Romanul – „a message in a bottle”

3 octombrie 2011 § Lasă un comentariu

(Mirela Roznoveanu, Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote, Cartex, Bucureşti, 2008, 320 p.)

Ediţia integrală a Civilizaţiei romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote, cartea Mirelei Roznoveanu este, în condiţiile în care Toma Pavel cu Gândirea romanului nu poate fi revendicat naţional, cea mai importantă lucrare autohtonă de teoria romanului. Precizarea ar putea fi contrazisă chiar de afirmaţia autoarei din introducerea la ediţia din 1983 („nu este vorba de o cercetare teoretică, ci de una aplicată”) dacă contextul nu s-ar fi modificat fundamental pentru ediţia 2008. Deşi reuneşte două cărţi anterioare, Civilizaţia romanului de astăzi recontextualizează analizele aplicate în cadrul unei teorii informaţionale a obiectului estetic superior structurat care este romanul. Astfel, cartea nu poate fi pusă pe acelaşi loc cu monografiile sau cu istoriile romanului românesc sau universal, ci trebuie mai degrabă comparată, prin importanţa ei pentru studiul românesc al romanului, cu Aisbergul poeziei moderne, cartea din 2002 a lui Gheorghe Crăciun, care face aceleaşi oficii pentru studiul românesc al poeziei şi al poeticului. Principala caracteristică a celor două lucrări este tocmai depăşirea problematicii „naţionale”, deschiderea către teorie şi către contextualizarea universală, fără ca istoricismul să fi devenit scop în sine sau, dimpotrivă, să fi fost sacrificat cu totul. Măcar pentru acest motiv, cartea merita o soartă editorială mai bună: să ne aducem aminte că primul volum, subintitulat Rădăcini şi parcurgând evoluţia romanescului în lumea antică a apărut la Editura Albatros, în 1983, pe când volumul al doilea, Arhitecturi epice (de la Evul Mediu până în Renaştere), a trecut aproape neobservat la apariţia lui din 1991, la Editura Cartea Românească, apariţie care a coincis cu stabilirea definitivă a autoarei în Statele Unite. În aceste condiţii, găsesc inexplicabil dezinteresul marilor case editoriale româneşti faţă de publicarea lucrării integrale, mai ales că volumele citate se află printre sursele cel mai des consultate în bibliografiile universitare şi academice în domeniu. Desigur, această stare de lucruri face încă şi mai lăudabile eforturile editurii „Cartex” de a publica cele aproape 700 de pagini în acelaşi volum, însă cartea este prost difuzată, are destule erori de editare, iar formula ei grafică nu este dintre cele mai fericite.

Dincolo de aceste obstacole extratextuale descoperim însă un volum remarcabil, cu două mize principale: prima este asumarea unei definiţii a romanului (sau a opţiunii pentru definiţiile deja formulate), iar a doua o reprezintă alcătuirea „cărţii de recitire”, obligatorie oricărei sinteze de literatură. Între cele două intenţii, Mirela Roznoveanu este când teoretician, când istoric literar, când lector imanent, mereu atentă, înainte de toate, la aventura romanului. Autoarea caută definiţia romanului dincolo de categoriile esteticului pur, practicând metodic, aşa cum mărturiseşte, o anumită „nepăsare estetică”. După trecerea în revistă a posibilităţilor istorice, ea ne propune să înţelegem romanul nu numai ca pe o „arhitectură epică” deţinând o funcţie discursivă, ci şi ca pe o „limbă a civilizaţiilor”, adică un „mod de creaţie şi gândire” care conservă perfect „valorile unei civilizaţii” (de unde apelul frecvent la termenii „civilizaţiei culturale”). Cu alte cuvinte, recitit genealogic de către Mirela Roznoveanu, romanul se recomandă drept „cea mai complexă ipostază a materiei epice, oglindită în noi şi în epoci, proiectată – în sensul organizării dinamice a funcţiilor sale interne şi externe – în jurul unui dialog temporal purtat atât între personaje şi narator, cât şi între viziunea personajelor /…/, a celor ce relatează /…/, scriu textul sau îl receptează”.

De departe una dintre cele mai interesante ipoteze ale acestei teorii (şi, implicit, dintre cele mai discutabile) este ideea, lansată de către autoare cu argumentele cosmologiei relativiste şi ale teoriilor informaţionale, că romanul (ca fenomen estetic) ar reprezenta o formă de manifestare a materiei cosmice, creaţia estetică în sine constituind un fenomen cosmic de gradul doi, în care materia este convertită „în informaţie pură şi energie estetică”. Oricât de atacabilă şi de greu de acceptat (din prisma esteticilor idealiste), ipoteza este nu numai deosebit de curajoasă, ci şi foarte profitabilă pentru autonomizarea demonstraţiei în raport cu criteriul esteticii narative. Aşadar, atunci când recunoaşte în roman epicul superior arhitecturat, „recognoscibil în lumile de dinaintea lumii noastre”, cercetătoarea ţinteşte mult mai sus (sau mai profund) decât înspre comparatismul tematologic sau de motive literare. Nu despre circulaţia motivelor dintr-o literatură în alta vorbeşte Civilizaţia romanului, ci despre călătoria cosmică a unei matrice arhitecturale dintr-o civilizaţie culturală în alta. Dacă putem formula vreun reproş acestei accepţii, el poate viza universalismul conceptului de roman, aproape lipsit de specificitate estetic-discursivă (în ciuda conceptualizării unei „linii de existenţă estetică”), dar în niciun caz comparatismul facil al invarianţilor tematici. Implicaţia acestei teorii – neexplorată în cercetare, dar foarte ispititoare – este că, în analiză ultimă, miile de poveşti ale lumii pot fi restrânse la câteva „microstructuri fundamentale” care există într-o plasmă informaţională comună, de unde precipită în obiecte estetice concrete, ca nişte pure specificări culturale.

Totuşi, „ce este romanul” o interesează mai puţin pe cercetătoare decât „de ce ne place atât de mult”. Pornind de la observaţia, comună în teoriile romanului că, istoric vorbind, romanul a debutat ca un gen popular, spre deosebire de poezie, cercetătoarea se interesează de modificările receptării romaneşti în funcţie de sistemele de referinţă culturală din ultimele cinci secole, remarcând că romanul se adaptează unor exigenţe culturale diferite tocmai pentru că este „obiectul estetic cel mai cuprinzător” dintre obiectele superior structurate. Poate că motivul pentru care aceste explicaţii emulate de teoriile informaţiei contrariază într-o oarecare măsură este dizlocarea acestui demers particular de corpul integral al volumului: investigaţiile particulare nu mai aduc argumente pentru nuanţarea acestei ipoteze, căreia i se acordă astfel o valoare axiomatică.

Logica de asociere a analizelor nu este una istorică, dar nici nu este lăsată în voia capriciului. Mai degrabă, relativizând importanţa principiul istorist, teoreticiana adoptă principiul asocierilor libere care ghidează, în psihologia lecturii, procesul lecturii active. În acest context, a-l apropia pe necunoscutul autor al Ramayanei de Cervantes prin prisma curajului de a prezenta iluzia şi mitul într-o lume dezvrăjită sau a apropia Măgarul de aur de Visul din pavilonul roşu din perspectiva conştiinţei stilurilor este perfect logic şi sistematic. Evident că, în lumina asocierilor libere de lecturi, analiza nu rămâne europocentrică: de la comparaţia între tipul vedic (tragic, rătăcitor indiferent la timp şi spaţiu printre formele iluziei maya, din dor după ideea absolută) şi tipul sumerian (faustian înainte de Faust şi odiseic înainte de Odiseu, erou excepţional incomod, dependent de spaţialitate), lectura Mirelei Roznoveanu înaintează până la avatarul „matricei sufletului creator” pe care îl reprezintă Don Quijote, „cărturarul angajat într-o tentativă de reconstrucţie umană prin limbaj”. Între aceşti poli, civilizaţia romanului parcurge „călătoria neîntreruptă” a Egiptului obsedat de timp şi de nemurire, literatura avestică cu al său model al creatorului (auto)interogativ Zarathustra, privită comparativ cu Vechiul Testament (ficţiune a „partenerului care iniţiază”), cu Biblia recitită ca „roman de familie” conţinând „romanul lui Moise”, mai multe „romane sentimentale” (Cartea Esterei şi Cartea Iuditei), „romanul polemic” al lui Iov etc., romanul chinez intelectualist şi „bolnav de fixitate”, „romanele” homerice ale drumului şi aşteptării, romanul metamorfozelor. Un capitol crucial este „Veriga de aur?”, unde autoarea revine la câteva consideraţii teoretice şi analizează polemic impactul negativ pe care l-au avut prestanţa Sfântului Augustin şi minunatele sale Confesiuni („o superbă floare de o nemaipomenită frumuseţe”) asupra „orientării estetice a culturii tradiţionale” (reprezentate aici mai ales de Apuleius). „Otrăvind” izvoarele romanului cu parfumurile sale prea tari pentru a permite continuitatea estetică a romanului laic, Confesiunile lui Augustin sunt, aici, răspunzătoare pentru o mare ruptură, mai degrabă decât pentru întreţinerea unei legături aurite. Poveştile arabe şi primele romane japoneze ale perioadei Heian alcătuiesc următoarele opriri analitice, după care urmează romanul grec, romanul bizantin, romanele europene medievale şi antiromanul Renaşterii. Această scurtă recapitulare a principalelor teme este departe de a reda savoarea comentariului Mirelei Roznoveanu: o lungă experienţă de lectură critică îşi spune cuvântul în formularea unor observaţii particulare extrem de rafinate (de pildă cele referitoare la auctorialitate în poemele indiene, în Epopeea lui Ghilgameş sau în Biblie), care ar merita, fiecare în parte, atenţia unor studii separate.

Salutară este pledoaria personalistă pe care autoarea o susţine în favoarea utilizării traducerilor (în lumina unei lecturi critice a receptării romanului) şi în favoarea repovestirii imanente a cărţilor care fac obiectul studiilor de literatură. Fără manualul de recitire, fără să resuscite plăcerea şi curiozitatea de a relua aceste cărţi clasice ale culturilor lumii, studiul comparatist este inutil, pare să spună cercetătoarea. În acest context, ar fi fost binevenită o discuţie asupra „romanescului” (definit eventual drept „faptul de a fi asemenea romanului, prin arhitectură şi discurs”), şi nu numai asupra „romanelor” ca obiecte estetice. Altfel, rămân doar implicite raţiunile pentru care au fost incluse în carte epopei, poeme epice, poveşti, nuvele şi romane în sensul tradiţional al cuvântului.

Am lăsat pentru sfârşit semnalarea unui element care face din Civilizaţia romanului un document personal: deseori, investigarea formelor de manifestare romanescă este pusă în directă legatură cu destinul concret al autoarei: pagini de jurnal întrerup de câteva ori demersul pentru a lărgi extensia definiţiilor asupra lecturii de sine, ori pentru a împrumuta romanului trăsăturile observatorului (a se vedea, de pildă, definirea romanului ca peripateia, „schimbare neaşteptată de destin”, în contextul plecării din ţară a cercetătoarei, la mijlocul destinului său academic). Carte capitală în studiul romanului (pentru că propune o teză, indiferent câte obiecţii ar putea stârni ea) şi cel mai important volum românesc în domeniu, Civilizaţia romanului trebuie să-şi dobândească vizibilitatea pe care o merită în bibliotecile noastre.

(Text apărut în 2010, Vatra, nr. 3-4)

Mihaela Ursa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Romanul – „a message in a bottle” at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat: