Melancolii de ventriloc

21 Iulie 2011 § Lasă un comentariu

(m. duțescu, și toată bucuria acelor ani triști, Cartea Românească, București, 2010,   80 p.)

Proaspăt procopsit cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Prima, după ce anul trecut juriul Cărții Românești l-a considerat cel mai bun dintre cei noi, poet-arhitectul Mihai Duțescu se vede pus într-o situație bizară: nevoia de confirmare. Bizară pentru că debutantul nu este și nu se consideră scriitor de profesie, ci mai mult de ocazie. Volumul în discuție nu poate fi considerat unul de autor, textele cuprinse în el fiind avatarele mai puțin sau mai mult îndepărtate ale unor conversații pe messenger cu sora, smulse dintr-o singurătate lucie, pură, la pielea goală – cum însuși autorul mărturisește pe http://www.psychologies.com. Așadar, un poet incognito, care s-a trezit peste noapte în lumina celor mai râvnite premii. Dar oare nu toți poeții sunt incognito? Nu scriu cu toții pentru că trăiesc, vorba lui SGB, sau, vorba Elenei Vlădăreanu, pentru că nu pot trăi? Totuna e, să trecem.

În spatele unui titlu definitoriu pentru melancolie (doamnă fatală pe care deja Victor Hugo s-a grăbit s-o catalogheze drept „fericirea de a fi trist”), așadar aproape stereotipic dacă n-ar fi asumat în cele mai intime fibre, se ascunde o nostalgie de rasă, de vârste nerase la timpul cuvenit. În paranteză fie scris, cărticica putea la fel de bine să se numească și toată tristețea acelor ani fericiți. Oricum, arhitectura volumului nu există, ea se construiește de la sine, ca inelele unui copac tânăr pe a cărui scoarță interioară mereu înnoită un băiețel ajuns bărbat și-ar fi zgâriat în joacă memoria fiecărei vârste, mai hard sau mai soft-traumatice: prima și singura dată când și-a suspectat beat tatăl („nimic nu părea în vreun fel ieșit din comun/ am mers în bucătărie să-mi iau niște apă/ a venit după mine – te rog dă-mi și mie un pahar/ mi-a zis/ și a prins un gândac mic ce fugea pe dulap/ speriat de lumină – îl ținea delicat/ privindu-l cum dă din picioare/ îi străluceau ochii/ râdea/ și mi l-a strivit cu un deget pe piept” – și toată bucuria acelor ani triști), primul mort în familie, moartea tatălui, primul sărut alias „primul moment intens conștient” (’82), întâia masturbare (prima oară), primul plâns bănuit al tatălui, ultima erecție memorabilă, ultimul film porno văzut, ultimul mail forwardato-versificat. După cum se poate vedea, ordinea evenimentelor nu e respectată, poetul amestecându-le și mixându-le în funcție de niște analogii spontane. Rezultatul e un volum până la un punct fluent, pe care îl ține laolaltă un adevărat complex paternal, specific de altfel momentului douămii(zeci)st; pierderea tatălui în persoană sau doar ca prezență acolo, în spatele tău, ca sprijin existențial – siguranță, fundație sau doar idee caracterială – coagulează și determină fără drept de apel întregul imaginar al acestei poezii. Dar asta e cu totul altă discuție.

La nivel de scriitură, Mihai Duțescu notează, nu scrie. Fugar, așa cum ar proiecta o clădire pe ape. Și dacă tonul e mai degrabă ușor melancolic, uneori acesta se îngroașă brusc, animând o revoltă surdă, prea mult înăbușită, prea contrapusă cu lacătul între paranteze, o disperare mereu înăuntru, cu greu scuipată la iveală de un coleric întârziat: („am probleme ușoare / cardiovasculare și// din când în când mi-e frică să nu mor/ să nu belesc și eu pula ca tata să provoc/ durere în lanț să se ducă dracu nevastă copii/ să-i nenorocesc pe toți să-i dau peste cap”) – probabil șampon. Poemul e simptomatic pentru variațiile tonale ce reconstituie în mic vârstele trăite cumva simultan. Astfel, după vocea revoltată urmează tonul infantil-patetic – „tăticule tu poate că mă vezi de sus din cer/ chiar dacă nu-ți mai bate inima” – la care se adaugă necazul adolescentin – „of tată eu plâng aici mă chinui și disper/ și-ncerc s-o menajez pe mama mea” – și vocea virtuală: „azi am vbit iarăși pe mess cu ea/ ne tot certăm nu mă-nțeleg deloc cu ea”. Cred că tocmai în asta constă meritul major al poeziei lui Duțescu, în faptul că vocile si vârstele alternează frecvent în spațiul aceluiași poem. E foarte dificil, dacă nu imposibil să te orientezi prin clădirile textuale folosind ariadnic un ghem încâlcit al atâtor exuvii. Nu știi exact cine când și de ce îți vorbește, oare care Mihai îți vorbește, cine e de fapt ventrilocul, cine tot încearcă să-și coase buzele și nu reușește, cine și le-a cusut și vorbește și țipă cu tot trupul.

Dacă vine vorba de autenticitate, e de la sine înțeles că poetul o reușește lejer în pasajele erotice, unde sinceritatea – cum altfel? – e maximă. Numai că volumul e mai degrabă plin de poeme erotizate, nu neapărat erotice. De la Dragonul Roșu care „își mișcă neîncetat limbile, într-o spirală infinită, într-un cunnilingus infernal, infernal” (ochii săi albaștri, necruțători), până la fosta iubită „privind/ cu un aer crâncen determinat/ miriștea Bărăganului/ înghețată într-o contracepție feerică/ fără sfârșit” (hybrid #3), limbajul sexualiza(n)t se infiltrează ca o modalitate de captare a bunăvoinței lectoriale, ca să nu spun altcumva. Coroborând acest lucru cu relativa indiferență și diluare la nivel de registru, personajul auctorial devine cel puțin psihanalizabil, în direcția mai sus amintitului complex. Oare nu vorbim decât despre o melancolie rarefiată cu intarsii de cinism agresiv, de revoltă ce sfâșie inconsistența funciară ca niște cuțite recent ascuțite, sau despre o sfârșeală postcoitală, care transformă poezia în ceva cu totul diferit? Nu sunt idiosincrasico-pudibonderist, nici pe departe, dar aproape fiecare poem conține o referință sexuală, de la un punct iritabilă prin exces. Oricât s-ar scuza prin alibiuri de genul „nu Alice/ nu scriu poeme de criză/ chiar noi ăștia suntem un poem live/ un readymade/ r_urban marginal plm…” (hybrid #3), de multe ori Mihai Duțescu pur și simplu nu scrie poeme, nici de criză, nici de altceva.

Cu toate astea, survolul trebuie să reducă din viteză atunci când trece peste cele 7 postcarduri, adevărate poeme ce frizează perfecțiunea ca pe-un copil fără tată, căruia părul îi „gâdilă, fin, lobul urechii”. Firește, plouă mărunt, e toamnă și depresia e în floare. Cenușiu cu miros de cenușă, de vârste păstrate la foc mic. „alerg pe o plajă în Sligo/ e vara lui 2002/ cu doar câteva luni înainte să-mi pierd tatăl”. în același timp & poem, sunt „trei luni de când sunt aici și mă gândesc doar la tine” (postcard #1). bacovian, „de multe ori adorm îmbrăcat/ cu genunchii la gură/ palmele împreunate la piept/ primind aerul umed cu înghițituri dese și mici// și las fereastra deschisă/ și plouă/ și-mi place să mă simt deteriorat – să știu că/ îmi intră șuvoaie de apă în cameră/ îmi udă cele câteva haine/ teancul de cărți de pe masă/ fotografiile/ pe care încă le păstrez pentru tine” (postcard #2) – și dac-ar fi avut un câine-lup lângă el, poetul ar fi descris un cadru sublim din Nostalghia lui Tarkovski. Mai mult, aceste poeme-scrisori netrimise sunt, evident, către o femeie care se pricepe de minune să strice tot cheful de viață – chiar într-o mai mare măsură decât moartea tatălui – o figură care, la fel, îndeamnă la poezie ca la ultima și singura șansă rămasă. O materie primă și dureroasă de modelat texte. Numai că, din fericire pentru el, apare „un sentiment foarte proaspăt de indiferență/ și 300 km ca trei sute de ani-lumină până la tine” (postcard #5).

Însă după climax urmează un colaps aiuritor de jenant. Ultimele texte reprezintă porțiunea cea mai slabă din volum, fiind o umplutură pentru care anumite jurii ar putea fi amendate ca hiperincompetente. Sau poate că, totuși, ar trebui să-l înțelegem pe autor și să fim de acord cu el că asta e doar ultima lui vârstă, maturitatea, care nu poate fi decât de umplutură. Nici tristă, nici veselă. Doar matură. Dincolo de fericire și tristețe. Dincolo de melancolie?! Nu cred. Așa cum perfect susține Alex Goldiș în cronica lui din Ziarul Financiar, înțeleg la rândul meu că „maturitatea dezabuzată necesită o transcriere cât mai neutră, însă e greu de suspectat o viziune sau o minimă intenţionalitate poetică în spatele unor fragmente”. Mai exact, avem de-a face cu o scriitură nud(ist)ă, fără niciun adaos de literaritate, simple descrieri, enumerări, anglicisme la tot pasul, colegi de firmă în plus, cu hainele, meniurile și mașinile lor – o dezumanizare capitalist-corporatistă privită la modul naiv, exhibând un ușor parfum gay.

Deocamdată, la cei treizeci și unu de ani ai săi, arhitectul în discuție s-a văzut poet. Are o carte publicată, măsura tuturor lucrurilor în poezie. Rămâne de văzut dacă pe scoarța copacului matur o să mai fie scrijelite nostalgii. Sau doar bucurii triste. Și, mai ales, dacă premiul Eminescu va fi confirmat. În orice caz, nu rareori, Mihai Duțescu trece pe lângă și ratează poezia, ciocnindu-se pe contrasens de o mașină trăznet pe pilot automat. Dar uneori o face cu grație, la fel cum o fac amanții din mașină.

(text apărut în 2011, Vatra, nr. 3-4)

Laurențiu Malomfălean

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Melancolii de ventriloc at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: