Istoria la MAX

30 iunie 2011 § Lasă un comentariu

(Doina Ruşti, Fantoma din moară, Polirom – Ego. Proză, Iaşi, 2008, 432 p.)

„Mă simțeam ca și când în căpățâna mea s-ar fi deschis brusc ușa unui cuptor încins. În cartea asta era vorba despre mine.” – cu astfel de fraze se deschide irezistibil ultimul roman al Doinei Ruști, Fantoma din moară. Trei povești principale se articulează în text: prima este povestea autobiografică a Adelei Nicolescu, alter-ego auctorial până la un punct. Aceasta descoperă, ca într-un text al lui Borges, că altcineva i-a scris viața, în detalii prea personale pentru a le fi aflat din altă parte. Investigația ei asupra lui Florian Pavel, pretinsul autor, ne conduce spre a doua poveste, a romanului din roman: Adela îl descoperă pe Pavel, precum și plagiatul lui de pe un site misterios, numit chiar stafia.ro. Suprapunerea dintre destinul Adelei și istoria pe care ea o citește uluită pe site-ul stafiei nu este niciodată perfectă: destinul scris se află în continuă metamorfoză, își schimbă permanent datele și este „corectat” de intervențiile alternative ale protagonistei. Totuși, destul de curând Adela Nicolescu pare să fie ea însăși înghițită în textul în care altul a scris-o, corecturile ajungând tot mai puțin marcate (inclusiv grafic) și topindu-se, spre jumătatea romanului, într-o singură mărturie. În fine, a treia poveste câștigă teren de aici înainte și constituie adevărata metaficțiune istoriografică din textul Doinei Ruști. Este vorba despre „istoria de cauciuc ars” a Comoștenilor, un sat real din sudul României, unde comunismul intervine pe negândite în viețile tuturor, modificându-le ireversibil. Finalul romanului conține povestea unei istorii mult mai vechi, în care se înnoadă fatal – și retrospectiv – firele care o vor conduce ulterior pe Adela spre scrierea propriului destin. Moara în care bântuie fantoma denumită Max, după numele inscripționat pe butonul portocaliu care se materializează dinaintea Adelei de câte ori fantoma urmează să lovească, moara „ca o cruce roșie” sigilează, precum secera și ciocanul de pe stema comunistă, această istorie complexă, așezând-o sub semnul capriciilor spectrale.

O anumită neutralitate a scriiturii pune întregul roman la adăpost de patetism. Artificiul tehnic este cel pe care îl folosește un Gunter Grass în construcția revoltătorului său toboșar: blocarea protagonistului în ipostaza de copil. Copil fiind, apoi adolescentă, Adela percepe mai întâi sensurile magice, apoi pe cele concrete și joacă naivitatea în legătură cu sensurile abstracte. Ceea ce nu se rostește nu există, după cum absența explicațiilor întreține masca naivă: „Securitatea, mai târziu mângâiată Secu, era prezentă în toate discuțiile, dar eu n-am văzut niciodată un securist ori n-am știut să-l recunosc. Pentru mine, singura primejdie venea din moară.” Romanul este bistratificat: prima parte este scrisă urmărind privirea Adelei-copil asupra unei lumi a cărei schimbare este presimțită și anunțată prin semne incredibile (v. apariția lui Dumnezeu în chip de pitic „cu cap mototolit, ca și când ar fi fost făcut din cocoloașe de hârtie”, amintind de alt roman al autoarei, Omulețul roșu). Crime inexplicabile, dispariții misterioase, morți incerte sunt citite de către Adela în ordinea tulburărilor stârnite de fantoma din moară. Abia în partea a doua, cea realistă, ele capătă un discurs cauzal, justificându-se ca atrocități cotidiene ale unor autorități locale. Nu aș vorbi, precum Horea Gârbea, despre realism magic în cazul Doinei Ruști, ci despre metaficțiune istoriografică. Mai degrabă decât modelul Marquez, romanul de față activează modelul unui Salman Rushdie din Rușinea, unde o bestie infernală, apocaliptică, se naște și se hrănește din dezechilibrul fundamental al unei comunități care și-a pierdut deprinderile umane, obișnuința de a oferi dragoste, precum și conștiința propriei responsabilități istorice. Max, fantoma din romanul Doinei Ruști, funcționează ea însăși alegoric, pentru a da un singur chip istoriei celei noi: „știa că este el, dar spera încă să nu fie așa, așteptând în teroare următorul pas. Și acesta se produse cu precizia obișnuită: o căldură umedă îi cuprinse ceafa, ca și când o limbă mare, ca a unui bivol, ar fi lins-o în bătaie de joc.” Oroarea istoriei capătă trup fantomatic în moara cea roșie, precum și un buton de activare ubicuu (a se vedea aici și sensurile mecaniciste ale proiecției destinului comunitar).

Romanul Fantoma din moară este o reușită evidentă la cel puțin două niveluri. Primul este chiar nivelul subiectului, iar reușita vizează aici modul de corporalizare ficțională a unei mărturii cu valoare de document individual. Al doilea este nivelul discursului romanesc și al strategiilor narative, unde găsesc salutară alăturarea unei plasticități epice ieșite din comun (mult mai vizibilă în prima parte a cărții) și a unei inteligențe tehnice aduse la zi. Consider că punctul forte al întregii construcții se află în primele două sute de pagini, unde ficționalizarea este suverană și unde cheile de lectură sunt oferite cu mare zgârcenie. În romanul realist din celelalte două sute de pagini intervenția mărturiei „așa cum a fost” duce inevitabil la subțierea mizei ficționale, deși textul câștigă în autenticitate. În ultima parte a cărții vedem în acțiune și feminitatea pulsională, de registru acut, a scrisului prozatoarei, atât în opțiunile ei tematice (v. povestirea abuzurilor în ordinea corporalității, a biologiei imediate, ca în cutremurătoarea scenă a avortului), cât și în cele stilistice. Romanul ar merita o analiză separată în ordinea mizei sale metaficționale, el lansând inclusiv provocări po(i)etice, constituindu-se și într-un roman despre posibilitățile de reprezentare exponențială ale romanului, chiar dacă principala lui temă este relativitatea culpei, dar și a nevinovăției, fie ele colective sau individuale.

Fantoma din moară completează strălucit raftul tot mai interesant de istorii românești alternative ale comunismului. Este vorba despre o istorie ficțională, fără să fie fictivă, o istorie „mică”, opusă din răsputeri istoriei „mari”. Nu am în vedere vreo formă de reparație istorică, ci o compensație imaginală: asemenea istoriei mari, Max șterge chipurile vinovaților absoluți, oferindu-le chipul arhetipal al unui vinovat relativ, comun. La fel, fantomatica sa apariție reduce la tăcere voci individuale, mereu amenințate de un pericol nevăzut și imposibil de contracarat. Prin recul, istoria mică a Doinei Ruști construiește ficțional o lume de voci individuale „ca și cum povestea unui singur om ar putea să însemne ceva în istoria atât de stufoasă a milioanelor de oameni”.

(Text apărut în 2008, Apostrof, nr. 11)

Mihaela Ursa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Istoria la MAX at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat: