Un „basm” apocaliptic

10 August 2011 § Lasă un comentariu

(Matei Florian, Şi Hams Şi Regretel, Polirom Ego. Proză, Iaşi, 2009, 264 p.)

Luând în considerare prezentarea de pe coperta a IV-a ce aminteşte de un „univers fantast, populat cu pitici de ceaţă colorată” şi citatul de pe coperta a III-a prin care Şi Hams Şi Regretel plasează starea de bine, jocul, iubirea într-o „lumină azurie la fel cu încântarea şi neasemuită precum fiorul”, cel mai recent roman al lui Matei Florian s-ar înscrie în seria cărţilor pentru copii. Publicat în noiembrie, volumul pare un cadou potrivit pentru sărbători. Însă, strategia de marketing a editorilor Polirom cred că se dovedeşte a fi neinspirată, chiar abuzivă. Nu o judecată etică mă conduce spre o asemenea constatare, deşi limbajul adeseori frust al personajului-narator, cruzimea – fie ea şi învăluită fantasmatic – faţă de animale ori descrierile (chiar poetice) ale contactului sexual nu rezonează cu respectiva încadrare (oricât de emancipaţi ni i-am închipui pe micii cititori). Adevăratul argument e oferit, în schimb, de evaluarea estetică a romanului. Astfel, consider că Şi Hams Şi Regretel se configurează ca un antibasm sau, dacă mi se permite exprimarea, ca un basm-apocaliptic, al suferinţei şi deznădejedii, al dezintegrării umanului, al deziluziei (salvării prin intermediul universurilor compensatorii). Până şi tipul de fantastic configurat în acest volum are prea puţin de-a face cu miraculosul (fabulosul), cât cu straniul; în loc să încânte, el înspăimântă adeseori.

De fapt, aura mitică, de fantasy, a romanului lui Matei Florian ţine mai mult de retorica/stilul relatării. Fragmentele simbolic-poetice, jocurile preţioase de limbaj, frazarea barocă, polifonia ludică a vocilor narative conferă lui Şi Hams Şi Regretel o tonalitate aparent simfonică/o atmosferă aproape idilică. Dar aceasta e doar crusta lumii tânărului prozator, dincolo de care colcăie existenţa ireversibil dizarmonică a tuturor personajelor, traumele tragice ale trecutului şi durerile imposibil de înăbuşit ale prezentului. Nici măcar comunicarea nu mai are cum să se desfăşoare natural, ci evoluează în gol, autist şi redundant. Povestea lui Matei Florian este scrisă sub forma unor scrisori adresate de un îndrăgostit iubitei sale pierdute. De vreme ce din partea acesteia nu se aşteaptă niciun răspuns, s-ar putea vorbi de un monolog cu funcţie terapeutică, însă semnele însănătoşirii întârzie să apară.

Pitici eco de ceaţă, drame lumeşti

Retras într-un sat de munte, departe de oraşul vinovat de a fi contribuit la năruirea relaţiei, naratorul-scriitor de epistole rememorează scene din copilărie pentru a-şi dovedi vechimea sentimentului ori momente tensionate din trecutul apropiat cu scopul de a înţelege motivele rupturii. Totodată, printre autoînvinovăţiri patetice, imputări dure adresate tinerei care nu i-a acceptat felul boem de a fi şi încercări când timide, când disperate de a se rupe definitiv de prezenţa ei spectrală, protagonistul începe să-şi găsească liniştea prin afirmarea unei existenţe minimalist-naturaliste. Hrănindu-se cu ceaiuri din flori de coada-şoricelului, împrietenindu-se cu câini fără de stăpân, bucurându-se de mirosul şi culorile mestecenilor din curte, el ajunge să se ferească obsesiv de săteni, să vorbească cu o furnică şi să îmbrăţişeze afectuos pământul: „mi-era tare drag şi aş fi vrut să ştie asta, încă mai plângeam uşor, de bucurie, atunci când l-am sărutat, rar, pe îndelete, ştii, dacă încerci să nu te gândeşti deloc la asta, vei vedea că are un gust bun, umed, cleios şi înăbuşitor, încearcă dacă ai timp, vei simţi pe unde au trecut melci şi pe unde s-au pitit râme, vei şti unde au putrezit frunze şi în ce loc se ascund rădăcini”. Totuşi, aceste clipe „panteiste” sunt menite doar să-i sublimeze stările de disperare, de singurătate ori de frică maladivă. Prin urmare, comuniunea cu natura oferă doar surogate de leacuri, care îi fragmentează scindarea interioară, nu îi oferă şi remediul mult dorit.

Acesta e şi cazul întâlnirii cu fabuloşii pitici din ceaţă. Urcat, într-un moment de nebunie, în vârful unui frasin, tânărul are revelaţia metamorfozării „aerului pufos” în trei „ghemotoace rotunde şi colorate”: pelticul şi aiuritul Usi, intelectualul arogant, retoric şi pedant Altfred, mizantropul dezamăgit în dragoste Regretel. Aventurieri, copilăroşi, puşi pe şotii, piticii ar reprezenta exact camarazii potriviţi pentru tânărul îndrăgostit, de nu ar avea nevoie, la rândul lor, de prezenţa acestuia pentru a-şi exorciza propriii demoni „interiori”. Căci, cel pe care îl numesc „picioare pare” face parte din neamul celor mai mari duşmani ai lor. Iar scrisorile adresate fetei devin spaţiul preferat de manifestare, locul unde Usi, Altfred şi Regretel ţin să expună istoriile traumatizante personale sau ale confraţilor. Împărţiţi pe ordine cu nume hilare („Ordinul Piticului de Stîncă Pleistocen”, „Ordinul Piticilor Răzvrătiţi din Apartamentele cu Ferestre” etc.), aceştia duc o luptă de supravieţuire împotriva defrişărilor, poluării, construcţiilor imobiliare, mecanicizării lumii. De la acţiuni nevinovate, ca furtul unor ciorapi cu scopul de a produce iritare agresorilor umani, şi până la atentate cvasi-teroriste – aruncarea unor bucăţi de stâncă peste trecătorii nepăsători faţă de natură – piticii întreprind adevărate campanii ecologiste menite să atenueze efectele nocive ale „picioarelor pare”. În ultima vreme, eforturile lor sunt zădărnicite de extinderea răului citadin-modernist. Mai mult, fiecare dintre aceste vietăţi aproape invizibile îşi au de vindecat o serie de răni sufleteşti. Dacă Usi cel verde trebuie să se lupte cu o origine nefericită, care îl complexează, de unde şi nesiguranţa sa în vorbire şi logică, iar galbenul Altfred încearcă să se desprindă de imaginea unui tată distant şi inhibant de cultivat, Regretel, piticul albastru, trăieşte o adevărată dramă amoroasă. Îndrăgostit nebuneşte de adulterina Tristina, el îşi pierde jumătatea de nume (Şi Hams Şi), pentru a se izola în sine şi în propria suferinţă. Oglindindu-l într-un fel sau altul pe protagonist, piticii nu-i oferă, din nefericire, liniştea ori echilibrul aşteptate, ba chiar îi accelerează dezintegrarea sufletească şi trupească. Nici natura cea mai autentică, nici fantasmele de basm nu mai asigură, iată, protecţie, până şi ele au fost atinse de morbul disoluţiei. Iar această ipostaziere a urâtului chiar în mijlocul delicatului, in-creatului, ingenuului constituie una dintre reuşitele şi stilistice, şi de imaginar artistic ale cărţii lui Matei Florian (merită citite, în acest sens, capitolele ce cuprind scrisorile compuse de Usi şi Altfred în timpul delirului bărbatului).

Apocalipsa continuă

Poate mai inspirate, mai pregnante/valoroase artistic, rămân secvenţele narative în care autorul lui Şi Hams Şi Regretel, propune un demers invers celui tocmai descris. E vorba de episoadele hard ale volumului, unde identificarea cu răul existenţei câştigă note de suavitate (morbidă). Ar fi de amintit desele momente în care îndrăgostitul o spionează obsesiv pe iubita Cristina, ascultându-i discuţiile intime cu prietenele sau aşteptând surescitat explicaţiile acesteia cu privire la întârzierile de la serviciu, după cum şi răzbunarea crudă, coşmarescă, pe căţeaua în călduri Ana, care se lăsase posedată nopţi la rând de masculii puternici ai satului sub privirile umilite şi neputincioase ale partenerului Bumbo.

Însă scenele-cheie ale basmului întors imaginat de Matei Florian sunt fragmentele în care cei doi îndrăgostiţi mor. Abia aproape de finalul romanului, naratorul cuprins de febră enunţă intriga naraţiunii. Obosită de certuri şi de hedonismul pueril al iubitului, incapabilă să se despartă de acesta, Cristina începe un dans dionisiac, ce anulează legile gravitaţiei şi care o conduce înspre fereastra deschisă a apartamentului de la etajul zece, pentru a se încheia pe caldarâm, lăsându-l pe protagonist într-o stare de perplexitate, incapabil să hotărască dacă a fost martorul unei sinucideri ori autorul unei crime: „am simţit că te înalţi şi că zbori, că te îndrepţi spre fereastra deschisă, trebuia să te ajut, nu?, spune-mi!, trebuia!, şi atunci mâna mea s-a desprins de tine şi ţi-a făcut vânt, iar corpul tău a prins să se îngreuneze, a alunecat în grabă spre asfalt şi a început să se înroşească, a făcut buf!, buf!, buf!”. Dorind să-şi ispăşească vina de a nu fi ştiut să o păstreze, tânărul se retrage la casa din munţi, hotărât – aflăm abia în această din urmă scrisoare – să moară lent, chinuitor, dar împăcat cu sine. Descrierea zbaterilor sale, a delirului său de muribund, realizată de Usi şi de Altfred e impresionantă, tot aşa cum note de un dramatism accentuat oferă şi lamentaţia din penultimul capitol al romanului. Rostită de o voce sintetică, în care pot fi decelate semnele lingvistice ale piticilor, dar şi ale protagonistului, rugăciunea „Tatăl Nostru” (varianta pentru piticii de ceaţă) ocupă peste treizeci de pagini şi rezumă în cele mai variate stiluri posibile (de la comentariul fotbalistic, până la discursul didactic şi la cel alegorico-poetic) istoria din Şi Hams Şi Regreţel. Citez, spre exemplificare, un singur scurt pasaj: „ Şi ne izbăveşte de Piticul cel Negru, Piticul ăsta Negru care stă gata să ne înghită pitit în negura lui de nepătruns, Piticul ăsta Negru care a aşteptat ca Iepuraşul lui Sinistru să ne ronţăie ultima fărâmă de linişte, ultima fărâmă de morcov, pentru a se apropia tiptil de sufletele noastre, pentru a rânji iscoditor şi a ne cere socoteală, pentru a da buzna în visele noastre şi a le umple cu spaimă şi deznădejde…”.

În acest mod, egoproza Şi Hams şi Regretel poate fi citită ca un dramatic jurnal (epistolar) de doliu, dar şi ca o confesiune dureroasă a unei agonii. După despărţirea de Cristina (sinuciderea ei s-ar putea să fie doar rezultatul unui delir al îndrăgostitului), întocmai ca piticul Regretel, protagonistul îşi mortifică o parte din sine. Cu atât devin mai tragice încercările lui de a se reechilibra prin fantasme de basm ori prin încercări de mistificare a realului: fiecare scrisoare se deschide cu salutul „Bună dimineaţa” într-o tentativă mereu eşuată de a suspenda timpul, de a anula durerea. De altfel, în rugăciunea amintită, „picioare pare” ajunge să se dezică de amicii săi fabuloşi, dorindu-şi doar să se evaporeze la fel ca ceaţa din care sunt ei compuşi. Dezintegrarea interiorităţii urmată de apocalipsa unei întregi lumi constituie tema celor mai reuşite pagini ale lui Matei Florian. Tocmai de aceea capitolul final îmi pare şi cel mai slab al romanului. Construit din perspectiva lui Şi Hams şi Regretel, el prezintă sfârşitul tânărului „picioare pare” şi ridicarea corpului său intrat în putrefacţie de către sătenii deranjaţi de mirosul ce venea din cocioaba năruită de vânt şi ger. Totodată, piticul cel albastru relatează întâlnirea (de factură religioasă?) dincolo de moarte dintre bărbat şi iubita Cristina, precum şi recuperarea întregului său nume prin împăcarea cu Tristina. Clişeistic, patetic, conformist, finalul optimist nu cred că poate cadra cu povestea ambiguă, tragică până şi în fragmentele ei aurorale, din restul romanului.

În ciuda unor astfel de deficienţe sau a fragmentelor prea marcat experimentaliste (din „scrisorile” piticilor), cartea lui Matei Florian reprezintă o apariţie importantă a anului 2009.

(Text apărut în 2010, Vatra, nr. 1)

Cosmin Borza

https://metacritic.wordpress.com/2011/08/13/un-%E2%80%9Ebasm%E2%80%9D-apocaliptic/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Un „basm” apocaliptic at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: