Dragostea la prima citire

15 august 2011 § Lasă un comentariu

(Diana Adamek, Dulcea poveste a tristului elefant, Cartea Românească – Proză, București, 2011, 392 p.)

Dacă dragostea la prima vedere se mai explică prin déjà vu, cauza dragostei la prima citire déjà lu s-ar numi. Ne îndrăgostim cu forța unui fulger de-o carte, pentru că poate în altă viață sau vârstă am mai citit-o și-am fi simțit cum ia foc între mâinile noastre, sub razele fierbinți ale ochilor. E ca și cum ar fi dacă ne-am îndrăgosti mai ales de romanele palimpsestice, manierist(ic)e, care se scriu aproape de la sine peste ceva sau din ceva preexistent, al cărui suflu și materie narativ-epică ni se potrivește, la fel cum ne îndrăgostim mai ales de persoane în care ne recunoaștem. Oricum ar fi, nu e ușor să te îndrăgostești de o carte, însă nici greu. O demonstrează cu prisos ultimul volum al Dianei Adamek, amara și Dulcea poveste a tristului elefant, apărut anul acesta la Cartea Românească.

După numai câteva paragrafe, cu bucurie și surpriză, dacă nu cumva ești un lector înrăit în profesionalism, care să refuze cititul orgasmatic (adică, pardon, sublim), dacă te lași cu alte și pline cuvinte vrăjit, fermecat, abandonat simțului pur estetic, ai putea constata că, surclasând încercările romanești anterioare ale binecunoscutei în primul rând eseiste care semnează povestea de față[1], rândurile cărții desenează un soare negru mult ridicat deasupra orizontului de așteptare. Pentru că dorul, melancolia sau mai bine scris, deși sensul e similar, acea saudade tipic lusitană face din acest roman, pe care-l îmbibă de la un capăt la altul, aproape o capodoperă.

Firele narațiunii descind în istoria patiserului Roro, „stăpân peste toate cele care trec, dulciuri și tristeți”, un copil învăluit în trupul numai pământ al unui elefant în venele căruia, din ce în ce mai aprins, arde și fierbe și țipă un sânge bolnav. În ciuda monstruozității fizice a personajului, rezultatul e delicios, un roman-prăjitură, din paginile căruia putem degusta, cu fervoare sau doar ca desert, o casă, fluturi, o licornă, ba chiar un tort-elefant. Evident, există riscul unei strepeziri a caninilor, însă cu multă răbdare ne vom simți cerul gurii topit de soarele negru. Și poate că tot el, acest astru heraldic al decadenței (baroce), golește pe dinăuntru și mâna extrem de sigură și versată a prozatoarei, care alunecă de la sine și rotunjește romanul într-un imens poem în proză – ritmată și câteodată rimată, mereu curgătoare.

Pe de altă parte, dar poate aceeași, am scris deja cuvântul magic. E timpul să-l scoatem dintre paranteze. Despre sfârșitul baroc al unui secol de aur e vorba. Veacul al XVI-lea, cu splendorile și păunii și nesiguranța lui, găsește în cartea de față un martor deloc netăcut. Un excelent roman istoric à la Saramago, pentru care istoria reală nu e decât o variantă printre multe altele posibile, de valorificat alternativ în spațiul romanesc al imaginarului: de la monarhii Maximiliam al II-lea și Rudolf al II-lea de Habsburg, Anna de Austria și Filip al II-lea al Spaniei, până la vrăjitoarea Katharina Guldenmann, mama viitorului astronom Johannes Kepler, intrigile poveștii rescriu aspecte din viețile unor persoane reale, în confluența lor cu micul, apoi tânărul și în final maturul deja Roro, care poate să moară subit, însă logic, respectând un traseu prestabilit. Pentru că, laolaltă cu personalitățile mai sus amintite, romanul conține persona de scriitor a lui Saramago însuși. Astfel, acesta se încarnează textual în figura lui José, personaj anunțat și mai apoi creionat la final, când elefantul-om îl întâlnește exact în punctul de unde plecase pachidermul adevărat din Călătoria elefantului, romanul-model pentru cartea Dianei Adamek. În fond, ambigua și Dulcea poveste a tristului elefant este un retro-text, un roman scris îndărăt, inversat, înapoi, dinspre nordul întunecat al Transilvaniei – și aici autoarea extinde limitele călătoriei până la ținutul ei natal, aducând un surplus de culoare și blestem ereditar în imaginea cneaghinei Amanda, mamă fascinată de animalul ajuns tată pentru fiul ei, Roro – prin Viena spre Lisabona, acolo unde oceanul înghite totul. Mai puțin dulceața tristeții.

Scurt interludiu manierist. Între congenerii poeto-prozatoarei se numără și Virginia Woolf (cu poetica privirii sau despre cum Arcimboldo-personajul aduce destul de vizibil cu pictorița Lily Briscoe din Spre far, a cărui polifonievocal-narativă se întâlnește în scena teatrului de marionete cu post-ecourile dintre acte), Patrick Süskind (al cărui Parfum bântuie romanul), apoi deșertul din inima Vienei și puiul de leu Ottakar amintind un episod al Poveștii fără sfârșit, în fine, cum să-l uităm pe David Lynch, al cărui cel mai premiat film este chiar Omul-elefant, îl menționăm și pentru că – Motor! – adamekiana și Dulcea poveste a tristului elefant este mult un roman cinematografic, așteptăm ecranizarea, cu titlu schimbat, se-nțelege.

„Sub toți pașii pe care i-ai făcut și îi vei mai face de acum stă ascunsă o scriere” [s.m.], spune iezuitul Antonio Possevino când se desparte de protagonist. O scriere, nicidecum o scriitură. Cu mai multe cuvinte, nu vorbim în cazul acestui roman de un textualism ieftin, de simulacre și alte hipertezisme postmoderniste, ci simplu și pur de o scriere foarte plină de viață. Călătorii „se vor apropia, nu neapărat din voința lor, ci din curgerea firească a pașilor”, înspre toate locurile din până departele drum întors al Călătoriei elefantului; pentru că, nu-i așa, „Întotdeauna ajungem în locul unde suntem așteptați.” [s.a.] – un citat revelatoriu, punctat excelent de Ovidiu Mircean pe coperta a IV-a. Și dacă firescul pașilor e la fel un firesc al cuvintelor subîntinse, faptul e numaidecât explicabil: avem un destin astral, o „scriitură a stelelor”, a soarelui negru și vid, emanând „această lumină în care s-a [cuibărit/] adunat [și] întunericul”.

Până și minusurile volumului par să contribuie la perfecționarea lui continuă, transformându-se-n plusuri, în steluțe negre cu fundă. Ritmul e tot mai accelerat, pe măsură ce Roro ajunge acasă, dozajul extrafin al vitezei epice făcându-se nod în capitolul 14 (Timpul trece), situat exact la mijlocul cărții. Să mai notăm că, deși se perindă și prind rădăcini ori își pierd viața de-a lungul unui spațiu lingvistic eterogen, superîntins dintr-un Ardeal ardent în Bretania de la poalele mării, prin Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, prin Italia, Spania și Portugalia, personajele romanului vorbesc mereu aceeași limbă, fără ca prozatoarea să sesizeze măcar această mică problemă. Dar minusul devine plus: am citit un roman european, urgent exportabil. Apoi, Dianei Adamek îi reușește o compoziție nu neapărat estetizant-artistizant-artizanal-artificială și calofilă, ci dusă până la capăt cu mână de maestră, nicidecum de maestru – care, dacă e acolo, e cu siguranță ajuns din urmă. Frazarea saramagoviană, cu dialoguri încastrate în (s)curgerea textuală, cu propoziții scurte și simple, dar cu atât mai percutante, ce cad pe sfârșiturile de capitol ca niște lame superb ascuțite, permite o lectură pierdută, cu sufletul în gură, pe cerul ei negru de soare sau, mai scurt suflat, o lectură cu sufletul. Întreg volumul e doar o fluiditate fluentă, muzică și volute hipnotice, și mai ales, impresia că s-ar putea prelungi până foarte aproape de infinit. În fond, un roman al (în)depărtării se scrie și se rescrie sub ochii noștri, care, deși se mai rătăcesc în(tre) fraze și neclarități, îl duc la bun sfârșit evadând evaziv. Autoarea ne dovedește că nu de curaj evazionist e vorba, ci de curajul nebun de-a scrie bine, fără să-i pese prea mult de mode și forme și stiluri în vogă. Rezultatul e acest realism magic, deloc epigonic, ale cărui companii selecte le știm cu toții. Fapt e că Diana Adamek și-a însușit-apropriat o manieră personală, nelăsând imitația să devină exercițiu de stil, cum facil am putea crede. Mă voi repeta, însă citindu-i romanul, ai tot mai mult senzația că te lași învăluit în plasele unei vrăji atât de fermecătoare încât jos pălăria, țuguiată sau nu, la fel cu a figurii pelerinate și negre și – vai – mefistofelico-nălucită care îl introduce pe Roro în roșul cuptor al Vienei!

La fel cu orice dragoste, și cea la prima citire e acolo. Se întâmplă. Fără s-o poți vreodată nega. Decât înlocui – la recitire sau la o nouă primă lectură, mai puțin sau mai mult îndepărtată de Dulcea poveste a tristului elefant. Oricum ar fi, totul în această carte – poate cu excepția finalului, puțin grăbit – ne obligă să considerăm apariția Dianei Adamek un adevărat eveniment: un candidat foarte serios pentru titlul de cel mai bine scris roman al ultimilor ani.

(text apărut în 2011, Cultura, nr. 324)

Laurențiu Malomfălean


[1] Vasco da Gama navighează, EuroPress, [f. l.], 2007, respectiv Pădurea mătușii Clematis, Palimpsest, București, 2009.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Dragostea la prima citire at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat: