Transcrierea pe curat

6 Aprilie 2013 § Lasă un comentariu

Alex Goldiș

(Simona Vasilache, Cinstite obraze, moftangii și domni, Cartea Românească, București, 2012)

Extrem de incitată tema cărțuliei Cinstite obraze, moftangii și domni, semnată de Simona Vasilache. Volumul de nici 150 de pagini, redactate aerisit, a câștigat premiul pentru Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România și reprezintă debutul în critică al autoarei. E drept, însă, că pentru cititorii fideli ai „României literare”, numele autoarei are o oarecare rezonanță. Inițial cronicar, Simona Vasilache a renunțat destul de repede la comentariul actualității și la trierea valorică a cărților, pentru a se dedica plimbărilor interpretative „Prin anticariate”. Scotocirea printre cărți vechi, gustate cu toate papilele stilistice deschise, o prinde mai bine pe Simona Vasilache decât abordarea tranșantă și pragmatică, cu fler disociativ, a celor mai noi apariții. Cititul în singurătate – și de plăcere – făcea mult rău cronicilor tinerei autoare, care își ambiguiza și manieriza mesajul până într-atât, încât el devenea de multe ori neinteligibil. Referințe ezoterice, paralele de uz strict personal, comparații atât de nuanțate încât tindeau să piardă din vedere termenii obiectivi sau doar formulări prețioase alcătuiau, toate, o recuzită mult prea costisitoare pentru un critic literar.

Într-un fel, aceste caracteristici ale scriiturii Simonei Vasilache trec și în carte. Doar că aici tematica e mai permisivă, de vreme ce autoarea își alege un subiect situat la confluența studiului literar, al istoriei ideilor și al eseului moralizator. Din unghiul amestecului în stil retro al celor trei, Simona Vasilache e primul (unicul, din câte știu eu) discipol al Ioanei Pârvulescu, fără a deține însă claritatea stilului acesteia. Întoarcere în Bucureștiul interbelic sau În intimitatea secolului XIX, citate în cartea debutantei, nu sunt simple referințe documentare, ci modele de scriitură. Prin ea însăși, tema studiului e extrem de cuprinzătoare, părăsind sfera oarecum limitată a cercetării tematice. A scrie despre onoare e, remarcă tânăra autoare în introducere, extrem de dificil tocmai pentru că istoria ei se confundă, până la un anumit punct, cu „istoria lucrurilor serioase”. O istorie a umorului e mai ușor de scris, „câtă vreme râsul derobează, pe când seriozitatea obligă”.

Cu toate acestea, Cinstite obraze, moftangii și domni nu e numaidecât o carte serioasă. Sau, corect spus, nu o carte redactată într-un stil serios. Căci gravitatea temei e contrabalansată mereu de un eseism vioi, în care asocierile libere sunt întrecute doar de sclipiciul stilului. Autoarea încearcă să refacă o istorie a ideii de „onoare”, occidentală și românească, din Antichitate până în interbelic, însă n-are nicio tragere de inimă spre tipologizare și spre excursul documentar. Astfel încât lucrurile care se rețin sunt mai degrabă idei răzlețe sau diagnostice numai pe jumătate formulate. Mesajul de subtext al cărții e următorul: dacă mai poate fi luată în considerare azi, într-o lume în care asistăm la demonetizarea tuturor principiilor abstracte, onoarea mai poate fi resuscitată doar într-o formă parodică, asezonată de multă ironie și autoironie.

Dincolo de ele se întrevăd, totuși, trei segmente centrale ale construcției cărții. Dacă onoarea nu e definită niciunde în termeni clari (deși n-ar fi stricat un mai mare efort în acest sens), e pentru că ea n-are o definiție supra-istorică, ci e coextensivă modelului social-cultural al fiecărei epoci. Romantismul e epoca „onoarei grupului” și a „onoarei individuale”, post-romantismul (asimilat în întregime caragialismului) e dominat de „zodia moftului”, în timp ce interbelicul – acolo unde se și oprește comentariul criticului – echivalează cu declinul onoarei. Multe și mărunte sunt aserțiunile Simonei Vasilache în fiecare dintre cele trei segmente ale cărții, mai ales pentru că, posedând o inteligență permanent excitată, de bătaie scurtă, autoarea nu se oprește la câteva exemple paradigmatice, puse pe masă cu argumente, ci mizează pe un tehnica amalgamării citatelor și a suprapunerii scenelor. Dacă vorbim de romantism, onoarea de grup și cea individuală sunt ilustrate prin opere îndeajuns de variate încât să convingă de amplitudinea temei, însă nu îndeajuns de omogene pentru a proba capacitatea de selecție a cercetătoarei. Bătăliile românilor lui Bolintineanu, Răzvan și Vidra lui Hasdeu, poemele lui Alexandrescu, Alecsandri, Eminescu, Coșbuc sau Goga, compun, toate, un discurs prin excelență eteroclit, care zboară prea liber din citat în citat și din scenă în scenă, nereușind să închege un tablou de ansamblu. Argumentația Simonei Vasilache se consumă în rafale de maxime și sentințe, formulate, aproape toate, pornind de la cazuri particulare. Neîncălzit în argumentație, cititorul e permanent luat pe sus de un amestec intertextual necontrolat (aceeași pagină face uneori loc lui Baricco și Caragiale), însoțit de jumătăți de raționamente. Iată în ce termeni încearcă Simona Vasilache să descrie onoarea omului romantic: „Luându-și adio, omul romantic seamănă bine cu înțeleptul din snoava orientală care, cu puțin înainte de moarte, și-a burdușit haina cu artificii, ca să transforme banala lui deferire focului într-un spectacol. Retragerea romantică e o explozie. Retragerea modernă, dimpotrivă, e implozie. Plănuirea unei acțiuni care nu se întâmplă și care, dacă totuși s-ar întâmpla, ar fi de îndată repudiată. Între aceste două șiruri de onoare, fiecare în felul lor, omul de tranziție e din neamul barbarilor lui Baricco, oameni fără suflet, ușori, goi. Permanent în mișcare, luați de vânt, cum s-ar spune, căutând să se mențină într-un spațiu public care nu mai e ce-a fost. Și ajunge să citim Decadență, articolul lui Caragiale din preajma lui 1900, ca să înțelegem că vremea declamațiilor a trecut, în această lume populată brusc cu indivizi care nu mai ies la «ezirciț»”. La fel de imprecis, printr-o trecere accidentată de la general la particular, e comentat și rolul nuvelei Alexandru Lăpușneanu în conturarea onorabilității de secol XIX: „Baza pe care se ține ironia (romantică) a lui Negruzzi este convingerea personajului că mecanismele lui de gândire sunt perfect tranzitive, cu alte cuvinte, că mintea celorlalți – și, implicit, mentalitatea societății – funcționează după tiparul lui individual dereglat. Adică Ruxandra doamna s-ar putea teme chiar de ce se temea și el: că boierii uneltitori o să-i ia tronul. Așa că lugubrul spectacol pe care i-l oferă e un leac de frică în înțelesul cel mai propriu: iată-i, nu mai pot face nimic. Onoarea romantică nu funcționează altfel. Pentru omul romantic, gândirea în alb și negru este un dat, însă tranzitivitatea pe care o pomeneam, posibilitatea trecerii de la una la alta («înnegrirea» prin nedreptate și «albirea» prin penitență – modelul Jean Valjean, bunăoară), e terțul inclus” ș.a.m.d.

Nu-i mai puțin adevărat că, dacă zăbovește îndeajuns asupra textului îndeajuns, încercând să descâlcească ghemul argumentației, cititorul poate trage oarecare folos din câteva observații ce ar merita dezvoltări mai ample: valabilă e întreaga analiză a onoarei post-romantice, unde Simona Vasilache reușește să descompună cu succes paradigma în subconcepte interesante: „moftul”, „onoarea de familist”, „hatârul”, „pretenția”, sunt, toate, modalități caragialiene – și nu numai, căci sunt îndeajuns infiltrare în limbajul epocii – de a deconstrui „onorul” romantic. Nu de puține ori, formulările căutate ale autoarei reușesc să depășească gratuitatea eseistică în favoarea preciziei și a clarității. La Mateiu Caragiale, „pretenția e scurtarea căii de la iluzie la adevăr”. În același capitol se stabilește, aforistic, distincția dintre hatâr, pretenție și moft: „Dacă hatârul era avanpremiera moftului, lutul din care se coace, pretenția e postfața lui, moftul șlefuit”. În general, însă, teatrul lui Caragiale oferă autoarei prilejul de a-și ascuți intuiția. Foarte bune sunt observațiile despre „cultura vinii” și a secretului, evidente peste tot în societatea „post-onorabilă” a lui Caragiale: „Lumea tranziției iese, am mai spus-o, cu încetul din regimul rușinii, pentru a ajunge în cel al vinii. Oamenii vechi, ca Dumitrache, ca Trahanache, ascultă de primul imperativ. Ca să nu se afle, trebuie «puțintică diplomație». Ei știu ce știu, dar miza e să nu știe și alții. Așa că onoarea de familist, onoarea, în genere, trebuie pusă în relație cu un anume regim al secretului”. Consecința? Toate damele lui Caragiale (și nu numai, aș zice eu) suferă de o paranoia a secretului. „Cu toate astea, secretul doamnelor e, în mintea domnilor, mai mult o presupunere formală. Ca și, helas, onoarea lor”, notează Simona Vasilache.

Sunt, aceste observații, indicii că, dacă ar fi avut răbdare să așeze documentele pe masă, să digere structura lucrării și să-i premediteze evoluția, renunțând la asocierile ezoterice și la impreciziile de limbaj – simptome ale grabei redactării –, Simona Vasilache ar fi putut da un studiu remarcabil. În această formă nefinisată (autoarea dedică interbelicului, acolo unde numai imaginarul lui Camil Petrescu ar fi putut oferi un studiu monografic), însă, Cinstite obraze, moftangii și domni pare mai degrabă o ciornă. Așteptăm transcrierea pe curat.

(text apărut în Vatra, nr. 1-2 / 2013)

Anunțuri

Tagged: ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Transcrierea pe curat at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: