Ce visează Oblomov

25 august 2011 § Lasă un comentariu

(Svetlana Cârstean, Floarea de menghină, Cartea Românească Poezie, București, 2008, 120 p.)

La jumătatea drumului între biografism şi metaforă, Svetlana Cârstean debutează cu un volum unitar, echilibrat, conceput în mare măsură, după cum se simte, în atmosfera anilor ’90, dar convingător oricând prin estetismul său moderat.

Fundalul comunist care domină prima – şi cea mai consistentă, în opinia mea – parte, „Cartea muncitorului sau Floarea de menghină” l-a determinat pe Daniel Cristea-Enache să considere volumul uşor „defazat” faţă de impulsurile celor mai mulţi poeţi de astăzi, orientaţi înspre imaginarul violent al lui hic & nunc. Bineînţeles, nu-i nici un dubiu că Svetlana Cârstean merge pe calea regală a metaforei, mai degrabă repudiată de poeticile autenticiste recente. Nu cred însă că rapelul istoric epuizează simbolistica accentuată a volumului. Căci, deşi e legată de contextul stahanovist al uzinelor, al maiştrilor „mici şi urîţi” şi al „tovarăşilor” care inspectează ţinuta, „menghina” are, per ansamblu, o acoperire metonimică mult mai extinsă, ajungând să reprezinte suma de coji false şi falsificabile care alienează eul. Socialul, dar şi biograficul, istoria mare, dar şi himerele personale alcătuiesc, din această privinţă, tot atâtea burţi ale chitului care îl înghit pe Iona. Astfel, dacă „cizmarul” stă simbiotic lângă un „calapod”, iar „secretara” lângă „maşina ei de scris”, poeta va „sta” cu „mama, cu tata, cu mămica, cu tăticu,/ Cu Cezar,/ Cu Răzvan (…)/ Cu Chiribuţă”. Fiindu-i accesibilă doar ieşirea în travesti prin multiplele sertare ale existenţei, nucleul dur al autenticităţii se manifestă, fireşte, doar pe negativ. Viziunea straturilor exuviale ale eului aminteşte într-un fel de scriitura Simonei Popescu, fără ca Svetlana Cârstean să aibă câtuşi de puţin perspectiva ludic-postmodernă şi patima acesteia pentru suprafeţe.

Are, în schimb, un mai evident miez spiritualist pe care nu-l lasă totuşi să se elibereze în reverie plină. Între „noaptea care a trecut” şi „ziua care nu prea vrea să vină” se află doar o pată oarbă, un spaţiu mut de virtualităţi. Volumul se deschide şi se închide în această tonalitate blank a intervalului gol. Decojind ceapa măştilor persoanei, precum odată Peer Gynt avatarurile sale cabotine, eul se găseşte suspendat în spaţiul îngust „dintre dulap şi perete”, dominat de visul post-romantic al descătuşării, nu de eclatanţa expresionistă a pozei. La întrebarea ascunsă „eu cum voi reuşi să spintec aerul,/ (…) neavînd nici/ un sprijin în dreapta, în stînga, în faţă şi în spate?”, poeta se dizolvă în ecoul ca un şuier de vânt al singurătăţii – „Do you Yahoo?” Altfel, locul emoţiei pure este luat adesea de anecdotă, expresia de sine deviază narativ, iar eul pare să nu aibă relief şi concreteţe decât atunci când trăieşte prin „rolul”său.

Cele patru „cărţi” ale volumului, inegale ca intensitate lirică, expun cu lentoare discursivă aceste experienţe carcerale. În imprintul făţiş al oralităţii – specifică, de altfel, mai multor „nouăzecişti” – sentimentele altminteri comune ale reificării şi inautenticităţii sunt dramatizate într-un mod rafinat în scenarii ce ating uneori simplitatea basmului, iar alteori accente groteşti de musical. Tendinţa autoarei de a încarna stările poetice, personificându-le, demonstrează, de asemenea, pregnanţa parabolică a versurilor sale. Muncitorul, Oblomov, Akihito, Roxana, Chiribuţă, Marele Cofetar, „băieţelul” ce devine fetiţă sunt centre focale în jurul cărora se adună carnaţia discretă de imagini şi de lirism. Forma narativă cu şarja caricaturală aferentă se dovedeşte o opţiune de maturitate din partea Svetlanei Cârstean, căci cum altfel, decât într-o „poveste”, să vorbeşti despre nostalgia libertăţii sau vitalităţii evitând falsetele declamatorii şi căderea în patetism?

Lumea comunistă, aflată în urgenţa „orei şase dimineaţa”, e suprinsă în reţeaua capilară a disciplinei. O tensiune ambiguă – şi nu demarcată maniheist, din fericire – între inocenţă şi manipulare permeează subtil instantaneele despre şcolărime sau oamenii din uzine. Astfel, pe de o parte, universul infantil este el însuşi un cerc de mici prădători, în care cei precum Chiribuţă, „sfrijit, gălbior, neajutorat”, vor pierde mereu, iar cei ca timida Yna vor păli în faţa mai frumoasei Roxana, un univers vulnerabilizat din toate încheieturile, căci unii părinţi mor iar Yna simte mereu că e „prea târziu” ca să mai ceară prăjituri. Pe de altă parte, destinul arhetipal al proletarului e conturat în tuşe fantasmatice pe muchia satirică a suprarealismului, dincolo deci de tragismul tezist. Remarcabilă este osmoza cvasi-erotică dintre muncitor şi menghina sa: el îi cunoaşte cel mai bine dorinţele, ea îi dă „greutate”, îl face real. La fel ca hibrizii imaginaţi de avangardişti, humanoidul mecanomorf, traversat de stranii curenţi de senzualitate, e învăluit de tristeţea unui vis resemnat, capotând în utopie: „Aroma piliturii îmbibate de ulei îi ameţeşte simţurile./ Muncitorul nu mai vrea să plece acasă…/Rămîne în singurătatea atelierului său. Aerul dinăuntru,/ călduţ, aproape umed, ţese o haină străvezie care se depune uşor pe trupul lui. Îl învinge în scurt timp, adormindu-l.” În baletul mecanic dintre om şi maşină, rigiditatea obiectului şi căldura cărnii se infuzează reciproc şi-şi schimbă celula-gazdă. Căci muncitorul povesteşte robotic: „Eu n-am mers decît cu floarea mea de menghină/ Cei răi sînt despărţiţi de cei buni/ Pedeapsa e mare şi cizmarului i se va lua calapodul/ Strungarului i se va lua strungul(…)/ Şi tuturor echipamentul de protecţie”, în vreme ce menghina, ca o femelă-dominatrix, îl umileşte cu „trupul ei măsliniu, aproape lucios, ispititor, rotund şi foarte copt”.

Dacă în prima parte a volumului, proximitatea maşinii atinge consistenţe carnale, în „Cartea părinţilor sau Promit să fiu cuminte”, extrem-familiarul este, simetric, automatizat şi steril la modul strident. Prin redundanţa ironică a spaţiului domestic, în care „mama e cuminte”, „tata e cuminte”, „toată casa noastră e cuminte”, prozaicul însuşi devine fantomatic şi neliniştitor. Lucrurile se află toate puse la locul lor, dar în atmosfera placidă şi aseptică a duminicilor în familie, dezorientarea băieţelului-fetiţă e cu atât mai frapantă. Pasiunea autoarei de a umaniza obiectele se completează cu viziunea spectral obiectualizantă a oamenilor: „Mama mea e foarte grea, mă cocoşează/(…) Îmbătrînesc brusc atunci cînd îi văd pielea fadă, fără miros./ E albă, e mare. E peste mine/ E luna care mi-a coborît în braţe./ E rece, însă eu transpir.”

Cu elegantă îndemânare, poeta răceşte anxietatea şi potenţialul imaginar exploziv al acesteia în scenarii banale, lipsite de exotism sau visceralitate, tangente la biografic şi la social. Ultimele două părţi, „Cartea iubirii sau Akihito” şi „Cartea singurătăţii sau Do You Yahoo?”, deşi inferioare calitativ celor dintâi, răstălmăcesc, pe aceeaşi tonalitate spartă ce dă nota de coerenţă a întregului volum, firul utopic cu care – nu-i aşa? – orice angoasă merge mână-n mână. Colapsul derizoriu al viselor de iubire sau al reveriilor singurătăţii, e cu totul dezarmant. În derivă masochistă şi cu tristeţe umilă, fetiţa ce-şi visează prinţul se trezeşte, sub privirea lui „aspră şi înfricoşătoare”, incapabilă să mănânce uriaşul tort pe care acesta i-l aduce. Litaniile „Inboxului gol”, deşi par să acopere un al context existenţial şi poetic decât primele două cărţi, traduc alienarea în senzaţie a corporalităţii: „mîna Beatrice” şi „mîna Alice” se individualizează, se dezarticulează de întreg, o dată cu ghetele de lac, ce pornesc, pe cont propriu parcă, să se crape. Epica destinsă a poemelor de până acum se fracturează şi ea în stenografie, înspre un punct terminus unde nici o revelaţie nu mai e posibilă: „(…) Mă/ mişc/ în/ ritm/ ca într-o cameră care ascunde de mine/ obiectele”.

Condusă de madlene textuale în trecutul fantasmatic sau istoric, poezia Svetlanei Cârstean constituie, în cele din urmă, o dare de seamă despre un dramatic deficit de viaţă. Semnificativă în acest sens rămâne figura lui Oblomov, singurul element livresc al volumului. Deoarece, cu toată imersiunea în cadenţele fluide ale timpului, starea definitorie a poemelor e feeling-ul alb, de tabula rasa, detaşarea vegetală a antieroului rus. Desigur, cenzura instituţională comunistă şi solitudinea internautică post-decembristă au rolul lor catalitic bine marcat în activarea acestui regim poetic hard. E şi un motiv în plus pentru care autoparodiile existenţiale ale autoarei au o miză mai puternică decât experimentele autenticiste cu bătaie scurtă ale multor poetese de astăzi. Floarea carnivoră a metaforei este, cel puţin în volumul de faţă, un morb productiv.

(text publicat în 2008, Tribuna, nr. 150, 1-15 decembrie)

Adriana Stan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Ce visează Oblomov at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat: