Celălalt Cimpoeşu

27 Septembrie 2011 § Lasă un comentariu

(Petru Cimpoeşu, Firesc, ediţia a II-a, revăzută, Polirom – Fiction Ltd, Iaşi, 2010, 304 p.)

Primul roman al lui Petru Cimpoeşu, Firesc (1985), pare sortit unui destin literar ingrat. Cartea a constituit mai degrabă un caz de sociologie/folcloristică a literaturii (din cauza mărturisii autorului că în urma publicării ediţiei de la Cartea Românească şi-a putut cumpăra o casă) şi mai puţin un subiect pentru criticii şi istoricii literari (Nicolae Manolescu îi dedică doar două rânduri în Istorie, Radu G. Ţeposu îi relevă potenţialităţile, nu valoarea estetică, pentru Adrian Oţoiu volumul rămâne în obscuritate, iar bătăliile canonice duse de optzecişti nu îi conferă măcar un loc în ariergardă). Nici consacrarea lui Cimpoeşu de după 2000 nu conduce la o revalorizare a sa. De vreme ce Povestea Marelui Brigand şi Simion Liftnicul apar la distanţă de un an, puţini au fost cei care s-au întors în „întunecatul deceniu literar nouă” pentru a descoperi corespondenţe sau metamorfoze artistice. Tocmai de aceea, reeditarea după 25 de ani a romanului Firesc câştigă alura unui eveniment restitutiv demn de salutat. Totuşi, e aproape imposibil ca lectura acestei proze să nu fie filtrată de dilema des invocată, căreia – mai mult sau mai puţin „pe citite” – i s-a răspuns în fel şi chip: A fost Cimpoeşu nedreptăţit de către congenerii optzecişti sau recunoaşterea sa e certificată pe bună dreptate doar de romanele din ultimii ani?

Un roman transgeneraţionist

Dacă mai era nevoie de încă o confirmare, şi în această proză scriitorul băcăuan se dovedeşte un ex-centric în interiorul propriei generaţii, ba chiar, aş adăuga, ratările cele mai evidente din Firesc sunt tributare tocmai asumării unor mecanisme creatoare tipice autorilor anilor ’80. Mai mult, modelele tematice şi stilistice din acest roman par a fi cele şaizeciste, iar distanţa valorică faţă de scrierile postdecembriste se datorează în primul rând contextului socio-politic care făcea imposibilă abordarea unor problematici ce solicită prin excelenţă talentul de creator de lumi/povestitor al lui Cimpoeşu.

La prima vedere, Firesc vine în întâmpinarea a două orizonturi de aşteptare clasicizate în epocă. Pe de o parte, e un roman de idei (jumătate creaţie socială şi caracteriologică, jumătate analiză psihologică), cu accente „existenţialiste”, dedicat vieţii într-un şantier de foraj („Întreprinderea Geologică de Explorări, secţia Aţa-Brateş”). Acolo, ingineri, geologi, şoferi, mecanici ori sondori trăiesc izolaţi luni întregi, locuiesc în condiţii insalubre şi „petrec din scârbă” la ciolhanuri organizate ad-hoc în cadrul cărora fiecare are şansa – stimulat de alcool – să se retragă din nou în introspecţii autiste. Singurătatea, plictisul, bovarismul, mizantropia, tabieturile creează noua lor natură, aşa încât formele de relaţionare cunosc o rutină epuizantă: jocurile de rummy sau nesfârşitele discuţii cvasi-filosofice/teoretice şi aparent lipsite de implicare despre fericire, împlinire, dosarul de cadre, moarte, ratare ori relaţii erotice. Periodic, ca într-un ritual de purificare menit să exorcizeze demonii disperării, personajele lui Cimpoeşu îşi aleg câte un confesor căruia să îi relateze fie sec, fie melodramatic propriul trecut ca o mărturie că purgatoriul pe şantier constituie o ispăşire firească.

Pe de cealaltă parte, în maniera narativă patentată la momentul primei ediţii, Cimpoeşu conferă substanţă şi expresivitate înregistrării la firul ierbii a derizoriului existenţial prin implicarea unor strategii textuale experimentale. Astfel, Firesc e construit din două părţi – Prolog şi Epilog – ce par a anula orice şansă de închegare a unei acţiuni romaneşti. În fapt, scenariul epic imaginat de prozator nu face decât să contracareze conturarea story-ului unic pentru a facilita generarea unor micronaraţiuni care, prin cumulare de tip puzzle, schiţează imaginea unui univers carceral de o previzibilitate mortificantă. În lumea de la Aţa-Brateş timpul este suspendat, oamenii – instrumentalizaţi, iar devenirea – imposibilă. Simptomatică în acest sens este prima secţiune a romanului, jurnalul scris într-o noapte (şi întins pe aproape 130 de pagini) al inginerei Iunia Poenaru. Tânăra proaspăt absolventă a „facultăţii pentru bărbaţi” (selectată ca semn de răzvrătire împotriva unor părinţi mult prea egoişti ori frustraţi pentru a-i oferi o familie) hotărăşte să devină diaristă la aproximativ şase luni de la preluarea postului. Motivaţiile exterioare sunt constituite de singurele două evenimente execepţionale ce au punctat perioada petrecută la Aţa-Brateş: accidentul grav al şoferului Buzdea şi descoperirea bileţelului agramat de amor („Te iubesc, te ador, te rog nu mă jicni spunândumi nu”) trimis probabil de cel mai grotesc coleg, poreclit Robotu. Bineînţeles, altele se dovedesc a fi resorturile interioare ce fundamentează confesiunea contorsionată a Iuniei. Dincolo de traumele copilăriei şi adolescenţei care au determinat-o să asume o veritabilă ataraxie sexual-sentimentală (Cimpoeşu din ultimele romane e uşor de identificat în paginile ce descriu în note autoironice, parodice şi programatic melodramatice zilele petrecute în casa mamei-cântăreaţă de succes ori noaptea de Revelion în care dansează cu scaunul, ciocneşte paharul de şampanie cu imaginea sa din oglindă şi se încheie apoteotic cu invitaţii la partide de amor adresate prin telefon unui anonim), dezabuzarea protagonistei este decisă de conştientizarea infuziunii vidului în banalul cotidian.

Cimpoeşu fără Cimpoeşu

Privite din perspectiva Epilogului organizat în jurul dezvăluirii sinuciderii Iuniei, notaţiile tinerei puteau fi catalogate drept o subtilă radiografie agonică a năruirii iluziilor de orice fel într-un sistem totalitar, dacă nu ar fi fost artificializate de problematizări interminabile şi gratuite despre rolul/rostul scrisului (una dintre temele trendy ale optzeciştilor): „pentru a spune, oricât de puţin, pentru a gândi cât de cât coerent, pentru a-mi aminti chiar, pentru a proiecta, mă ajut de cuvinte, sunt nevoită să le accept intermedierea”; „Iar ele, cuvintele, singure nu pot spune, nu-şi pot spune decât neputinţa. O, dacă şi cuvintele ar avea gânduri, gândurile lor! Atunci viaţa mi-ar putea spune: eu nu sunt decât un cuvânt, cuvântul viaţă…” etc.

Tot astfel, şi partea a doua a romanului îmbină fragmente excelent conduse narativ cu excursuri ce se doresc filosofice, dar rămân distonante prin inautenticitatea lor şi prin insuficienta motivare ficţională – majoritatea personajelor văd monstruos şi simt enorm, îşi teoretizează camilpetrescian fiecare stare, îşi induc patetice stări egolatre ce rezonează doar cu eroii lui Breban, până şi sondorii caută concepte potrivite pentru a exprima ideea de infinit ori de libertate etc. De data aceasta monologului interior al Iuniei îi ia locul naraţiunea omniscientă şi stilul indirect liber ce îi transformă în reflectori pe coordonatorul secţiei Neagoe, pe inginerul de foraj Adam, pe maistrul Budu. Surprinşi între două înmormântări –  a lui Buzdea (accidentul îi fusese fatal) şi a Iuniei –, personajele lui Cimpoeşu îşi dezvăluie rând pe rând destinele de un tragism aparte şi totodată complemetar. Indiferent de vârstă şi de experienţele suferite, cu toţii devin victime ale „coloniei penitenciare” în care i-au aruncat petele din dosarul de cadre ori din cel existenţial. Comportamentul hilar al lui Neagoe care se pregăteşte ca pentru moarte când iniţiază fiecare nou punct de forare şi ajunge să-i organizeze pe subalterni chiar şi în timpul acceselor de somnambulism, ori preparativele impotentului Budu pentru sinucidere (căutarea arborelui şi locului adecvate, încercarea repetată a rezistenţei sforii, anticiparea reacţiei colegilor etc.) sunt încărcate simbolico-alegoric datorită multiplelor perspective din care sunt privite. Firesc relatează polifonic şi colorează caleidoscopic drumul absurd spre extincţie al întregii realităţi, parcurs existenţial surprins expresiv de gândurile lui Adam după moartea Iuniei: „Şi abia acum găseşte că e firesc, e urmarea logică a ceea ce s-a întâmplat mai devreme, iar ceea ce s-a întâmplat mai devreme e urmarea logică a altei întâmplări tot aşa justificate şi la fel de firească, precedată şi ea de altele, care o fac necesară… Căci absurdul se naşte prin acumularea firescului, este o calitate sau o formă neînţeleasă a lui”.

Petru Cimpoeşu va oferi acestei idei, după cum bine se ştie, dezvoltarea necesară abia în romanele ce i-au adus consacrarea. Deocamdată, oricât de îndrăzneaţă s-ar dovedi prin atmosfera apocaliptică de fundal, proza din 1985 nu are cum să expună până la ultimele consecinţe problematica respectivă. Lumea din Firesc e privată tocmai de latura în care excelează Simion Liftnicul ori Povestea Marelui Brigand: fresca socială şi relevarea implicaţiilor macro-identitare. Chiar şi în ediţia „revăzută” din 2010, personajele sunt prea excentrice tipologic şi prea izolate existenţial pentru a deveni memorabile.

Diverse şi incitante rămân relaţionările ce mai pot fi realizate între scrierile lui Cimpoeşu. Dezvăluirea acestora va fi sarcina principală a unei monografii pe care scriitorul băcăuan o merită şi care, sper, nu va întârzia să apară.

(text publicat în Cultura, 20 septembrie 2010)

Cosmin Borza

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Celălalt Cimpoeşu at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: