Cum să (te) combini (cu) literatura

30 iulie 2011 § Lasă un comentariu

(Simona Popescu & Co., Rubik. Roman coolectiv, Polirom, 2008, 544 p.)

Simona Popescu e o diversionistă. I-a păcălit pe antologatorii care au plasat-o ba în optzecism, ba în nouăzecism, s-a fofilat cu egală cochetărie în faţa formelor convenţionale de lirică sau proză, a scris critică bifurcată spre ficţiune, a turnat poezie în machete înşelătoare de eseu-”pledoarie”, ieşindu-i mai mereu, în marea-i oroare de înregimentări de orice fel, un fascinant metisaj de originalitate şi eclectism. Postmodernă în simţire şi avangardistă în alură – în termeni de ”poetică a nealinierii” – Simona Popescu are puţin obişnuitul dar de a trage experimentul din sfera purei speculaţii literare, într-o zonă caldă, ludică şi vie a încercării existenţiale. Dorinţa sa profundă nu-i, pare-se, doar să reformeze literatura, ci de-a dreptul să schimbe lumea. Căci pînă şi pe versantul marcat livresc al scrisului său, autoarea e spontan-afectivă şi aduce în faţa cititorului, cum ar zice mult-iubitul Deleuze, simulacre fără disimulare. ”Simonologia” e deopotrivă deconstructivă şi organică, genuin fragmentaristă şi discret integratoare. De aceea, cărţile ei sînt pline de bucuria de a face praf carcasele ce castrează viaţa şi emoţia în literatură, jubilaţia respectivă scînteind în spectacolul retoricii. Cu condiţia să treci peste unele manierisme inevitabil antrenate de plăcerea teoretizării, e greu, altfel, să nu te contaminezi de entuziasmul ingenuu al acestei scriituri. Forţa de iradiere a modelului în afara textului reieşea, îmi amintesc, şi din simpatica exclamaţie a unui student de la Cluj, la o întîlnire cu scriitoarea: ”Citind Exuvii mi-am dat seama că eu sînt Simona Popescu!” Niciunde, dar în mai multe locuri de fapt, în nici o categorie discursivă, dar manevrînd în răspăr un mănunchi de forme, Simona Popescu e deci, ca autor, mai puţin un stil + univers tematic anume, cît o funcţie ideologem, de tipul magnetului ce adună foiala de particule.

Nu-i greu de ghicit, prin urmare, cît de bine s-a acordat această detentă nonconformistă cu experienţele de creative writing desfăşurate în preajma Literelor bucureştene şi concretizate în inclasabilul Rubik din 2008. Căci deşi se ascunde în umbra prefeţei şi a addendei, deşi se cam fereşte să fie filmată, carisma textuală personalizată a scriitoarei se dovedeşte acaparatoare şi, din fericire, cu adevărat stimulatoare. Se ştie, atelierele de scriere creatoare din marile noastre centre universitare s-au lăsat, cel puţin pînă acum, cu o maculatură incertă şi neconvingătoare. Or, discursul-mamă al Simonei Popescu acţionează în cazul de faţă într-un mod cît se poate de germinativ: pentru textele voit dincolo de grile ale celor 29 de autori, el constituie grila ce ţine în şah şi în acelaşi timp potenţează energiile imaginaţiei, un agent de coeziune pe lîngă un factor inspirator de dispersie. Se simte clar imprintul specific al retoricii coordonatoarei – din Exuvii şi, mai ales, Lucrări în verde – bazat pe mixul de oralitate, poematic & colaj, doar că acestuia i se adaugă şi mai consistent, aş spune, capacitatea ei, direct umană, de a stimula o coeziune uşor autistă de grup. Simona Popescu e o persoană cool, ce jonglează la fel de seducător cu referinţele livreşti ca şi cu muzicile sau filmele, măsură în care poate zice pas cutumelor obişnuite de profă, pentru a fi mai curînd parteneră de joc ce pasează provocator mingea la fileu. Ce mi se pare realmente de admirat e că nu avem de a face aici cu eterna abstragere narcisistă a literaţilor. În jurul Simonei Popescu se adună şi studenţi la Mate sau la Regie, iar idiosincraziile de backround-uri eteroclite ale acestor minţi tinere ”destupate” se regăsesc comunicînd în ecouri de ”cîmp” comun (exact ca în clasicul postmodernism al teoriei). Devenită consensuală, schizofrenia se manifestă, astfel, numai pe jumătate.

Imaginaţie şi peroraţie, schelă şi ornament, gratuitate şi expresivitate pură, Rubik-ul, n-are cum fi, cu toate aceste legături şi matrice, nici măcar un ”roman colectiv”, ci emanaţia textuală a unei atmosfere umane. Nici mai mult, dar nici mai puţin decît atît. Fireşte, dacă e ”mai-mult-decît-literatură”, aceasta riscă, pe de altă parte, a fi ”nu-mai-mult-decît-grupul-nostru”. În care caz dacă n-ai parolă, n-ai acces. Fără polarizări cenacliste sau ambiţii manifest generaţioniste, un mediu totuşi relativ închis, unde se poate exercita un efect de seră, de certă rezonanţă internă, dar ale cărui reverberaţii exterioare sînt, altminteri, oarecum problematice. Căci rubik-autorii scriu despre ce le place, în maniera care îi obsedează – fie că e vorba de literatură sau de tehnică filmică – şi, desigur, după cum le dictează personalităţile lor specifice. Iar dacă tu n-ai nici o treabă cu fronda textualistă, nu te încîntă Sigur Ros sau delirul jocurilor pe calculator, ajungi să cauţi în zadar o cheie de intrare în ţara minunilor pe care ei o leagă din franjele cele mai improbabile.

Pentru cei din afara grupului, energia rubikă seamănă cu pisica lui Schrödinger: ca să iasă din starea ipotetică şi să devină reală, deci vie sau moartă, cineva trebuie să-i declanşeze, prin decizie calculată, destinul. Mai mult decît orice roman convenţional, textul rubik se leagă de un user ideal. Paradoxul acestui tip de scriitură e că gradul de determinare al cititorului creşte proporţional cu libertatea textuală a autorilor. Experimentul se sprijină pe un vis cu formă de utopie dublă: de o parte – o poetică vizînd, aproape fenomenologic, conectarea la o experienţă sălbatică, dinainte de coerenţă şi literaturizare, de partea cealaltă – fantasma unui cititor capabil să-şi lase la uşă toate comodităţile, inevitabil liniare, ale unei lecturi romaneşti. Pe Finnegan îl poţi însoţi doar într-o stare de insomnie ideală. ”Cititorule, enjoy it! Nu te încurca în iţe, priveşte modelul de la distanţă. Ceea ce vezi depinde numai de tine”. Căci ”Rubik nu-i poezie/ Rubik nu-i nici roman!/ E un truc pe hîrtie/ Presqu’interessant// Rubik e o morişcă/ Și noi toţi Don Quijoţi/ Rubik e tot ce mişcă/Și în el sîntem toţi!”

Cu riscul de a păcătui prin logică, vă pot totuşi deconspira că o parte din poveştile Rubik-ului se ţes în jurul vieţii & faptelor liftierei gobleniste de la Teatrul Naţional. Pe lîngă ”Elevator Lily” – figură desigur opacă în banalitatea ei, deci cu atît mai intrigantă – alte ”personaje” sau sintagme circulă dezrădăcinat de-a lungul mai multor capitole, ca vectori ce antrenează imprevizibil imaginaţia autorilor. Scamă, taximetristul, fetiţa, Stere, Boolean etc. reprezintă un fel de profiluri-valiză, în care identitatea concretă a autorilor şi dublurile lor ficţionale se amestecă indistinct. Fraze emblematice, precum: ”Printr-un punct făcut cu pixul pe foaia albă, vom intra în capul lui” sau ”gîndurile lui – linii întrerupte”, sînt activate ca nişte prize psihedelice în cele mai rocamboleşti contexte şi desfăşurări narative. Autorii textelor se dedau pe faţă unor jocuri de imaginaţie şi montaj, pentru care literatura nu e atît miză explicită, cît revers pervers şi întîmplător. Fără sistemă, dar cu oarecare programă – ţinînd de hazardul-rege – literatura îşi ia revanşa intermitent în răbufniri de autoficţiune, halucinoză, parodie. Rubicii aruncă zarurile cuvintelor şi pîndesc momentul de intensitate, care se poate ivi într-o cafenea afumată, într-o dimineaţă la mare sau filmînd ceva la fel de prozaic şi fantasmatic ca punga în vînt din American Beauty. Unii ajung, de fapt, să scrie literatură vrînd parcă dinadins să n-o facă. O suprinzătoare prospeţime se degajă pe bucăţi, în amestec deconcertant cu plictisul sau ilizibilitatea teribilistă a altor pagini.

Deşi nu imposibil, mi se pare însă palid meşteşug să plusezi în acest volum un schelet narativ sau să migăleşti o hartă a obsesiilor tematice. În pofida sofisticărilor de suprafaţă, oferta sa ţine, cred, de anticamera literaturii şi exact aşa trebuie luată, fără inutile supralicitări sau dez-investiri. După cum intuise că poezia nu poate fi propovăduită direct şi pe stomacul gol, ci prin seducţie, încercuire, eventual trişînd puţin, Simona Popescu nu-şi învaţă amicii să scrie texte, ci le sugerează pretexte de a-şi upgrada sensibilitatea. Fiindcă ”bagi de seamă imaginile atunci cînd se schimbă, cînd nu mai reflectă ceva cunoscut”. A răsuci unghiul de privire, a avea încredere în spontaneitatea ta – inclusiv în spontaneitatea cu care-ţi vin ideile primite de-a gata (atenţie la jargonul poststructuralist!) – a-ţi păstra pur şi simplu vie curiozitatea faţă de ce se petrece în jur – toate acestea formează un fel de preludiu al creaţiei ca atare, literară sau de altă natură, mobiluri necesare, nu neapărat şi suficiente. Cîţiva vor ajunge probabil scriitori, toţi însă se vor putea lăuda că la un moment dat în studenţie au pus-o de un adevărat chef cultural, deloc abstract, ”co-joc secund, fecund impur”.

P.S. (Mea culpa) Ca orice cronicar, am fost nevoită s-o fac pe Ariadna, în ciuda giumbuşlucurilor dedalice ale rubik-autorilor. Din fericire, cuvintele unei tipe de pe dvd: ”mi s-ar părea stupid să-l analizeze cineva literar, teoretic, critic. Rubik-ul nu e literatură. Cu el te joci, îl învîrţi de cîteva ori şi gata”, m-au determinat să-mi iau seama pînă nu-i prea tîrziu şi sînt pierdută. Aşa că, puţin ne-critic dar cu siguranţă solidar, rămîn la următoarea recomandare: ca să te prinzi ce-i cu Rubik-ul, musai să-l experimentezi, fără prea multe pretenţii de a nimeri combinaţia potrivită.

(Text apărut în 2008, Tribuna, nr. 162, 1-15 iunie)

Adriana Stan

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Cum să (te) combini (cu) literatura at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: