de-a viul în braţele morţii

30 mai 2011 § Lasă un comentariu

(Teodor Dună, de-a viul, Cartea Românească – Poezie, București, 2010, 104 p.)

În ultimul său volum, Teodor Dună trasează mai departe linia continuă din trenul de treieşunu februarie şi catafazii, şi confirmă din nou, condensându-şi în sublim o bună parte din aerul de nouăzecist întârziat. Spun asta pentru că s-a vorbit despre caracterul epic al poeziei sale, specific nouăzecismului. După de-a viul,mai adecvat ar fi să se vorbească despre construcţia poemelor, despre structura viziunii, care nu mai e neapărat narativă, şi nu mai dă impresia de lucrat – ca în cazul unui Claudiu Komartin, de pildă, care n-a evoluat în aceeaşi măsură. Dimpotrivă, Teodor Dună merge mult mai departe, creând(u-şi) o mitologie personală cu totul aparte.

În azurul coperţii a IV-a, Cosmin Ciotloş avertizează pe drept cuvânt: extraordinara carte conţine capodopere. Şi dacă ne încăpăţânăm să definim capodopera ca pe vremuri, anume ca stranietate şi noutate absolută, cele câteva exemple de mai jos ar putea figura calm într-o colecţie de gen: „pentru o clipă m-am văzut: întins, întins şi frumos, / într-o vale luminoasă / în care ninge liniştit cu mesteceni.” (paşii), „are ochii plini de miez cald de pâine” (casa cu trepte), „vânturile de aici ridică străzile oraşului de sare / şi ele plutesc ca nişte eşarfe” (oraşul de sare), „te întorci spre mine îmi spui că eşti vie că e minunat / să mergi îmbrăţişat printr-o ploaie de o sută de ani…” (îmi spui că eşti vie), „şi carla e cel mai potrivit nume pentru această lume frumoasă / e un nume cu care poţi merge noaptea fără să tremuri” (singura lume) – versuri comparabile cu „iubesc acel oraş îndepărtat / în care au botezat lumina / blândă a înserării / cu numele tău.” (s.m.; Claudiu Komartin, iubesc acel oraş, în al său anotimp în Berceni);după cum se poate vedea, fragmentele sunt comparabile doar la nivel ideatic. La nivel de construcţie, Teodor Dună e superior. Apoi, fireşte, sunt numeroase textele depline, cum ar fi noaptea încă lâncezea (pe care autorul şi-l consideră drept cel mai bun poem; cf. bibliotecadepoezie.wordpress.com), caii albaştri sau poemele spuse de Carla.

Mai departe, n-ai cum să treci cu vederea faptul că Teodor Dună practică refrenul obstinat. De foarte multe ori, poetul repetă versul-cheie, cel mai straniu şi mai… memorabil, oricât aş urî cuvântul ăsta hiperuzat în critica de întâmpinare – pentru că versurile trebuie să te împungă, nu să fie memorate, pentru că, similar visului, forţa poeziei rezidă nu în capacitatea de a persista în memorie, ci în puterea de penetrare care se uită pe moment, fiind prea plăcută sau prea dureroasă pentru-a putea fi reţinută. Dar asta e cu totul altă problemă. Parcurgând cele trei volume ale lui Dună – trenul de treieşunu februarie, catafazii şi de-a viul –am avut un sfârşit de săptămână revelatoriu. Când am închis a treia carte, mi-a fost un bine subtil, de parcă m-aş trezit în toiul unui coşmar alb. Imaginile mai pâlpâiau puţin, apoi se transformau lent în satisfacţie şi mulţumire. Şi se puneau la păstrare cuminţi.

În funcţia lor de părinţi ai boomului poetic douămiist, Ioan Es. Pop şi Max Blecher se întâlnesc în aceste poeme ca la ei acasă. Pentru a le înţelege, trebuie să ne spunem fiecare, împreună cu poetul: nu pot visa decât ce-am trăit – aviz celor care l-au acuzat pe Teodor Dună de modernism! Pentru el, diferenţa şi ruptura dintre irealitatea cea mai imediată şi realitatea nemediată nu funcţioneză. Şi tocmai asta-l face douămiist. Autorul nu e deloc un simplu (post)modern secătuit, pentru care „cele două lumi” sunt incompatibile. Dimpotrivă, pentru Teodor Dună, viziunile sunt vizuinile nebuniei zilnice.

Psihanalitic vorbind, volumul e foarte ofertant. Însă din raţiuni de spaţiu, voi lungi foarte puţin punctele de fugă, două la număr. În primul rând, autorul rescrie eternul scenariu al dedublării, născut mereu dintr-o singurătate pe jumătate dorită. De fiecare dată când apare (în camera sau în el putrezeşte mai repede), dublul nu e privit. Acest refuz al identificării e, pe de-o parte, tipic unui aşa-numit complex al eului (așa cum l-a surprins Otto Rank), iar pe de altă parte semnifică simptomul unei regresii înaintea stadiului oglinzii (aşa cum l-a teoretizat Jacques Lacan); care, de fapt, e specifică întregului val douămiist. O cu totul altă discuţie, fireşte. Pe coperta a III-a, Octavian Soviany îl consideră pe Teodor Dună drept cel mai apocaliptic douămiist. Însă poetul e ceva mai mult de-atât. Cele trei cicluri ale volumului de faţă clădesc un scenariu cvasidantesc: infernul din destrupări (unde trebuie semnalat un poem ca mori liniştit, în care poetul înscenează un descensus ad inferos), purgatoriul de-a viul (din camera fără sfârşit până la recăderea din el putrezeşte mai repede:„…mă prăbuşesc într-o imensă câmpie neagră / şi rămân nemişcat, / apoi alunec prin încremenire, mai jos, şi nu mai e / nimeni, şi tot cad, tot mai jos, şi rămâne / doar prăbuşirea: rece, neagră, de neoprit”, însă carla, sau paradisul din centrul infernului. Dacă în catafazii mama era cea care-i aşeza poetului părul pe genunchi, în proaspătul volum iubita îndeplineşte rolul matern; însă Carla, mai mult ca sigur, nu poate fi decât anima-tă, fantasmată prin dedublare. Extrapolând, aş spune că douămiismul, în totalitatea lui, se joacă de-a viul şi cu moartea, dorindu-şi atât de mult apocalipsa încât nu face decât s-o repete la nesfârşit.

Din mâna lui Teodor Dună şi-a luat zborul cel mai consistent volum de poezie – şi nu doar – al generaţiei 2000. Dar această cronică nu poate conţine decât o singură concluzie. Şi nu poate conferi decât un singur statut; pe care, foarte probabil, cel în cauză nu şi-l doreşte. Pentru că da, cu şi după de-a viul, Teodor Dună devine cel mai bun poet al generaţiei sale. Dacă nu cel mai douămiist, cu siguranţă cel mai poet. Şi asta nu e cu totul altă discuţie.

(text apărut în 2010, Steaua, nr. nr. 6)

Laurențiu Malomfălean

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading de-a viul în braţele morţii at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: