Concubinaj textual

10 Iunie 2011 § Lasă un comentariu

(Petru Cimpoeșu, Nouă proze vechi. Ficțiuni ilicite, Polirom – Fiction Ltd, Iași, 2008, 336 p.)

O partidă incitantă promitea să se dovedească, retrospectiv, întîlnirea dintre un autor specializat în epicul „pe bucăţi” şi programa unei generaţii care aureola proza scurtă în răspuns de frondă la derapajele ideologice ale romanului. Iar prefaţa lui Cimpoeşu însuşi la volumul său Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite, în care speculează o posibilă continuare a proiectului neterminat al optzecismului, nu avea decît să dea în plus apă la moară comentatorilor. Motive de interes sînt într-adevăr, mai ales că la mijloc pare a fi o chestiune de relaţie conjugală. Căci spre deosebire de fetişiştii radicali ai textualismului, Cimpoeşu nu arată a fi trăit cu optzecismul ca şi cu o nevastă credincioasă, în încruntată legalitate, ci a se fi dedat unui concubinaj, bazat pe o curios de productivă infidelitate.

Aşa cum remarca şi Radu G. Ţeposu, „greutatea” prozei acestui autor debutat în ariergarda vremii sale a stat de la bun început, puţin în contra curentului generaţional, „nu în relevanţa mecanicii textuale, ci în adâncimea percepţiei”, semn al unui talent ficţional indiscutabil care însă, ca orice organ viu, a funcţionat la parametri variabili de bioritm. Vizibile sînt, în cel puţin două din romanele sale post-optzeciste, Povestea Marelui Brigand şi Christina Domestica…, unele deficienţe de construcţie, cu care prozatorul trişează printr-o discursivitate prolixă, aglomerînd ezoterisme sau blufînd cu logica. Cu toate acestea, dacă nu cîştigă neapărat la puncte, prin avansare metodică, proza sa îşi ia revanşa prin knock-out-uri succesive, întrucât galeria cu totul savuroasă de portrete, agerimea umoristică sau tăişul dramatic al celor mai multe scene epice sunt în stare să resusciteze periodic şi imbatabil lectura. Nu-i nici un dubiu, Cimpoeşu e un povestitor de senzaţie. Pare doar că ebuliţia sa fabulatorie are o asemenea temperatură că dă pe alocuri în febră, de unde şi fandacsia verbozităţii care-l pîndeşte la orice pas. Iar în obiceiul de a divaga nămolos cu privire la cauzalitate, natura realităţii sau incertitudinea percepţiilor se poate să nu fie decît gestul unui prozator depăşit pe terenul propriei ficţiuni: cu cît aceasta se arată mai debordantă şi mai contradictorie, cu atît autorul simte parcă nevoia să revină la tatonarea sistemului de axiome de la baza ei (invers decît Gödel). Acest aspect mai puţin discutat al epicii sale explică, aş zice, complicitatea sa cu optzecismul, care-i departe totuşi de o intimitate reală.

Între prozele datate dinainte de ’90 şi cele de după, distanţa de viziune nici nu-i atît de mare încît să se poată vorbi de o „scuturare a textualismelor”, cum se grăbea să încondeieze Adina Diniţoiu, ci, din contră, de metabolizarea surdinizată a procedeului în substanţa epică. Ce vrea să zică mai exact faptul că „am încercat să aduc un omagiu „optzeciştilor”, utilizînd, cît şi cum m-am priceput, metodele preferate de ei – citatul, autopastişa, intertextualitatea” şi cîtă falsă umilinţă e aici? Deşi aparent scos la înaintare, „procedeul” rămîne pe tot parcursul „prozelor vechi” într-o stare de semi-legalitate, ca un musafir pătruns prin efracţie, în afara luminilor rampei. Spre deosebire de raţiunea demonstrativă şi autosuficientă cu care era etalat de „ei – optzeciştii”, mecanica textuală apare la Cimpoeşu în postura nelegitimă şi improbabilă a unui detonator al comicului de caractere. Da, desigur, subiectele zboară în căutarea unui autor (A venit un scriitor din Bucureşti), nevroza unui funcţionar se exprimă scriptural, în multiplele variante de redactare ale unei scrisori (I.O.V.) sau articolul de dicţionar pare să arunce în joc mai multe potenţiale piste epice (CARP). Răsucirea reflexivă – pe care Cimpoeşu o leagă ambiguu în prefaţă de „parfumul de epocă” – se consumă însă mai iute ca un foc de artificii, înainte de a ajunge să-şi exercite efectul destructurant asupra epicului.

De fapt, incisivitatea notaţiilor, acuitatea plierii pe gestul frust, dar revelator, ba şi o anumită adîncime a personajelor care frizează în unele rînduri cotele absurdului dovedesc o încredere – cu desăvîrşire neoptzecistă, dacă e să întindem coarda – în puterile ficţiunii, în ce are ea mai tradiţional chiar. Mucegăiala provinciei, atmosfera ubuescă a cotidianului comunist, forfota de viaţă a caracterelor anodine – toate se simt în aceste povestiri concentrate şi alerte. Caragiale şi Jarry se întîlnesc în instantaneul cu nerv, în comicul minimal, dar şi în imploziile de imaginar idiosincratic, ce vor atinge excelenţa narativă în Simion Liftnicul. Relatînd beţia unui paznic de noapte care află de la amicul de sticlă cum şi-a „paralizat” acesta o soţie prea cicălitoare sau descriind „mica” nevroză a unui funcţionar ce se trezeşte că „miaună şi ţîrîie ca ceasul”, prozatorul scrie atît de cursiv şi de genuin satiric încît devine de la un punct superfluu să se mai spargă în figuri teoretice.

Aşa cum o arăta de altfel şi povestirea sa din antologia de proză scurtă a generaţiei ’80, Cimpoeşu pare, deocamdată, un intrus la masa mai încrîncenată a optzecismului. În termenii autorilor respectivei antologii (Gheorghe Crăciun şi Viorel Marineasa), hîtrul povestitor uită adeseori de sine „umblînd prin mulţime cu camera ascunsă” şi-şi pierde prin urmare cheful de a zăbovi prin „laborator” unde „să testeze alte forme de reprezentare şi antireprezentare”. În loc ca epicul să fiinţeze ca pretext pentru demonstraţie, cum ar fi fost cumsecade conform uzanţelor de programă ale vremii, Cimpoeşu acţionează pe de-a-ndoaselea, ca un nou Cănuţă – om sucit, găsind în citat sau în intertext prilej de hărţuială ironică şi, cîteodată, de neaşteptată dezvoltare fabulatorie: atunci cînd mătuşa visează cuvîntul „casetofon”, al cărui obiect nu fusese inventat încă prin anii ’50, naratorul opinează: „un semnificant lipsit de semnificat, conform Tratatului lui Eco (…) deşi în sat la mine, nici termenii semnificant şi semnificat nu existau şi nici nu se putea prevedea că vor apărea vreodată”; de aceea, „protosifon” va fi explicat ulterior pur şi simplu ca un „sifon primordial, adică un pahar cu apă şi cu un pai în el”. Nimic sfînt pentru acest joker nestăpînit, nici măcar o discuţie cu înalte implicaţii conceptuale despre limitele reprezentaţionale ale literaturii…

Odată ce s-a purtat deci ca un trădător patentat, Cimpoeşu îşi va permite pe mai departe să exploateze franciza, înghiţind textualismele în magma cu totul originală a scriiturii sale. Şi dacă o ia şi mai mult pe arătura retoricii cu digresiunile scientiste, precum se vede în romanele şi în prozele scurte de după ’90, lucrul acesta se petrece de parcă ar fi fost dictat spontan de înseşi meandrele imprevizibile ale ficţiunii, nu de vreo raţiune extrinsecă de teorie. E clar, de pildă, că prozatorul ajunge să joace autentificarea la cacealma: „Palpitînd tot mai frenetic, celulele sale se ordonau în noi configuraţii, iar materia lor devenea imponderabilă, încît reverberaţia unei energii implacabile deschidea, la orizontul minţii, ceva ca o fereastră către a doua conştiinţă”. Astfel că apare only natural după aceea ca el să-şi strîngă cravata discursivă, în formă de autopastişă, nu fără un oarecare cabotinism: „Întîmplările au avut loc în realitate, dar eu le relatez ca şi cum ar fi avut loc numai în imaginaţia mea, ca pe o poveste, (…) deci le falsific.”

Fapt exemplificat în volumul de faţă şi prin Fenomenologia invizibilului sau Ficţiune ilicită – fără sex, proza lui Cimpoeşu tinde să se dezvolte centrifugal într-o puzderie de posibilităţi narative, cu intrigi funcţionînd ca orizonturi prezumtive, deznodăminte lăsate în aer, rezolvări parţiale. Decît că, optzecist atipic, autorul nu mai ţine epicul şi teoria în tensiune tectonică; dimpotrivă, realismele, vizionarismele, textualismele devin profiluri idiomatice simultane, pulverizate şi solidare în bruioanele aceluiaşi plancton ficţional. Naturaleţea cu care figurile umanităţii canonice sînt prinse într-o galerie umoristică ŕ la Momente & schiţe e vecină cu contorsiuni discursive, în care Cimpoeşu plusează: „La o analiză oricît de sumară, vedem că înjurătura, ca orice alt concept, este de fapt o negaţie căreia i se atribuie un grad de realitate, ceea ce, potrivit unuia dintre urmaşii lui Adam, pe care-l chema Parmenide, echivalează cu atribuirea de fiinţă nefiinţei. Este calea cea mai directă şi mai sigură de exorcizare a demonului propriu”.

Volumul de povestiri din 2008 dezvăluie aşadar un proces de negociere a strategiilor narative dus intuitiv şi autodidact, defel în contul vreunui program. Unele puneri în scenă sînt mai aiuritoare, altele sînt piese compacte şi de mare efect, butaforia poate fi supralicitată sau poate rămîne discretă – şi atunci iese cu scîntei de parodie umană (a se vedea În drum spre happy-end sau Alte amintiri din provincie). Una peste alta, Cimpoeşu e un autor remarcabil şi provocator, de la care te aştepţi la orice, mai puţin să-ţi vină cu o naraţiune „licită”, încheiată la toţi nasturii şi cu acte în regulă.

(Text apărut în 2009, Vatra, nr. 1-2 / ianuarie-februarie)

Adriana Stan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Concubinaj textual at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: