Un roman decapitat

6 septembrie 2011 § Lasă un comentariu

(Felix Nicolau, Pe mâna femeilor,Cartea Românească, București, 2011, 168 p.)

 „Majoritatea cărţilor mi se par plictisitoare. În cel mai bun caz talentate, dar extrem de rar geniale. Ni se tot aminteşte de gafele editurilor faimoase, cum ar fi Gallimard, care au refuzat autori deveniți între timp clasici. Ei bine, ăsta e adevărul: câtă lume îi mai citeşte pe Proust, Joyce etc? Fireşte că sunt artişti talentaţi, însă au scris imens şi aici este problema. Să nu ştii să te opreşti, în cazul în care nu produci ceva absolut nou, de la un volum la altul.”[1]

Modesta mărturisire de mai sus îi aparține lui Felix Nicolau, recent autor al unui „roman decapotabil”, adică nu de zece ori băubil, ci cu douăzeci de capote, „pe care orice cititor le poate schimba după chef, nevoie sau din pură disperare”, cum bine remarcă prezentarea de pe coperta a IV-a. După Tandru și rece (Cartea Românească, 2007), prozatorul apasă și mai mult în pedala de accelerație romanescă și scoate la condus „un hiperroman ce îi oferă cititorului posibilitatea de a începe lectura din orice punct al cărții”, reiterând în mic un artificiu hipermodern aruncat în vogă și contrasens de Cortázar sau Pavić.

Un roman hiperbolic

În primul rând și la prima vedere, Pe mâna femeilor apare captiv într-o spontaneitate gratuită, venit și scris dintr-o suflare, fără urmă de revizie tehnică la motorul oricum lipsit de capotă stabilă. Citindu-l, adică, pardon, șofându-l, pe drumuri de țară, din fruntea țării, sau pe șosele de-a latul aceleiași patrii, e foarte posibil să vrei mai bine la pas. Dacă totuși ai scăpat teafăr până la capăt, îți spui cu mândrie lectorială că n-ai fi făcut școala pe romanul ăsta. C-ai fi ratat cu brio permisul de cititor încântat. Fiecare capitol e hiperistoria unui accident, un copac, pieton, o pană, te ia somnul un pic la volan, ești beat etc. Vitezele cresc de la sine, capotele se perindă prin aer, nu se așează niciuna, și, poate că nu în ultimul rând și la ultima revedere, te-a dus cu pluta nicidecum un roman, sau vapor cum îî place constructorului să spună, de mașini din hârtie sau nu venind vorba, doar ai parcurs, ai citit și vezi: cu tot decapotajul său cumva retro, nici măcar începuturi de roman nu sunt astea, ca la Calvino de pildă, ci doar o suită de schițe, ca niște mașinuțe pe care nu le mai poți conduce, doar mânui. Răsfoi.

Revenind cu priviri mai secunde, vedem un roman hiper-bolic, augmentat fățiș într-un delir enorm și monstruos, à la tata Caragiale. De la pasajul (de pietoni) cu Adelina plutind în parbrizul unei dubițe cu număr de Germania la desfigurarea și non-gratificarea personajei Piratu’, sau de la Neacșu din Câmpulung-Muscel până la semnatarul Statupalmăbarbăcotcălarepejumătatedegreiereșchiop și Geniul Carpaților, textul amintește nițel de Raiul găinilorlui Dan Lungu; mai mult, în capota cu număr de cod XIX, referința pare directă, deși mai mult e literală decât literară: „Din cauza păcatelor ei, carnea va sfârâi pe rug. Iadul e un barbecue. Pasărea intră în stomacul meu și se mântuie. Eu sunt Purgatoriul păsărilor [(…)]. Din burta mea ele sar direct în Paradisul Orătăniilor.” Apoi, la fel ca prozatorul ieșean, Felix Nicolau devine subit moralist și fin observator, vopsindu-și automobilul narativ într-o destul de păcătoasă tentă sociologizantă: „ne dăm seama…”, care noi? Întotdeauna pare suspect acest eu multiplu, chiar când se hiperdeghizează și generalizează morțiș: „Niciodată n-am priceput pasiunea asta hibridă: telenovele+știri. Unele te încălzesc la inimă cu iubiri mexicane pătimașe, însă pure, fără scene de sex, în care eroii sunt mereu parfumați, coafați și, neavând facturi de plătit – de asta se ocupă probabil regizorul –, n-au altă treabă decât să țipe isteric ori să plângă mușcându-și buzele; celelalte, știrile adică, gem de picioare, testicole și gâturi retezate, dar, mai ales, de prezentarea detaliată a activității extrem de plictisitoare a politicienilor. În adâncuri privind, ne dăm seama că există o răsuflătoare între telenovele și știri: ceea ce în primele este doar sugerat (cafteala, sărăcia, cariera tâmpită), în celelalte este relatat, mărunțit, exagerat.”

Rostogoliri peste câmpurile bunului-gust

Auctorele își mai scoate și altfel capul pe geam, deși mai corect ar fi și-l introduce sau ne asigură că nu e departe, ci lângă noi, dacă tot se-ntâmplă să nu conducem bine sau cel puțin cum și pe unde vrea el s-o facem: „Brusc se îndrăgostește și greața se risipește ca prin (ce? te aștepți să scriu „farmec”?) apă.” Și nu de puține ori, portavocea scriitorului proferează un discurs autodecapitat: „acu’ văd”, „așa | ziceam că…” sau  „Câhh, aiurea frază!” lăsată așa! Pe de altă parte, rolurile instanțelor narative sunt amestecate și date peste cap în adevărate rostogoliri peste câmpurile tradiției și bunului gust; autor, narator, personaj, cititor devin categorii depășite. Suntem cu toții hipercititori, „cu drepturi depline de autor”, care, la rândul său, devine autocititor și critic literar în ultimul capitol. Oricum, e de notat că Felix Nicolau deține curajul nebun de-a pune drept motto romanului butada lui Tocqueville: „Aș avea noroc dacă această carte n-ar fi citită și poate voi avea parte de această fericire.” Într-adevăr, în afară de bruște vitezomanii ambreiate cu inspirație, de parcă vehiculul textual ar demara trombastic peste coji de hiperbanană, volumul ajunge să fie profund ilizibil, exhibând un comic facil, de paradă – moldovenisme transcrise fonetic, onomastică frustă sau necioplită (Decedaibă, Nuibai, Îțibagdouă, la care se adaugă foarte buna intuiție și excepție cu frații Unmircea și Oaurelie, din păcate nevalorificată la maxim) – și fals inocentul argou de la un punct deranjant, pentru că nemotivat. Apoi, de ce să trecem cu vederea coperta cam porno, doar ea se presupune c-ar fi capota oficială – sau numai comercială?

Se înțelege, Pe mâna femeilor nu va avea succesul unui De ce iubim femeile, însă Nea Rotring, o figură puțin importantă, pentru că personajele sunt interșanjabile, numele fiind etichete comune mai multor indivizi, Nea firmă-de-rezervă-pentru-stilou, așadar, apare mai ales pentru a reformula un adevăr atât de stupid încât mereu trece neobservat, repetându-se la nesfârșit: „Eu știu de ce îmi plac femeile, dar nu înțeleg de ce nu mă plac femeile pe mine.” Păi poate tocmai pentru că suntem pe mâna lor, în(tre) palmele lor, aplaudante, mângâietoare, pălmuitoare… Și Felix Nicolau poate surprinde chiar adevăruri ceva mai brutale, însă la fel de stupide: „se știe, marii amanți, despărțiți de subiectul dragostei lor, se transformă în călăi, în asasini maniaci ori în kamikaze cu bretonul tuns scurt.” În orice caz, după jumătatea cărții, autorul ne propune inclusiv un travesti naratorial, a cărui protagonistă ne pune pe bord un veritabil poem, ce s-ar putea numi simplu viața la 7: „faptul că nu mă complac la parter, nici la etajul 25, spune destul despre felul meu de a vedea viața. Nici nu am nevoie să ies din casă ca să-mi dau seama că stau la 7. Dintr-o dată realizez că: nu pot ține porc, scooter, nu pot sări cu parapanta și nu face să încerc să mă bronzez sus, pe terasă. Un douămiist ar fi zis instant: îmi bag pula’n ea de viață, cu fazele ei de căcat!” Mai departe, vocea continuă: „da, dar viețuirea în zona mediană (acolo unde se găsesc organele genitale ale blocului), îți permite să ții iepuri, să mănânci-bei-fuți în văzul a vreo 5 etaje, să te injectezi cu anabolizante și lumea să creadă că e heroină sau morfină. Fitzgerald a sărit primu’ cu ideea asta, că depinde de la ce fereastră privești viața. Un optzecist ar exploata la maximum posibilitățile naratologice ivite acum. Eu însă exploatez doar imaginea țâțoasă a vecinei de la 5, vizaveaua.” Și tot așa, până când avem senzația că ni se propune o artă poetică negativă, ba mai mult, că, definindu-și opțiunile stilistic-existențiale în contrast cu poetica straight nouăzecistă sau cu soft-baladismul șaptezecist, autor-auctoarea se apropie de generația X – mai nou Y! Sau poate deja Z? Ori dincolo de alfabet?! În fond, sub această fatidică, lirică și cumva magico-realistă capotă XIII, naratoarea se sinucide… Iar în capota XV, intitulată „Femeia 2000”, și citabilă integral, naratorul își recapătă sexul în toate uzanțele sale.

Pentru final, pană și circ, nu doar teatru. Capota XX, parcată singură la Muzeul Țăranului Afgan, acolo unde, ca în Levantul aceluiași cărturar, încă mai persistă memoria lui Nichitamarz, Bacoviarukh sau Eminescaidun, Oaurelie devenind o „tânără speranță – ușor decapitată – a criticii dreimiiste”, capota XX, și cu ea toată mașinăria din tuș dodecapotabil, dacă, firește, citim consecutiv capitolele, se sfârșește cu apariția monstrului Motanu-Guzganu, imagine-simbol a romanului, peste care poate cădea repede cortina finală. Cu alte cuvinte, „Îngerul a strigat! mai apucă să țipe Relu și ușile Sălii Swarovski se deschid larg, dezvăluind o dihanie apocaliptică, o struțo-cămilă, un traghelaf al firii: dintr-un trup cu două burți, un sfârc, cinci mâini și opt picioare – fără să mai punem la socoteală cozile – se desprind două capete lipite doar prin nas și prin buza inferioară.” [s.m.] Dacă vrem să ne jucăm și noi puțin, o să numărăm: 2 +1+5+8+2+1+1=20 de capitole-capote.

Scriind un volum poate bun despre România profundă, care-o mai fi și asta, Felix Nicolau nu dezamăgește, dar exasperează. La final ai certitudinea c-ai șofat un bolid aruncat în văzduh, împreună cu asigurarea de viață, uitată în torpedou. Lăsând impresia că se delimitează de modele(le) douămii(zeci)ste, puțin dezvoltat, „romanul” ar putea constitui ceva cu totul nou în literatura contemporană. Dar noutatea necesită cap, nu fiare și oase contorsionate.

(text apărut în 2011, Cultura, nr. 327)

 Laurențiu Malomfălean

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Un roman decapitat at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat: