O înviere mascată

25 Iulie 2011 § 1 comentariu

(Dora Pavel, Pudră, Polirom – Fiction Ltd, Iaşi, 2010, 248 p.)

Văd în cel mai recent roman al Dorei Pavel geamănul poetic al primului roman al autoarei, Agata murind. Şi unul, şi celălalt spun povestea prezentificării unor absenţe: în Agata murind, rescrierea absenţei Agatei de către sora ei Augusta prilejuieşte un discurs care îşi extrage forţa tocmai din senzorialitatea maladivă şi seducătoare a recuperării unei fantome, a unui inexistent dublu. În Pudră putem citi jumătatea nescrisă a acelui roman: cum ar fi dacă dorinţa de a nu-l pierde pe cel atât de important pentru noi ni s-ar împlini şi dacă el ar mai avea o şansă la viaţă? Dacă nu am avea de rezolvat problema depăşirii morţii celuilalt? Punctul în care cele două romane se despart fundamental este imprevizibila soluţie narativă: în locul unui nou roman psihologizant, scris la persoana întâi, din perspectiva martorului absenţei/ morţii, Dora Pavel ne oferă aici perspectiva protagonistului acestei tranzacţii viaţă-moarte, perspectiva mortului reînviat însuşi, redată în mare parte de la distanţa persoanei a treia. De altfel, nu este niciun secret că Dora Pavel este o scriitoare de obsesie, că explorările sale romaneşti preferă să adâncească un set limitat de termeni (vezi gemelaritatea, incestul, explozia tabu-ului sexual şi în mai puţin reuşitul Captivul), înainte să expandeze tematic. Avantajul acestei sondări, al acestui efort vertical, este excelenţa psihologică, analitică şi contemplativă, dezavantajul o reprezintă parţiala sacrificare a epicului.

Povestea este cât se poate de şocantă: Carasiniu, tânărul de douăzeci şi şapte de ani în jurul căruia se construieşte Pudră, se trezeşte într-o situaţie de transfigurare pe care o înţelege tot atât de puţin pe cât înţelege Gregor Samsa trezirea lui drept gândac. După două zile de moarte clinică, declaraţia de identitate „eu-sunt-restaurator-de-artă” îl ridică din morţi în capela familiei. Prima parte a romanului este ocupată de această reapropriere a vieţii, din interior, dinspre stomac, către exterior, iar cheia narativă este kafkiană: de la „lichidul şi secreţiile gastrice”, de la o conştiinţă corporală imposibil de mobilizat pentru a mişca unitar un corp care fusese părăsit, până la înregistrarea clinică şi non-emotivă a amintirilor de familie. Tot aici se află una dintre cele mai importante chei de lectură: imaginarea morţii ca viaţă, dar şi a unei discontinuităţi între ce a fost înainte de moarte şi ce este după depăşirea morţii. Carasiniu vede „ieşirea” din moarte şi întoarcerea la viaţă ca pe o cădere în gol, împotriva percepţiei comune a morţii ca „ieşire” din viaţă. Impulsul întoarcerii nu există. Revenirea la cei dragi (tatăl său şi sora Carola) îi apare ca o impudoare ori ca o impertinenţă („nu se face să apari aşa, tam-nesam în uşa casei la miez de noapte, strigoiul amator şi plicticos în care nu mai crede nimeni”), dar refuzul său are de a face (tot mai clar spre final, după ce depăşeşte „oroarea” pielii celei noi) şi cu potenţialul eliberator de determinaţii al acestei ieşiri „dincolo” („va trăi! La fel ca acum, n-o să mai doarmă. N-o să mai doarmă noaptea… n-o să mai doarmă în nicio noapte, n-o să mai doarmă în nicio noapte, cât o trăi!”).

Două filoane expresive se intersectează în metafora pudrei: cel al morţii şi cel al artificiului măştii. Protagonistul, „marele pudrat”, este cel care se ridică (întâi la figurat, apoi la propriu), din propria pulbere, din praful şi deşertăciunea care se aleg, în comentariul ecleziastic, de orice destin omenesc. Pe de altă parte, el este în aceeaşi măsură „marele actor” purtător de mască, personajul versatil, „care ia mulajul şi glasul tău, statura şi prestanţa ta”, al teatrului celorlalţi. Disputat între iubirea (dorită, dar neprimită) a Graziei şi dorinţa (necăutată, dar substituită iubirii) a Davidei, Carasiniu restaurează la nesfârşit tablouri incomplete: deprinderea „înfrânării”, apreciată în tehnica restaurării plastice, este practicată în amintire şi rememorare alături de machiajul sus-amintit. Romanul creşte din încetineala cu care se instalează lămurirea, iluminarea unui răspuns, din ritmul amnezic al refacerii unui original mărturisitor. Pentru a afla adevărul, Carasiniu parcurge bolgiile unui iad de recuzită (vezi parcursul său dinspre capelă înspre spital, poliţie, restaurant, hotel). El însuşi purtător de mască (pentru că „mirosul de mort” îl însoţeşte ca pe Jean Baptiste Grenouille, din Parfumul lui Suskind, propria lipsă de miros – ca o marcă ruşinoasă a identităţii), Carasiniu ajunge în postura receptorului de confesiuni.

A doua cheie de lectură, oarecum supraimpusă, dar obligatorie, este aceea a scenariului hristic al învierii: personajul Dorei Pavel se trezeşte la viaţă a treia zi după moarte, cade de două ori în genunchi pe strada Bisericii Ortodoxe, parcurgând un drum al crucii invers, coborând o Golgotă care nu mai primeşte sacrificii, este prima dată recunoscut de Gina (femeie nu numai cu numele, dar şi proscrisă a lumii celor vii). Pentru Dora Pavel, în Pudră, moartea şi învierea au devenit o farsă actoricească, iar mântuirea nu se revelează decât pentru a fi, în cele din urmă, refuzată (pentru că maxima trezie de la capătul acestei nopţi, în plină lumină şi la debutul vieţii celei noi, este înlocuită cu aţipirea, cu recăderea salvatoare în somn).

Pomeneam mai sus despre sacrificarea epicului, pentru că – dacă dă dovadă de vreo deficienţă – atunci aceasta se vede în momentele când romanul ar trebui să alterneze vocile pentru a construi mai multe posibilităţi de lume. Or, în dialogurile lor, personajele vorbesc cu aceeaşi voce, cu aceeaşi fluenţă discursivă, cu aceleaşi preferinţe lingvistice: Carasiniu „sună” la fel cu naratorul, uneori cu exagerări sapienţiale, chiar şi atunci când se adresează cuiva, Gina „sună” la fel cu protagonistul, iar diferenţele specifice rămân stridente, pilotul de curse Caba îi vorbeşte lui Carasiniu, ca un romancier, despre Iulia, „cu braţe maiestuoase şi cu o piele nefiresc de albă, de parcă ar fi fost zămislită la început de secol douăzeci şi ar fi reînviat acum, şi pe care n-o vedeam nicicum practicând sculptura – o artă atât de atroce şi de masculină, în fond”. Ironic, personajele rămân în acest fel unele „de hârtie”, nişte măşti până la urmă în deplină conformitate cu rulajul romanului în metaforele butaforice. Totuşi, ele nu sunt programate pentru acest statut, ci sfârşesc astfel, aş spune, pentru că Dora Pavel iese aici dincolo de zona sa de excelenţă (şi confort artistic), care este aceea a discursului direct, interior, de o luciditate dureroasă, al eului.

Spre deosebire de Agata murind, cu care, după cum spuneam, Pudră este comparabil la nivelul problematicii, noul roman al Dorei Pavel afirmă o altfel de reuşită scriitoricească. Având o temă încă şi mai tare în ordinea puterii de sugestie, Pudră mizează pe două piese câştigătoare: prima este chiar tratarea tabu-ului existenţial şi religios în cheie derizorie, ca impostură, în maniera în care apare în proza universală contemporană, şi nu încrâncenat negator, cum apare în romanul modern (de analiză, cu concluzie existenţialistă, mai ales) cu care autoarei i s-au atribuit afinităţi la primele romane. A doua este formularea unei sfidări a verosimilităţii chiar din interiorul convenţiei realiste, strict dependente de verosimilitate. Aceste mize de o importanţă crucială, alăturate stupefiantei intrări în subiect fac din Pudră un roman excelent, care realizează atât un set de performanţe estetice, cât şi o ofertă pasionantă de lectură, concurând pentru eşalonul întâi al prozei româneşti contemporane.

(Text apărut în 2010, „Apostrof”, nr. 4)

Mihaela Ursa

Anunțuri

§ One Response to O înviere mascată

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading O înviere mascată at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: