Divina traumă

27 Octombrie 2011 § 2 comentarii

(medeea iancu, divina tragedie, Brumar – Poeți români contemporani, Timișoara, MMXI, 92 p.)

Obținând în 2009 Marele Premiu la Festivalul și concursul de poezie ProVERS, organizat la Nicula prin truda mereu harnicului sufletist Luigi Bambulea, manuscrisul Divinei tragedii semnat Medeea Iancu apare cu sprijinul Clubului Cultural Euphorion din Dej, care îi decernează Premiul Național de Poezie Radu Săplăcan în decembrie 2010. Trecând peste faptul că premiile de gen au relevanță locală și centrifugă, fiind oarecum desuete, pe cartea debutantei de față se pare c-am putea paria. Delicat, insolit, vaporos, însă mai ales tragic, volumul adună o scriitură dacă nu gata formată, cel puțin aproape de stadiul țintit al maturității.

În deplină concordanță cu motoul cehovian ales („Dar sufletul mi-e ca un pian prețios și închis”), autoarea se deschide cu tact înaintea noastră, de parc-ar fi scris doar în gând. E ca și cum poeta ni s-ar interpreta re-citându-ne volumul, ca-n piesa celor trei surori, în ziua când s-ar împlini fatidicul an de la moartea tatălui, divină tragedie ce dă și titlul cărții Medeei Iancu, nițel exagerat la prima vedere. Deocamdată, vom pune frumos între paranteze referința la Dante, pentru a-i remarca volumului structura, mai degrabă de piesă neterminată pentru pianină mecanică: trei mișcări, în care tempo-ul ar fi, pe rând, Allegro, Allegro con Molto, respectiv Largo.

De-a v-ați ascunselea în boală

Eveniment capital, dispariția figurii paterne transformă cumva tot universul într-un spital. Evident, o hazardare se prea poate să fie la mijloc, însă poeta pare că se internează și suferă doar pentru tată, căruia s-ar decide să-i împărtășească destinul. Inclusiv iubitul apare contaminat: „EU ATÎRN DE INIMA TA CA UN CATHETER.” (Allegro con Molto, 13); la un palier ceva mai abisal-fantasmatic, doliul se traduce printr-un regres în complexul jungian al Electrei. Și coperta volumului, înfățișând o pieta lucioasă pe fond bleumarin, duce și mai departe – sau mai aproape? – fantasma: tatăl ajunge copil. Astfel, de la „mi-e dor de tata încerc mereu să imaginez un alt film”, la identificare simbolic-participativă („cînd te uiți în oglindă trebuie să te aștepți ca în ziua următoare să moară cineva” – Allegro, 3), poeta parcurge toate stadiile unui traseu regresiv: „EU, MEDEEA IANCU AM SCRIS / CAPITOLUL AL ȘAISPREZECELEA / ÎNTR-UN MOMENT DE FRICĂ, LA VÎRSTA DE DOUĂZECI ȘI DOI DE ANI / CÎND AM CREZUT CĂ POEZIA ESTE UN OM CARE MOARE.” (Allegro con Molto, I, 14) – până la schimbarea tonului în voce tendențios infantilă: „tata, eu am început să dezlipesc pămîntul bucată cu bucată pînă îmi voi face o groapă […] tata, eu sunt mică mică de tot / ia-mă în brațe / nu mai pot / nu mai pot / nu mai pot…” (Allegro con Molto, II, 1). Vârstele feminității survin fiecare cu specificul asumat și cu perspectiva de timp întors înapoi, de parcă nu din memorie, ci din jurnal ar vorbi. Ca și cum, după modul în care procedează pe situl omonim personal, poeta și-ar posta în format clasic fotografiile cu stafiile proprii, făcute cu „tata tătoi tătăioi tătioi” în diverse camere luminoase.

Reconstituirea decesului cu D mare începe ca un arghezian de-a v-ați ascuns în boală: „tata ne-a rugat într-o zi să plecăm pentru că el are cancer / iar cancerul se poate lua prin mîngîiere”; și poezia citată basculează brusc în recunoaștere: „tata are nasul meu / tata are ochii mei / tata are urechile mele…” (Allegro con Molto, II). Coborâtă subit în acest punct, viața e re-imaginată și de-scrisă de parc-ar fi fost o călătorie dintr-un spital infernal prin purgatoriul unui traseu personal până la un paradis textual, în care o dată ajunsă, poeta poate spune cu buzele strânse, lipite, unite: „Aici e tata. Adică lipsa lui.” (Largo, 5). În fond, așa cum viziunea trinității din finalul Divinei comedii ne lasă – nouă – nu senzația de cerc închis, ci, paradoxal, de nefinitudine, Divina tragedie se sfârșește la fel, ca un volum rămas neterminat. Cele trei surori nu mai ajung la Moscova, iar poeta rămâne captivă, și doar în absența figurii paterne.

Stilistic vorbind, încă de la primul contact cu textul, e clar că rețeta versului devine de la un punct facilă. Versul-propoziție, ruptura de la finalul fiecărui vers traduce ruptura de la sfârșitul însângerat al fiecărei amintiri (de notat serialul Dallas vizionat cu bunicii și trenulețul încropit din piesele televizorului). Înlocuind rima cu versul tăiat, poeta scapă impresia certă că fiecare vers aparține altui poem: o heteropoezie cu ritm sacadat, susținut, serios amenințată de retorism. Apoi, formula poetică mizează prea mult pe substantivul inițial iterat, în jerbe incantatorii de genul: „îngeri mai mari, îngeri din ce în ce mai mici [undeva pâlpâie barbianul „încet, mai tare”, cu timbrul său larg], / îngeri decolorați, îngeri cu aripile pîrlite, / îngeri așezați unul peste altul printre cuvintele noastre, / printre literele imigrante, literele de dragoste, / cu flori pe pîntece, cu ploi sub brațe, / literele pe care le înghițim cînd suntem singuri / dar singurătatea este o moarte mai mare din care ies fel și fel de morți mici / posibile morți mici, larve de moarte, puzderie / care se urcă pe tine nu te lasă, te pipăie, te siluiesc, / îți pun mîna la gură.” (Largo 6). Mai trebuie scris că, nu de puține ori, poezia scapă de sub controlul Medeei Iancu: „Ziua mea cea mai frumoasă este dimineața în care / scriu pe obrazul tău / Cutele pielii mele / Ziua mea este ca o pernă de sărbătoare / În culori vii cu țesătură subțire / În care pregătesc tristețea / Apretată ziua mea cea perfectă / Pe care o ating toți sub frunzele de castan / Pe care aruncă cu pămînt, petale fine de nu-mă-uita”(Largo 8).

În a doua parte a cărții, se întâmplă ca poeta să treacă la enumerația prin „și” – cu alte cuvinte la glasul de copil – câștigând în fluență; la fel evoluează lucrurile când e transcris dialogul bunicilor porniți în vizită la familia fiului răposat. Alteori, încă dinainte ca poezia să curgă, naturalațea și gesturile sale coboară la nivelul cel mai de jos al poeticului și atinge firescul, acolo unde e cel mai greu să fii poet, la firul de păr: „aș vrea să îți scriu ceva frumos despre fapte valoroase despre oblomov / despre cum îmi stă astăzi părul / cît de mult mi-am simțit astăzi picioarele spatele clavicula / mi-e atât de dor de tine încît o să mă găsești dimineață răsucită precum un ciorchine” – Allegro con Molto, 5). În rest, atmosfera cărții e destul de rarefiată, realitatea se destramă ca o flanelă, fiind în fond o realitate modernistă: „un gropar mi-a spus aseară că deasupra lumii stau lebede și nu îngeri / că ele bat cu aripile lor lungi în bălți puturoase” (Allegro con Molto, 7).

Dar minusurile volumului sunt cauzate mai ales de metaforele și comparațiile deplasate, imposibil de vizualizat – însă niciodată comune, mereu neașteptate sau câteodată numai… gratuite, ca în stupefiantul următor exemplu: „MAMA s-a schimbat într-o apă limpede a deschis soarele și / VOCEA i se mărește ca un sunet înnodat peste ghețari.” (Largo, 15). Medeea Iancu se complace într-o postură genuină, de parcă fiecare poem s-ar fi ivit cu forța primei țâșniri. În fond, instinctul poetic e foarte prezent, acut sănătos, în ciuda subiectului, cronic imatur, în ciuda bravadelor, exhibând o prematură plăcere de-a scrie, de a se copia sau muta pe hârtie. Cu toate astea, când poți să fii mai mult obiectiv-imparțial decât subiectiv-incomod, e mai bine să punctezi meritele și nu dezastrele unui volum, căruia dacă e și debut, o radere s-ar putea solda cu muțenia pentru tânărul autor poate mai slab de înger. Însă și mai bine ar fi să treci dincolo de minusuri, plusuri și mai știu eu ce alte semne de-ale revolutei cumva judecăți de valoare, și să te-ncumeți încet la o analiză rece a textelor, o analiză globală, care să traseze liniile de forță și coerență dintr-un imaginar. Am tot mai clar convingerea că literatura bună e nu doar plină de viață – sau moarte? – și/sau talent, ea bucurându-se grațios, printr-o favoare al cărei agent nu trebuie neapărat clasat, cel puțin nu cu precizie și pentru totdeauna, tocmai de această coerență la nivel de imaginar. O coerență sistemică, de părți unite prin ceva ce le depășește și le constituie miraculos într-un tot.

Universul îndoliat

Firește, o cronică de poezie poate fi colată din citate culese nu atât pentru marea lor valoare hestetică sau mai știu eu de care, cât alese cu grijă, de dragul ideilor de mai sus. Par exemple, despre cum din gologanii primiți în sau pe sub mână, domnul doctor o să-și facă de toate la țară, „făcînd socoteala pe spatele plicului”, și cum îi va mânca familia (colivă) „din farfurii cu boruri largi cît lustra din sala de operație” (Allegro con Molto, 11) pe seama bolii și morții, nicidecum sănătății unui om. Aparent, o poezie cu miză și țintă socială, deși punctul nevralgic și nodal, în care imaginarul poetei se concentrează, rămâne dispariția tatălui.

Întorcându-ne la paralela cu Divina comedie,dacă prin întortocheatele mecanisme ale sublimării, Dante și-a valorificat iubirea neîmpărțășită pentru Beatrice Portinari creând o capodoperă, pentru Medeea Iancu moartea neîmpărtășită s-a transformat în poezie de relativ promițătoare calitate. Și ce poate fi mai neîmpărtășibil-inacceptabil decât iubirea neîntoarsă dacă nu moartea? Spre final, poeta ne oferă o macroviziune, de copil închis într-un imens univers îndoliat: „a doua zi lucrurile ni se împachetaseră / în pungi de cadouri / tata purta funda cea mai mare / o fundă neagră, lungă / care înconjura blocul nostru, făcea o buclă / continua pe 11 iunie; / a doua buclă începea la spitalul din Craiova / romînia fusese împachetată într-o fundă neagră, lucioasă, de satin.”(Largo, 10); mai mult, experiența morții paterne se prelungește fantomatic într-un spațiu post-mortem: „îmi puseseră fundiță neagră la gît. / Cu ochii roșii de plîns îmi imaginam lumea lalelelor / sub care se afla la 12 361 m tata / cu trupul ca o linie, / tata, sub cerul alb, grunjos / ținea ochii deschiși / ca să vadă ce face mama cînd ne trezește dimineața / să vadă pe cine plînge mama, pe cine iubește mama mai mult / ce face mama cînd e singură acasă. // Nu ești singur, / noi nu suntem singure, / noi ține ochii deschiși / pregătim respirația pentru groapă / punem ace de siguranță pe piept / (…) / numai tata cu ochi deschiși / urmărea culoarul pe care mama nu mai venea.”(Largo, 17). Și peste toate, fiind eminamente o tragedie divină, volumul nu se putea sfârși decât cu viziunea celor de sus, multiplicați absurd și fără speranță: „dincolo, prin tuneluri, dumnezeii rîd cu gurile pînă la urechi.” (Largo, 18). Ca orice poet veritabil, Medeea Iancu știe prea bine că despre dUMNEZEU nu poți vorbi decât cu pumnul în gură.

Mă și mir c-o atare carte s-a pricopsit cu premiu la Nicula; și oare cum un Luigi Bambulea poate să creadă pe coperta a patra că „redescoperind sensul tulburător și mântuitor totodată al adâncului inimii, cel[s.m.; insuportabilă misoginie de critic, pentru care poetul nu are sex – aidoma îngerului, probabil] care oficiază acest ritual eliberator al poeziei ajunge în apropierea unei intuiții profunde a infinității spirituale (care încheie, cu ultimele tonuri de glorie, volumul)”? Nu știu pe cine, dar întreb: ce (dumnezeu) e de redescoperit aici? De câte ori îți moare tatăl pe lumea asta? Și ce poate fi spiritual într-o moarte care nu dovedește nimic – în afara faptului că, ea, moartea, se bucură de atributul infinității și, mai ales, gloriei? Firește, îmi transform textul în cu totul altceva, poate chiar în ce și-a transformat poeta imaginarul pornind de la un eveniment obscen, capital, imposibil, ireparabil. Impardonabil. În fond și la urma cea de pe urmă, volumul e un teribil denunț, un rechizitoriu de asumat la modul colectiv, etern-valabil: „tata a fost creat după chipul și asemănarea lui dumnezeu. / numai că trupul lui s-a făcut un smîrc.”

(text apărut în Cultura, nr. 333 / 21 iulie 2011)

Laurențiu Malomfălean

Anunțuri

Tagged:

§ 2 Responses to Divina traumă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Divina traumă at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: