Stelian Tănase – douămiist?

4 Mai 2011 § Lasă un comentariu

(Stelian Tănase, Maestro. O melodramă, Polirom – Fiction Ltd, Iași, 2008, 592 p.)

Stelian Tănase se declară nemulțumit de impactul celui mai recent roman al său – Maestro. O melodramă (2008). Nu atât în rândul cititorilor obișnuiți (cu care, afirmă el, a restabilit deja un canal de comunicare), cât mai ales printre criticii responsabili de anchete, dosare ori dezbateri culturale. Personal, nu înțeleg de ce, întrucât volumul a fost comentat pe îndelete (nu fără puseuri admirative, de Luminița Marcu, Antonio Patraș, Șerban Axinte și Ovidiu Șimonca) în grupajul “Observatorului cultural”. De asemenea, Tania Radu i-a dedicat o cronică echilibrat-elogioasă în revista “22″, iar seria de interviuri & dialoguri prilejuite de Maestro nu e tocmai scurtă. Numai că, probabil deprins cu audiența, Stelian Tănase măsoară anvergura unei receptări după alte criterii decât cele practicate curent în sistemul literar autohton. Nu spun că aspirația nu e onorabilă, dimpotrivă, însă, cu niciun chip, romanul său n-a fost ignorat de presa culturală. Astfel stând lucrurile, ajungem la a doua nuanță a nemulțumirii prozatorului. În cadrul recentei lansări a romanului la Literele clujene, Stelian Tănase era gata să parieze că recenzenții, grăbiți să dea la gazetă concluziile, nu i-au citit cartea (se referea la „un critic cu succes mediatic”). Sau dacă, totuși, au citit măcar parțial, n-au prea înțeles mare lucru… Mă-ntreb, în aceste condiții, dacă nu i-ar fi fost de folos cunoscutului romancier să întocmească un thomasmannian glosar Cum am scris Maestro, de vreme ce tuturor le scapă sensurile de profunzime ale proiectului său estetic.

Corolar: 1. Stelian Tănase e îndreptățit să își dorească mai multă atenție din partea specializată a cititorilor săi; 2. Acuzele la adresa celor care scriu despre cărți pe care nu le citesc mi se par întemeiate; 3. Când folosește retorica lipsei de vizibilitate și se ipostaziază arogant în cel mai avizat interpret al propriei opere (doar pentru a învălui iritarea produsă de cronicile negative), Stelian Tănase își coboară nepermis condiția de scriitor.

O porno-melodramă intertextuală
Maestro se dovedește o carte greu de încadrat, deoarece autorul își stratifică proza. În primul rând, el scrie o melodramă contemporană în care complică povestea, închipuită după toate canoanele literaturii de consum, contrapunând personajelor schematice, sentimentalismului desuet, răsturnărilor spectaculoase de situație sau finalului atenuat-fericit o perspectivă grotescă asupra socialului, dublată de un abundent imaginar pornografic. Emiluța, naratorul logoreic și neverosimil al acestei proze, când nu divulgă scene adulterine – picanterii de culise din lumea televiziunii – despre „găsirea rapidă a pulei și scoaterea ei din chiloți”, evocă nostalgic ménage à trois-ul împreună cu Tina și profesorul de istorie, „nefutut de zece ani”, care a lăsat „un kilogram de spermă”. De asemenea, se mândrește că, așa infirmă cum e (în urma „accidentului stupid cu trăbănțelul”), a păcătuit cu preotul paroh care, fără să stea pe gânduri, „i-a băgat-o în gură urgent”. Dacă nici măcar paralizia nu a ținut-o departe de plăcerile cărnii, cum ar putea-o face singurătatea? Plictisită în nopți târzii de previzibilele intrigi ale telenovelei preferate, eroina se înfruptă din previzibilitatea pornografiei la „o partidă de masturbat mișto”. Supralicitarea voyeuristă a sexualității contaminează întregul univers imaginar. Pare că aspirațiile tuturor se leagă de felații „ca la carte” sau de falusuri suficient de erecte, cât să poată fi – la nevoie – „înfipte și într-o ușă”. Justificarea acestui limbaj maladiv provine, cred, din nevoia corelării dintre temă și formă. Căci lumea mediatică decăzută și vecinătățile absurd-comice ale blocului în care trăiește Emiluța – toposuri sordide ale romanului – sunt zone existențiale în care amoralismul de mahala și marasmul pansexualist și-au făcut cuib. Însă aici apare prima incompatibilitate a construcției din Maestro. Dacă prozatorul este interesat de o reconstrucție macroscopică a lumii (mediatice) din primul deceniu de după ’89, adică un fel de reportaj literar care să dea seama de monstruozitatea unei societăți aflate în tranziție, violența limbajului/ imaginarului orchestrate de narator constituie doar o gratuitate populistă, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de Petre Barbu, Bogdan Suceavă sau Petru Cimpoeșu, Stelian Tănase nu trece dincolo de locurile comune ale reprezentării României halucinante postdecembriste. Pornografierile sale aduc exclusiv prejudicii romanului, îndepărtându-i pe pudibonzi, în timp ce consumatorii de documentare vor prefera oricând lui Maestro un București, strict secret. În fond, cum să nu te îndepărteze o poveste pe care chiar naratorul o califică pe prima pagină drept „aceeași blenoragie netratată la timp”.

Dar melodrama – cu pattern-ul său comercial-hipererotic – se adresează doar celor comozi, întrucât celălalt etaj al prozei lui Stelian Tănase este rezervat inițiaților, degustători de mare literatură. În fapt, Emiluța și Tina nu sunt oricine, ci adevărate replici ale personajelor camilpetresciene din Patul lui Procust. Actrița de mâna a șaptea din interbelic devine acum o palidă și nefericită angajată a unui trust media, în opoziție cu Tina Marcu – o doamnă T. recentă, vedetă de televiziune, cu rating la toți bărbații, adulată de marele public în prime time. Din acest punct de vedere, Maestro se fixează într-o tradiție literară prestigioasă, prozatorul luând măsuri prudente să nu se adâncească de tot în mlaștina stilistică și retorică a literaturii de consum. Nu zăbovesc asupra celorlalte referințe intertextuale – veritabile capcane borgesiene ce verifică enciclopedismul literar al cititorului – grăbindu-mă să punctez o obiecție de ansamblu: imaginându-și că poate mulțumi deopotrivă coafeze și literați, Stelian Tănase uită că nu e în firea umană ca ignoranții să alerge la bibliotecă după lectura unui roman puternic codificat cultural – ei vor povestea, fără complicații –, iar „mizantropii” devoratori de literatură nu vor accepta niciodată șabloane textuale facile.

Culoare înfundate
În timp ce primul neajuns al romanului ține de o dimensiune a convenției literare – mixarea neinspirată a două registre incompatibile: unul de consum și celălalt elitist –, al doilea se referă la compoziția deficitară a cărții. Pe de o parte, se poate vorbi de un culoar cinematografic al romanului, în sensul că povestea propriu-zisă este organizată de Emiluța – narator-martor și deopotrivă regizor – sub forma unui scenariu. Prima secvență o surprinde pe Tina Marcu în mijlocul unui platou de filmare, cerând agresiv demisia unui ministru. Incidentul stârnește scandal, vedetei i se suspendă emisiunea și este exilată profesional la Paris, unde se vede nevoită să realizeze un interviu cu celebrul scriitor român Avram Duca, a cărui carte (Maestro, iată) va fi ecranizată într-o producție românească. Practic, interviul avea să prefațeze vizita prozatorului în țara sa natală după mai bine de treizeci de ani. Paradoxal, Tina descoperă în Duca un personaj cinic, cu un comportament bizar, care nu rostește nicio replică antologică, ci doar platitudini despre existența sa nefericită, dar plină de succes. Pe fondul evenimentelor dramatice din țară (veneau ortacii la București), Duduș, mogul mediatic & amant oficial al prezentatoarei, o cheamă pe Tina să transmită în direct mineriada. Interviul e lăsat baltă, Tina se sacrifică frenetic în vâltoarea convulsiilor sociale postdecembriste, descoperă telenovelistic marele secret (Duca este tatăl ei) și revine la Paris pentru momentul regăsirii. Află întreaga poveste (despre sinuciderea Iuliei, mama sa, despre exilul laș al tatălui), însă nu rămâne în capitala Franței după acest episod, ci se reîntoarce la București pentru a realiza o ultimă emisiune despre Maestro, după care, își propune să se retragă din televiziune. În mijlocul acestui show de final, se anunță că Avram Duca s-a sinucis aruncându-se în Sena, prin urmare emisiunea se întrerupe, intră breaking news, e scos de la naftalină – de dragul audienței – interviul Tinei cu marele scriitor, grangurii de presă sunt extaziați. Cadrul se mută în jurul controversatei morți, iar Emiluța se pregătește și ea să moară, sătulă de viața fadă și de mistificările unei lumi pentru care „tot ce există e în televizor”. Urcă la ultimul nivel al imobilului și, cu o portavoce în mână, amenință că se va sinucide. Audiență maximă la toate televiziunile. Aproape toți producătorii își doreau să nu se răzgândească, se transmitea live. Dar suntem într-un soap opera, iar Emiluța e salvată psihologic de Tina (care apare miraculos pe terasa clădirii) și – atenție! – medical de un înger, „căruciorul rămânând pe acoperiș” (?!).

Nu e de mirare că povestea anihilează orice interpretare coerentă. E adevărat, textul deschide câteva direcții posibile – exilul ca expresie a ratării, paternitatea disfuncțională, construcția mediatică a realității sau alienarea destinelor mărunte –, însă corelarea sacadată și grafomană a episoadelor/semnificațiilor conduce spre o profundă desubstanțializare a epicului. Preocupat mai mult de efecte cinematografice și de crearea unei atmosfere trepidante/alerte, Stelian Tănase pare dezinteresat să exploreze vidul interior al personajelor sale – analiza psihologică e rudimentară –, transformându-le în actanți de melodramă televizată, ale căror monologuri sunt exprimate cu voce tare pentru a înțelege toată lumea ce dramatice gânduri le umblă prin minte. Pe de altă parte, tranziția înspre culoarul confesiv al romanului se face prin maniera, destul de uzată, a dezvăluirii pactului ficțional. Elucubrațiile Emiluței sunt metaliterare, prin intermediul lor autorul inserând „lecția” despre roman: „Vrei povestea Tinei, este? Te-am dus cu zăhărelul, […] Vă plictisesc. V-am ținut prea mult. Secretul unei povești bine spuse e să tergiversezi. Amâni deznodământul, întârzii până celălalt își pierde răbdarea. Dacă simți când se apropie clipa asta, e zeiss. […] În loc să mă sinucid, prefer să îți povestesc”. Numai că, această alternare năucitoare a macronarațiunii (despre seducătoarea Tina, tutelarul Trocan, priapicul Duduș, infidelul Neluțu, incisivul Max ori cinicul Duda) cu micronarațiunile infirmei & singuraticei Emiluța are nevoie frecvent de scurte rezumate prin care Stelian Tănase încearcă să controleze/ordoneze fluxul haotic al materiei epice. De fapt, prozatorul aglutinează ceea ce nu poate îmbina firesc, iar aici nu mai e vorba de incompatibilitate, ci de superficialitatea unei compoziții inegale asupra căreia scriitorul ar mai fi trebuit să zăbovească editorial. De exemplu, pasajul descripiv al înmormântării lui Duca se impunea serios redus, „monografia” minimalistă a intersecției „Bulevardul Carol colț cu Calea Moșilor” putea constitui oricând un fragment independent, proza rimată din finalul cărții e parazitară epic, iar scena spectacolului sinucigaș al Emiluței – probabil cel mai bun fragment al cărții – putea fi epurată de nuanțele moralizatoare ale jurnalistului Stelian Tănase.

În concluzie, răpus de vanitatea plăsmuirii unei arhitecturi diegetice monumentale, autorul excelentului Corpuri de iluminat (1990) nu mai reușește în Maestro decât un melting pot pretențios în intenție, dar decepționant în realizare. Kitsch pornografic în veșminte de melodramă, sublimat artificial de spasme intertextuale, apoi experiment eșuat în faza de montaj (cele două culoare narative – cinematografic și confesiv – nu duc nicăieri), romanul lui Stelian Tănase nu se ridică, cu excepția câtorva fraze, peste încercările mult mai tinerilor și necultivaților săi colegi (pseudo)mizerabiliști Ioana Bradea, Claudia Golea ori Ionuț Chiva.

(Text publicat în 2009, Vatra, nr. 7, pp. 29-30)

Claudiu Turcuș

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Stelian Tănase – douămiist? at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: