer./ Nu am coborât nici pentru apă, aveam totul în mine,/ făcusem răni adânci, dar mi-ai venit, dragă paliativ/ am coborât împreună în ceară, ne-am înălțat la cer/ concurându-l pe Tatăl Nostru./ Ne permitem, ne-am îndrăgostit, dar răstignită/ am fost eu pe un calorifer ruginit.” Iubirea-pasiune a fost și ea – după câte se vede – înlocuită de o anumită conștiință non-afectivă, de o anumită detașare albă care ar putea fi singura atitudine pe care și-o mai „permite” acest eu trecut prin experiența unei dezrădăcinări postmoderne.

(text apărut în 2009, Apostrof, nr. 3)

Mihaela Ursa

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Poezia ca Waterworld at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: