Transcrierea discuției despre ficțiune și metaficțiune: Când este o pipă doar o pipă?

16 Iunie 2015 § Lasă un comentariu

Când este o pipă doar o pipă? Ficțiune și metaficțiune

Sub acest titlu s-a desfășurat încă o întâlnire a Cercului Metacritic de la Facultatea de Litere din Cluj, avându-i drept coordonatori pe Alex Goldiș și Mihaela Ursa, pe o temă propusă de studentele Emma Pustan, Ana-Maria Deliu și Daria Condor.

Mihaela Ursa: Cercul Metacritic a făcut o pauză foarte lungă. Aşa că vechii metacritici au devenit supermetacritici, am racolat noi metacritici, lucrurile sunt în schimbare. Motiv pentru care se află acolo un caiet cu coperte de mătase, donat de metacriticul Andrei Simuţ, unde o să vă rog să vă treceţi numele, aşa, pentru memoria cercului, şi unde vă rog să vă scrieţi, pe lista din stânga, propunerile de teme pentru viitor. Dacă vreţi sa lucraţi o temă în cadrul cercului sau nu vreţi să o lucraţi voi, dar aţi dori-o dezbatută la cerc, propuneţi-o. Le mulţumesc în mod special pentru prezenţă celor care nu au fost niciodată la Metacritic până acum.  Printre ei se află şi studentele noastre din anul întâi, Andreea şi Alexandra, care vor transcrie discuţia noastră, de aceea vă rog ca, de fiecare dată când luaţi cuvântul, să vă spuneţi numele clar, ca să ştie toată lumea cine-i toată lumea şi ca să ştie mai ales scribii noştri graţioşi de astăzi. O salutăm pe doamna Laura Pavel, colega noastră de la Teatru şi Televiziune care iată, ne face onoarea şi surpriza de a se afla astăzi lângă noi. Pe Alex Goldiş îl ştiţi deja, vă este profesor şi, alături de mine, se ocupă de acest cerc. De fapt, titlul cercului a fost ideea lui.

Alex Goldiş: Doar titlul, alte idei n-am mai avut. [Râsete.]

M. U.: În şedinţa de astăzi, personajele principale sunt de fapt aceste trei doamne de la stânga mea, studente în anul doi şi, respectiv, întâi, pe care le preocupă deja teoriile ficţionalităţii, au lucrări deja în lucru pe tema relaţiei ficţiune-metaficţiune-realitate, pe tema reprezentării.

A. G.: Să zic şi eu ceva înainte să începem. Nu mai ştiu când a fost ultima şedinţă, ultimul Metacritic… prin noiembrie 2013. Să spunem ce s-a mai întâmplat de atunci. Pe de o parte nu ne-am mai făcut timp să ţinem întâlnirile metacritice şi, pe de alta, ne-am descurajat puţin de ambiţia propriului proiect. Să mă explic. În cealaltă ediţie a Metacriticului, ceream fiecărui propunător să vină cu un concept sau cu o paradigmă teoretică nouă pentru a o supune dezbaterii. Ceea ce…

M. U.: … era un pic intimidant.

A. G.: Da, era intimidantă miza Metacriticului. Ne-am gândit noi înşine ce ar merge, care ar fi soluția de continuare şi atunci am zis să slăbim puţin această ambiţie metacritică şi să organizăm pur şi simplu discuţii atât despre concepte noi, dacă le aveţi în buzunar sau le puteţi propune, dar şi despre critică sau teorie literară în general, aşa cum facem azi, chiar pornind de la câteva texte. Nu neapărat de la propunerile noastre teoretice. Să ne gândim împreună la lucrurile care vă preocupă legat de critica sau teoria literară, cam acestea ar fi temele de dezbatere pe care le puteţi propune. Mihaela a zis să le scrieţi în caietul respectiv. Puteți să scrieți însă și despre aceste probleme de ordin mai general, să zicem aşa, cu un grad mai mare de aplicabilitate sau mai pragmatice.

M. U.: Totuşi, să fie probleme care să ne intereseze pe toţi într-o anumită măsură. Da, sigur, pe vremea vechiului Metacritic au fost discuţii grele, conceptuale, dar asta şi pentru că majoritatea propunătorilor se aflau stadiul final de pregatire a tezelor de doctorat, prin urmare sigur că fiecare avea deja un concept lucrat de ani de zile, pe care era relativ simplu să îl propună pentru o discuţie…

A. G.: … în texte de la care era relativ simplu să pornim. Ei bine, acum putem porni şi de la texte consacrate, să zicem aşa, care pot fi folosite în analiză. Ne bucurăm să îl avem printre noi şi pe domnul Adrian Tudurachi, pe care câţiva dintre voi îl ştiţi de la cursuri. E cercetător la Institutul Sextil Puşcariu şi la fel de interesat de probleme metacritice, metateoretice şi ne bucurăm că a răspuns afirmativ invitaţiei noastre. Atât am avut de spus deocamdată.

M. U.: Cred că am facut deja o introducere prea lungă, să începem cu expunerea celor trei propunătoare..

Emma Pustan: Suntem Emma, Daria şi Ana,  din anul 2, respectiv anul întâi. Şi cu asta sper că vă veţi revărsa bunăvoinţă asupra noastră pentru că e prima dată când facem lucrul ăsta şi avem bineînţeles emoţii. Eu vă promit că în următoarele 10 minute voi reuşi să mă debarasez total de ele şi să îmi revin. Ne-am propus această temă, pentru că, oricât de pragmatic ar părea, ne interesează nivelul mecanismelor ficţiunii, pentru că visăm să scriem la un moment dat ceva sau, mă rog, vom scrie, sper eu, şi de aceea e important să determinăm cum anume cuantificăm axiologic ceea ce vom scrie.

Ana-Maria Deliu: Şi pentru că avem anumite pulsiuni destructive pentru teorie.

E. P.: O să încep cu un truism, pentru a putea construi discuţia asta în interiorul unor limite asupra cărora să fim de acord de la început. Vreau să punctez că legea ficţiunii, legea internă şi profundă a ficţiunii e tocmai una a multiplicării. Adică 1, care e realitatea în care ne aflăm, care devine 2, fie prin hibridizare – care poate fi exemplificată printr-un roman fantasy, fie prin reprezentare, un exemplu în acest sens fiind romanul realist sau ceea ce se încearcă printr un roman realist. Axa pe care am propus-o în cadrul acestei discuţii despre ficţiune e axa reprezentare, sub care vom subsuma realismul, ordinea mimetică a discursului versus reprezentaţie care incapsulează o distanţă între persoana care citeşte şi o nuanță de punere în scenă, de teatralizare.

A.-M. D.: Când mă gândesc la raportul realitate-ficţiune, revin mereu la o idee dragă mie, pe care am întâlnit-o altundeva decât într-un text de referinţă despre ficţionalism, şi anume aceea că probabil literatura s-a născut atunci când un băiat a strigat „Lupul!”, iar în spatele său nu venea niciun lup. Ce ar fi esenţial literaturii? În mod izbitor o anumită îndepărtare faţă de realitate, lipsa adevărului imediat. Desigur, trebuie să fie ceva mai mult de atât. Nu citim structuri paralele doar pentru că sunt minciuni. Şi putem, asta ar fi întrebarea de la care am putea să pornim… Dacă putem vedea în ficţiune şi altceva în afară de minciună?

E. P.: Noi ne-am făcut o anumită schemă şi acum, sub impulsul şi imperiul emoţiilor am uitat că… aici am putea să discutăm puţin despre pactul ficţional, pentru că pactul ficţional e tocmai acceptarea tacită a rolului tău de lector în interiorul lecturii. Acest pact ficţional este cu atât mai de efect,  cu cât este mai puţin vizibil. Şi asta se observă atunci când citim de exemplu un roman fantasy în care nici nu ne mai punem problema unui raport adevăr-minciună, ficţiune-ralitate, pentru că deja am depaşit familiaritatea aceea cu care ne obişnuisem în Balzac, de exemplu.Revin – un pact ficţional de succes e acea acceptare a rolului tău în în interiorul unei lecturi care nici nu mai pretinde a conține întâmplări adevarate…

A.-M. D.: Pe lângă componenta asta de angajare din partea lectorului, mai avem o componentă de angajare tot tacită, din partea locutorului discursului ficţional. Şi nu se poate vorbi de intenţia sau nonintenţia autorului de a înşela cititorul, ci şi de presupunerea reader-oriented criticism-ului că instanţa auctorială se dedublează. Nu avem în autor o fiinţă în carne şi oase, ci o entitate teoretică în propria ţesătură, capabilă să comunice evenimente sau stări de lucruri adevărate doar în propriul univers de discurs. Poate că am mers puţin prea departe. Pornind de la textul lui Dolezel, putem specula despre puterea generatoare de lumi a textelor ficţionale, care implică faptul că textul există înaintea lumii pe care o creează, ceea ce pare common sense, dar intră în contradicţie cu puterea de reprezentare a textului ficţional, atât de prețuită de teoriile mimesisului. Asta ar fi de reţinut pentru moment. Faptul că teoria lumilor posibile este profund antimimetică şi că neagă presupoziţia reprezentării realității în mod programatic. Şi totuși există o întrepătrundere între realitate şi ficţiune şi cred că ar fi interesant să o întrezărim pe parcurs.

E. P.: Dacă Ana a spus să o întrezărim, atunci trebuie să fac ceva în sensul ăsta… Mie mi-a revenit să vorbesc despre realism, deoarece copilaria mea e, ca să zic aşa, marcată de … primul raft al bibliotecii la care ajungeam, unde se odiheau Balzac, Stendhal, Alexandre Dumas şi aşa mai departe. Am rămas cu anumite sechele de atunci… Adică îmi plac romanele realiste, e clar, dar nu ştiu dacă aş fi în stare să vorbesc prea mult despre ele. Există un paradox la nivel terminologic în momentul în care spui ficţiune realistă. Mie aşa mi se pare. Încapsulează sintagma asta o nuanţă de minciună, feerie sau ceva care te face să visezi şi realismul se bazează tocmai pe o tranzitivitate a gândirii. Adică iei un obiect din universul tău, care prin intermediul subiectivității e transpus în interiorul ficţiunii. Dar curentul realist, aşa cum era şi în raftul meu de bibliotecă, cred că a murit la un moment dat. Aici trebuie făcută o distincție : putem să vorbim despre realism drept curent literar sau ca exigenţă de a scrie. Realismul fotografic şi acea completitudine a lumilor ficţionale pe care am întalnit-o în romanele de pe primul raft, cu un milion de tipologii şi cu exigențe de a lua într-un anumit fel un paharul de pe masă, alături de obsesia că e ceva în spatele acelui pahar sau acelui gest sau descrieriile interminabile la care, cred că am dat skip cu toții la un moment dat… Acesta cred că e eşecul programatic al curentului realist. Pentru că vizează o completitudine a ficţionalității şi o completitudine mimetică pentru că se încearcă confiscarea lumii crezând că prin intermediul a ceea ce se scrie e posibil să reprezinţi totul, şi aici cred că e concluzia acelui aparent paradox, pentru că nu există niciodată reprezentare totală prin ficțiune.

Daria Condor: Şi pornind de la ce spunea Emma, eu am să vă vorbesc despre incompletitudinea lumilor ficţionale. De ce un text care are trăsături realiste vrea să ne facă să credem că reprezintă sau are în el o lume ficţională completă? Pentru că noi, oricât de mult am citi, tot nu o să aflăm fiecare detaliu al acestei lumi şi nu se poate epuiza într-un text conţinutul unei lumi. Borges avea o metaforă foarte frumoasă…

A.-M. D.: Metafora cărţii de nisip, Biblioteca Babel, textul-Aleph…

D. C.: Şi acum că am stabilit că lumile ficţionale sunt incomplete oricât ar fi de descrise, eu m-am gândit că am putea să vedem aceste lumi ca un mod de a ne gândi la însăşi natura ficţiunii şi prin aceasta şi la natura realităţii, pentru că felul în care percepem realitatea seamănă cu felul în care percepem ficţiunea. Şi spun asta pentru că atunci când un text omite să spună ceva, noi ori decidem că nu există nimic dincolo de ceea ce ni se spune sau presupunem dincolo de ceea ce ne spune textul, sau lăsăm indecisă problema. Dar oare nu acelaşi lucru facem şi când privim realitatea? Pentru că dincolo de ceea ce eu nu ştiu pot să presupun că nu există nimic sau pot să inventez ceva sau pot să las acel ceva necunoscut. Dar invenţia aceasta pe care noi putem alege să o substituim golului dintre un text şi realitate este abuzivă sau nu? Cred că ar trebui să ne gândim puţin la aceasta. Dacă acceptăm că realitatea şi ficţionalitatea sunt într-o relaţie reciprocă de schimb de informaţii şi se influenţează reciproc, atunci ceea ce gândim despre lumile ficţionale cred că s-ar putea aplica şi realităţii. Şi de-a lungul timpului, percepţia asupra realităţii, care s-a concretizat în modele cosmologice despre care ştim cu toţii câte ceva, a influenţat şi literatura scrisă în momentul în care un anumit model cosmologic era considerat valabil. Toma Pavel spune că un model cosmologic coerent va da lumi ficţionale coerente şi aparent complete, însă, cum am stabilit deja, ele nu pot să fie niciodată complete, iar un model cosmologic cum este cel relativist o să dea lumi intenţionat incomplete şi acest lucru influenţează şi percepţia noastră asupra realităţii pentru că un model cosmologic va veni să îl răstoarne pe celălalt. Dar şi modelele cosmologice sunt ficţiuni, nu? Pentru că avem un model cosmologic pe care îl acceptăm ca adevărat şi după aceea vin alţii care spun nu, propunerea noastră este mai bună sau mai validă. Însă odată cu ficţionalizarea realităţii şi cu Jung, chiar fiinţa umană a devenit percepută ca ficţiune pentru că „eu” nu mai sunt o unitate, sunt formată din toate arhetipurile descrise de Jung, dintre care eul meu social încearcă acum să vă facă să credeţi că sunt sigură pe mine, dar aceasta e o mască, o ficţiune şi de aici cred că poţi să preiei tu…

A.-M. D.: Da, chiar mă gândeam dacă să folosesc portiţa asta ca să introduc relativismul istoric sau să mai discutăm puţin despre ficţiune. Am putea să pornim de la faptul că identificarea istoriei cu fiction making-ul sau a realităţii cu ficţiunea se realizează şi în sens invers. Adică identificarea ficţiunii, privirea ficţiunii ca oglindă a realităţii, ca mimesis, datorită caracteristicilor literare pe care le are istoria. Pentru că foloseşte, pentru a construi acele ploturi istorice, caracteristici literare, pattern-uri narative şi elemente de retorică, poetică şi aşa mai departe. Tocmai aici intervine întrebarea în ce măsură istoria sau realitatea e ficţionalizată. Asta e oarecum inclusă firesc în paradigma noastră postmodernă de relativizare, ficţionalizare, fragmentare a tot şi toate. Dar care ar fi consecinţa etică a unei astfel de abordări? Pe de o parte, istoria ar putea fi falsificată, am putea spune că anumite lucruri nu s-au întâmplat cu adevărat sau că selecţia a avut o latură tendenţioasă. Pe de altă parte, care e poziţia teoriei lumilor posibile în raport cu problema asta, pentru că vorbim teoretic. Deşi istoria manifestă caracteristici literare, teoria lumilor posibile spune că acest lucru nu exclude deloc susceptibilitatea istoriei de a fi supusă paradigmei adevărat-fals. Asta nu o scuteşte de valoarea de adevăr. Spre deosebire de textul ficţional care, din contră, se sustrage de la această paradigmă. Şi tot în sensul ăsta am putea să vorbim despre golurile ficţionale despre care amintea şi Daria.

E. P.: Care se regăsesc şi în istorie. Noi nu putem să judecăm un eveniment până când nu avem toate datele. Aici e vorba de o propunere metodologică şi în ficţiune, şi ăsta e un alt lucru despre care vreau să discutăm, golurile din ficţiune sau golurile din istorie nu duc cumva la o suprainterpretare? Şi chiar întrebarea de la care porneşte această discuție, aka  pipa lui Freud/ Magritte, în ce măsură putem noi să aducem interpretări psihanalitice sau psihologice unor personaje în momentul în care noi nu avem toate datele?

A.-M. D.: Pentru că golurile istorice sunt epistemologice. Adică există din cauza unor lipse de date sau din cauza selectivităţii istoricului, pe când golurile din ficţiune sunt date… nu pot fi umplute prin inferențe legitime. Tu, ca cititor, nu poţi să vii să adaugi anumite lucruri. Sunt ontologice. Ele nu pot fi recuperate. Şi atunci, întrebarea legitimă e dacă putem să aplicăm structuri interpretative – psihanaliză, mitanaliză, mitocritică şi alte asemenea – atunci când textul manifestă astfel de goluri, astfel de rupturi în propria lume ficţională.

E. P.: Adică în ce situaţii putem să spunem şi noi, ca Freud, până la urmă a fost doar o pipă şi tot ce v-am spus în ultimele 20 de minute nu contează. Vă rog să răspundeţi şi voi. Deja mă simt mai bine. M-am şi asezat mai în spate pe scaun şi vă invităm să fiţi emotivi împreună cu noi, pentru că… până la urmă… da.

A.-M. D.: Noi putem să explicăm un pic mai mult, dar nu şi mai bine.

M. U.: Bun, vă mulţumim, să trecem acum la discuţii. [Pauză lungă.] Putem începe din orice punct al prezentării lor. Nu e obligatoriu să o luăm de la capăt.

E. P.: Dacă sunt anumite critici, dar blânde, vă rog, puteţi să începeti să le…

M. U.: Lasă, că le vor formula cu sau fără invitaţie!

Despre ficțiune în sine și adevărul ei

Laura Pavel: Le-aș spune celor trei protagoniste de astăzi ale Cercului că au dat o „reprezentaţie” substanţială. Mă leg puţin de acest termen, fiindcă reprezentaţia e un concept pe care, înțeleg din propunerea voastra, vreţi să îl faceţi operaţional. Şi aici ar fi o discuţie, aş avea mai multe întrebări, mă rog, poate și sugestii… cu siguranţă, mi-a plăcut felul în care v-aţi regizat una pe alta şi ați fost complementare.

A-M. D.: Aveam o schiţă, dar ne-am abătut destul de tare.

L. P.: Acum, dacă tot am început eu, aici s-ar putea ivi o întrebare… legat de ce aţi propus voi, dincolo de ce aţi comentat în legatură cu faimoasele teorii ale lui Toma Pavel, Dolezel şi James Wood… Dincolo de invocarea lor, ce propuneţi voi e și o anume dihotomie reprezentaţie – reprezentare, care să funcționeze în analizele lumilor ficționale. Și acum câteva întrebări, chiar nedumeriri: pentru ca termenul „reprezentaţie” să devină un concept operaţional, mi-aş permite o mică sugestie. Dacă tot vrem să facem exportabile teoriile, mă întrebam care ar fi echivalentul englezesc, or el mă tem că este “performance”. Şi aici e o problemă, o ambiguitate, pe care o puteți rezolva numai argumentându-vă opțiunea pentru “reprezentaţie”. De exemplu, ar fi de făcut distincţia representation/performance, și asta ar presupune să faceţi multe clarificări, ca să puteţi propune această distincţie. Representation, desigur, a fost analizat mult, ca fiind re-presentation, re-prezentarea a ceva “previously fictional” (omul-actor care re-prezintă un personaj, să zicem pe Hedda Gabler, o întrupează, prezentifică o ficţiune preexistentă). Ei, pe când performance e înţeles azi (pe lângă că şi în română ne duce cu gândul la o reprezentaţie mai degrabă teatrală, decât scripturală – iar asta e altă ambiguitate de rezolvat) mai degrabă cu accent autobiografic, e în vogă performance-ul autobiografic, nonficțional. Iar componenta ficţională pare că pierde teren în cadrul lui… Performance-ul este mai curând “performance of the self”, presentification, auto-prezentare. Deci, asta este o disjuncţie de argumentat, cred, representation-performance. E interesant că voi tocmai sub cupola reprezentaţiei vreţi să aşezaţi metaficţiunea, deci tocmai caracterul marcat teatral, metaficţional. Deci, cumva, o ficţiune care îşi exhibă sforăriile, convenţia – se poate argumenta şi se poate propune eventual un alt termen conceptual…

E. P.: Prin cei doi termeni şi axa pe care am propus-o, aşa, destul de stângaci, nu am încercat decât să oferim sensul cel mai comun în română… Prin reprezentaţie vorbim despre asumarea tacită a rolului de spectator. Da, că tot vorbeaţi de teatru la un moment dat:  stai în sală şi în faţa ta există o scenă şi ceea ce ţi se prezintă pe scenă e întrucâtva impersonal, depărtat. În momentul în care cineva spune acolo, o insultă excepţională, nu o iei personal…

L. P.: Deci accepţi convenţia…

E. P.: Şi de asta am numit reprezentaţia un mecanism al ficţiunii care arată clar raportul acesta cu convenţia şi nu e neaparat convenţionalism, ci tocmai faptul că nu mai e vorba de un raport, ci o imersiune în imaginar care oferă deminitatea ontologică imaginarului versus reprezentarea care are, aşa, un iz de contemplare sau, ma rog, am greşit, oglindire sau reflectare.

A.-M. D.: Cred că paradigma aceasta de reprezentaţie-reprezentare e polisemantică şi la un alt nivel, mai subtil. În sensul că mă face să mă gândesc la forţa performativă a textului, care generează lumi şi aş vrea să profit puțin de portiţa pe care a lăsat-o Dolozel în text cu trimiterea la actele ilocuţionare şi să o dezvolt foarte pe scurt. Actul ilocuţionar este acel act care se realizează în limbaj, pe când actul perlocuţionar se realizează prin limbaj şi actul locuţionar corespunde unor stări sau fapte din realitate. Ca să fie mai clare sau şi mai clare lucrurile, un exemplu tipic de act ilocuţionar este promisiunea, pe când actul perlocuţionar poate să fie persuasiunea. Dar partea mai subtilă şi mai interesantă în legătură cu capacitatea asta generativă este nivelul acesta al actelor ilocuţionare în legătură cu lumile posibile. Anume, când o posibilitate devine o existenţă ficţională tocmai prin forţa ilocuţionară. Şi desigur, teoria poate fi atacată din mai multe puncte de vedere, dar mi se pare că ambivalenţa asta e destul de interesantă pentru teoriile noastre și reîntărește disocierea reprezentare-reprezentație, așa cum o văd eu, prin reprezentație ca forță performativă.

L. P.: E foarte bun argumentul şi, deci, e vorba de performativitate, iar filosofii limbajului au foarte multe de spus… Deci asta face, să înţeleg, să învie ficţiunea… să creeze lumi…

A.-M. D.: Dar, cum am spus, poate să fie contracarată…

L. P.: Dar termenii, în sine, au nevoie de astfel de clarificări, ca să fie chei de analiză.

E. P.: Iniţial am vrut să punem discuţia pe o axă propusă de Kant, dar deja părea prea preţios. Adică diferenţa dintre imaginea reproductivă şi imaginea productivă. Unde, deja, în cadrul imaginii productive deja vorbim de aportul acela personal şi demnitatea imaginarului.

M. U.: Diana Antal a vrut să spună ceva.

Diana Antal: Personal, când am văzut posterul m-am gândit, în primul rând, la diferenţa dintre reprezentare şi reprezentaţie. Simplificând lucrurile, eu vad reprezentarea ca proiecţie mentală, ca imagine pe care ţi-o creezi în intimitatea propriei imaginaţii, iar reprezentaţia ca punere în act, punere pe hârtie a proiecţiei. Şi aici vedeam o discuţie! În sensul în care dacă facem această diferenţiere, atunci reprezentaţia apare deja ca un tip de ficţionalizare, de recreare a obiectului imaginat.

A.-M. D.: Ca să reformulez, să văd dacă am înţeles bine, tu spui că reprezentarea ar fi oarecum un gând al autorului, adică înainte…

D. A.: Eu înţeleg reprezentarea ca experienţă directă, primă cu imaginea, şi, reprezentaţie ca punere în act a imaginii, deci ca experienţă secundă şi mediată.

A.-M. D.: Da, cred că funcționează și sensul ăsta.

M. U.: Reprezentaţia e strict ceea ce scrii?

D. A.: Da, dar şi ceea ce vorbeşti. Orice formă de obiectivare a proiecţiei.

M. U.: Ceea ce pui într-un discurs oarecare, adică.

A. G:: Şi care ar fi diferenţa dintre cele două? Diferenţa fundamentală dintre cele două, aşa cum o vezi tu?

D. A.: Păi, aş vedea-o la nivel de ficţionalizare. Reprezentaţia înseamnă oarecum o ,,deja-ficţiune’’, pe când reprezentarea înseamnă autenticitate.

E. P.: Păi aşa am şi pus noi în balanţă: realism versus roman fantasy şi Narnia, cam asta a fost.

A. G.: Cu o devalorizare a realismului, am înţeles.

E. P.: Din cauza primului raft de acasă, la care ajungeam când eram mică… [Râsete.]

D. A.: Revenind, voiam să zic că pe mine mă deranjează cumva dihotomia care discută literatura ca fiind adevărată, ori ba. După mine, ficţiunea nu e încadrabilă în criteriile astea. Adică nu cred că poate fi vreodată falsă. Eu o văd ca valabilă în sine. Atâta timp cât ea creează un sens, creează o lume nouă, nu cred că poate fi falsă. Dacă ar fi să etichetăm ceva ca fiind fals, atunci da, ne-am putea îndoi de credibilitatea instanţei auctoriale, dar nu de produsul imaginaţiei în sine. Adică, poţi să judeci un autor sau ideea lui, dar nu cred că textul poate fi judecat prin termenii aceştia. El este true. Ficţiunea este adevărată prin însăşi principiul său de ficţionalizare.

M. U.: True to itself.

D. A.: Da!

E. P.: Asta în spiritul celui de-al doilea termen. Pentru că, în momentul în care vorbim de reprezentare şi de realism, nu puteai să spui că în Franţa secolului XIX, la sfârşit, erau avioane. Adică trebuia să fie un anumit adevăr cât de cât verificabil istoric, pentru că asta îşi programau ei. Cred că ceea ce spui tu se referă mai mult la ideea de reprezentaţie, la ficţiunea ca reprezentaţie. Pentru că acolo clar, ai libertate să faci absolut ce vrei.

A.-M. D.: Mie mi se pare că critica adusă e destul de pertinentă, chiar spuneam că teoria poate fi criticată. Pentru că chiar am putea să ne debarasăm complet de paradigma adevărat-fals şi să spunem că ficţiunea are o ontologie proprie, funcţionează perfect în interiorul ei şi semantica legitimează deja concepţia asta prin extinderea universului de discurs, ca să includă şi entităţile ficţionale.

E. P.: Dar cu limite, totuşi. Istoria, de exemplu. Nu ai dreptul să pui sub incidența  ficţionalizării orice discurs. Ştiu că pare cumva foarte conservator din partea mea să spun asta, dar totuşi trebuie să ai o anumită balanţă sau un anumit echilibru. Cel puţin în discursurile care presupun reprezentarea.

A.-M. D.: Clar. De acord, cu precizarea „în discursurile-reprezentare”.[Râsete. Confirmări.]

D. A.: Mă gândeam că noi vorbim acum de adevărat sau fals în sens calitativ. Asta înţeleg eu din ce discuta Emma. Dar, dincolo de sensul calitativ, o lume creată conţine în sine un adevăr. Ea este o lume nouă, o lume pusă în act, recreată. Deci ar trebui să fie percepută ca fiind valabilă indiferent dacă vorbim de realism, fantasy sau altceva.

Posibilism, ficționalism și alte -isme

Adrian Tudurachi: Aş interveni aici pentru că mi se pare că vă înfundaţi puţin. În momentul în care vorbiţi despre lumi posibile, vorbiţi despre existenţă și despre moduri de existenţă posibile. Posibilizarea în sine înlocuieşte problematica adevărului şi a falsului. Însă, ca să închidem paranteza cu adevărul şi falsul, există şi un miez bun al observaţiei: puteţi vedea în teoria şi în istoria literară contemporană un raport cu ficţiunea cum nu a mai existat până acum. Istoria literară folosește ficţionalizările ca suport credibil în articularea demonstrațiilor: de pildă, sociologia literară se foloseşte de ficţiuni ale vieţii de scriitori, ficţiuni ale boemei sau ale cenaclului, ca să vorbească despre sociabilitatea literară și despre modul în care scriitorii interacţionează între ei. E un fenomen contemporan, care arată în ce măsură problematica adevărului pe care îl conţine ficţiunea a fost redefinită – și ne vorbește despre felul în care ficțiunea poate să intre într-un alt tip de circuit, poate şi într-un circuit savant. Cu asta am închis paranteza. Revenind, ideea de posibilitate devine extrem de importantă din perspectiva modalităților posibile ale existenţei. Nu pentru a vorbi despre ceea ce este, ci despre ceea ce poate să fie: ficţiunea ca o temă care poate fi asumată în propria existenţă şi poate deschide noi posibilităţi pentru modul în care îţi trăieşti viaţa.

Ştefan Baghiu: Am, în continuarea discursului domnului Tudurachi, două întrebări: prima legată de afirmaţia cu realismul a murit, a fost deja discutată, nu am înţeles ce înseamnă sau în ce context. Literatură? Film? Literatură contemporană? E mort din secolul XIX? N-am înţeles exact. Şi a doua e în categoriile astea, nu? Ficţiunea ca realism sau fantasy. Sunt două opţiuni, am văzut din discuţie. Or, ce-aş vrea să problematizez puţin aici e dacă nu cumva, chiar actul de a ficţionaliza depăşeşte categoriile. La ce mă refer… Cum construim un fantasy? Îmi aduc aminte de-un text de-al lui Mihai Iovănel, foarte amuzant, în care descria un roman, cred, al lui Felix Aderca, dacă nu mă înşel, din interbelic, şi spunea: „iată, în acest roman, cum îşi imaginează el anul 2500 sau 2050.” Spune că oamenii buni din societate încă se întrunesc la Ateneu şi poartă joben şi baston. Şi, mergând mai departe pe raţionamentul ăsta, nu cumva fantasy-ul e făcut pe raţiuni ale prezentului, pe mecanisme ale noastre anticipative sau să-i spunem pe intuiţii, dar cu legături concrete cu ceea ce cunoaştem. Dar trec aici peste bestiarul evului mediu, proiecţiile lor psihanalitice, mecanismele lui Jung fantasmatice ş.a.m.d. Ce înseamnă pentru voi distanţa asta dintre realism şi ficţiune, în momentul în care ambele îs făcute cu pactul ăsta? Şi chiar şi textele, acum m-am uitat peste ele, scuze, şi textele vorbesc despre un Flaubert care scrie, cred că asta am reuşit să prind acum, corectaţi-mă dacă greşesc, despre un Flaubert care nu scrie neapărat despre o realitate istorică, dar care funcţionează mai bine pentru a percepe o anumită epocă, nu? E a ficţionaliza versus a ceea-ce-privim-noi-ca-reprezentare. Între astea, credeţi că ar trebui, între realism, care a murit, şi fantasy, care e o chestie nu total străină şi nouă şi cumva mult mai imaginativă, nu e cumva aceeaşi convenţie? De a ne imagina structuri, respectând mai mult sau mai puţin anumite convenţii ale realităţii la mod palpabil?

E. P.: La prima întrebare vă răspund eu pentru că simt că mi-a fost adresată, pentru că mi-am luat rolul ăsta, aproape nietzschean de a spune că realismul a murit şi… la ce m-am referit. M-am referit strict la programul realist aproape balzacian. Adică tipologiile acelea stufoase, nu am zis că realismul a murit ca tendinţă, ci drept curent.

Şt. B.: Ca reprezentare a societăţii burgheze, nu?

E. P.: Da, exact, exact. La asta m-am referit. Ana îţi va răspunde la următoarea întrebare, pentru că era vizibil mai lungă şi… [Râsete.]

A.-M. D.: Da. Şi pentru că am pulsiunile astea destructive pentru teoria literaturii, despre care vorbeam la început. Categoriile sunt mult mai laxe decât felul pragmatic în care le-am tratat noi, să spunem fantasy şi literatură realistă.

E. P.: Noi am pus doi poli, aproape hiperbolizări.

A.-M. D.: Pentru că, dacă ar fi să revenim la teoria lumilor posibile, ambele fiind universuri ficţionale, trebuie să respecte principiul omogenităţii ficţionale. Adică ambele au exact acelaşi statut, aceeaşi natură ontologică, dacă vrem să spunem aşa. Cum era chiar exemplul din Dolezel: nu este mai puţin real Wonderlandul lui Lewis Carroll decât Londra lui Dickens sau orice altă Londră intratextuală. La fel cum Londra lui Dickens nu e mai puţin ficţională (aici e sinonim cu fictivă) decât Wonderlandul. Deci, cred că, sub umbrela asta, a lumilor posibile, ambele, atât entitățile din literatura fantasy, cât și cele realiste, stau pe aceeaşi treaptă a realităţii ontologice.

E. P.: Şi tu ai dat la un moment dat exemplul acela foarte drăguţ cu oamenii cu jobenul în anul 2500, dacă am înţeles bine. Dar până la urmă e clar că orice efort de-al nostru de a ne imagina o lume posibilă, ficţională ş.a.m.d. se bazează pe o hibridizare a lumii noastre pentru că nu avem… trebuie să avem ceva de la care să pornim. Uitaţi-vă şi la orice animal mitic – inorog şi nu mai ştiu ce, toate sunt combinaţii între categorii deja cunoscute şi, până la urmă, ficţionalitatea şi efectul grozav al ficţiunii e că poţi să le combini cum vrei şi ai libertatea de a…

A.-M. D.: Da, şi cum spuneam, un inorog într-un univers ficţional nu-i mai real sau mai puţin real decât… oricare alt animal. Pentru că asta ar fi condiţia necesară a coexistării lor în același univers. Poate ar fi fost bine să descompun întrebarea care îmi revine mie de la început, în, pe de o parte, există același mecanism, l-ai numit convenție, în funcționarea literaturii fantasy și a celei realiste deopotrivă, la care sper că ți-am răspuns, și, cealaltă parte, legată de entitățile ficționale hibridizate, pe care Emma a intuit-o.

D. C.: Eu mă gândeam că ceea ce spuneţi voi sugerează că din ficţiune, adică din adevăr construieşti ficţiuni, dar, în aceeaşi măsură, şi din ficţiuni poţi să construieşti adevăruri. Pentru că tu mergi la şcoala primară şi predai geometrie euclidiană şi zici: „Copii, două drepte-s paralele, nu se întâlnesc niciodată”. Şi, după aceea, la liceu, vii şi spui, construind pe baza teoriei învăţate înainte, că, în geometria neeuclidiană, două drepte paralele obligatoriu se întâlnesc într-un punct. Așadar mai întâi înveţi o ficţiune, ca să poţi ajunge la ceea ce acum e considerat „mai” adevărat.

E. P.: Sau putem să mergem până la extrapolarea mass-mediei, să zicem. Pentru că, de câte ori nu se prezintă la ştiri sau şi la Românii au talent, la orice show, nişte poveşti emoţionante, extraordinare şi afli până la urmă că erau minciuni. Şi asta ar fi o pistă de discutat, până la urmă. Dar cred că deja nici nu ne mai gândim la adevărul mass-mediei,  e cam depăşită discuția…

A. G.: Aici aş vrea să intervin şi eu puţin în discuţie, apropo de această relaţie realitate-ficţiune, pe care o problematizează Dolezel și Toma Pavel. De obicei, această relaţie se pune în textele lor într-un fel antagonic, adică realităţii îi aplicăm aceste criterii de adevăr-fals, pe când ficţiunii îi aplicăm acele criterii de verosimil, de posibil sau putem identifica şi altele. Atât în cărţile lui Pavel, cât şi în cărţile lui Dolezel, există, aş zice eu, ceva ce scapă acestui antagonism pe care ei înşişi îl fixează la început. Există o anumită scăpare care mie mi se pare simptomatică, paradoxală pentru teoriile lor şi, la un moment dat, Dolezel îşi contrazice acest raport între ficţiune şi realitate, vorbind despre o a treia categorie, pe care el n-o poate elucida până la capăt. El vorbeşte de un fel de I-digresion, pe care o identifică în ficţiune. El zice că există anumite pasaje digresive în ficţiune, care se pot supune acestei teze a adevărului-falsului. Şi nu-mi mai amintesc acum exact exemplele lui, dar exemplele stau în zona aceasta a adevărurilor morale enunţate de către prozatori şi mai ales a prozatorilor ăstora care nu vă mai plac, de secol XIX. Eu mă gândeam acuma la începutul acela extraordinar de celebru din Anna Karenina: „Toate familiile fericite seamănă între ele, însă fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei.” Atât Dolezel, cât şi Toma Pavel recunosc că există în interioriul acestui make believe astfel de fraze care pot fi trecute sub imperiul opoziției real vs. fals. Pentru că, dacă n-am porni de la premisa că ficţiunea şi literatura spun ceva adevărat chiar la nivelul acesta greu ontologic despre viaţa umană, probabil că am lua literatura mult mai uşor sau am citi-o doar în vacanţe sau doar la plajă sau… Deci, iată că există o încărcătură şi existenţială, şi realistă a oricărei ficţiuni. Şi ei atrag atenţia asupra acestui paradox, dar, repet, el nu se integrează în metanaraţiunea lor teoretică. Şi aici mi se pare că într-adevăr discuţia rămâne deschisă, greu de tranşat între ceea ce e real în ficţiune, ceea ce e fals, cred că nu putem exclude nici măcar din ficţiune aceste valori, repet, pe care îndeobşte le aplicăm realităţii.

L. P.: Domnişoara care a intervenit făcea o frumoasă teorie a valorii de adevăr a ficţiunii, dar sigur că nu putem tranşa şi pare că avem în faţă un argument circular. Oricâte distincţii conceptuale fac şi Dolezel şi Pavel şi mulţi alţii, avem un adevăr circular. Pe mine asta m-a atras să vin la cerc, văzand afisul vostru cu imaginea lui Magritte. Ea e o formulă de argument circular, embodied în pictura “pipei” lui Magritte, să spunem, imaginea care a fost comentată de atâţia, dar putem găsi alte interpretări: acolo, în “pipa” care e şi nu e pipă apare un astfel de adevăr circular, e imaginea care se neagă pe sine la infinit. E ca în paradoxul mincinosului din logică. Mincinosul spune: I lie that I lie etc., deci, putem constata, e ca şi când ar spune mereu viceversa: I lie, so Im telling the truth. E argumentul circular, cumva un adevăr fals, ca al straturilor de ficţiune, un adevar circular sau în spirală… Ceva din teoria adevărului rămâne suspendat, nu ştiu cum poate fi tranşat. Ei fac nişte distincţii. În semantica lumilor posibile, mai degrabă valoarea de adevăr a ficţiunii este întărită. Dar, totuşi, dincolo de această chestiune care se suspendă, voi aţi deschis şi o altă poartă cu foarte multe capcane, respectiv a utilizărilor ficţiunii. Acum, dacă valorizăm mai degrabă pozitiv ficţiunea sau un anumit tip de ficţiune versus cea a mimesisului realist, voi aţi atins şi următoarea chestiune: cum valorizăm ficţiunea sau cum intră ea, de pildă, în discursul istoric şi cât de etică e punerea ei la lucru in discursul istoric?. Alt capitol care ar merita discutat…

A.-M. D.: Aş vrea să propun o alternativă care să iasă din circularitatea pe care ați sugerat-o a lumilor posibile şi din paradigma adevărat-fals. Cred că ne-ar fi la îndemână să înţelegem prin ficţiune reprezentarea nonliterală a unui gând al autorului, care, la rândul lui, nu reprezintă lumea în mod exact, ci e doar o mulţime de convingeri generale despre lume. Şi atunci am plusa un pic şi pe rostul ficţiunii şi am ieşi din unele capcane ale teoriei lumilor posibile, ne-am simţi mai puţin păcăliţi şi am rămâne cu un gust mai puţin amar despre faptul că ne lăsăm vrăjiţi de suprastructuri aproape paralele sau aparent paralele.

A. G.: Apropo de această utilizare a ficţionalităţii şi a teoriei ficţionalităţii şi în alte tipuri de discursuri. Uitaţi-vă că, în decursul ultimelor decenii, şi discursul istoriei şi-a asumat aceste tehnici literare sau, mă rog, teoreticienii au fost mult mai conştienţi că discursul istoriei îşi asumă discursul acesta ficţional. Te-ai întrebat chiar tu, Ana-Maria, cât de etică este această aplicare fără rest a discursului ficţiunii la discursul istoriei literare şi uite, îmi amintesc că citisem undeva că nişte cercetători americani au propus aşa-numitul test-Gulag. I l-au propus unuia dintre cercetătorii discursului istoric ca discurs ficţional. Adică, dacă considerăm că discursul istoric îşi asumă toate tehnicile de reconstrucţie ale discursului ficţional, atunci ce facem cu realitatea din spatele acelui discurs, pe care foarte mulţi teoreticieni tind să o pună cu totul între paranteze odată cu toate aceste teoretizări lingvistice din secolul XX. Şi aici într-adevăr mi se pare că teoria literaturii din ultimii decenii a exagerat pe panta aceasta strict lingvistică de a citi în orice discurs un discurs literar. Şi am destule rezerve în legătură cu această teorie a lumilor posibile, dar dacă ader în vreun fel la ea e tocmai pentru că încearcă să refacă punţile pierdute cu referentul, cu lumile reale. Problematizează textul literar în raport cu lumea reală, ceea ce nu s-a mai întâmplat în teoria literaturii de câteva decenii bune până în anii `80. Acest proiect de a recupera referentul poate că ar fi important.

Spune adevărul!”

M. U.: Proiectul de a recupera referentul este important în unele propuneri, pentru că sunt propuneri realiste, în care prezumţia e că ai o lume reală, un referent, în raport cu care cele imaginate sunt ficţionale (aici însemnând şi fictive). Dar există și poziţia cealaltă, în care inclusiv lumea reală şi valabilitatea ei de referent sunt puse sub semnul întrebării şi în care te poţi poziţiona în orice lume posibilă. Ca să organizez un pic, din viciu didactic, ce s-a discutat până aici, aș vedea două teme deschise până acum: acest raport real-fictiv sau adevărat-fals, pe de o parte, şi această intervenţie a ficţiunii dincolo de graniţele literaturii, pe de alta. Aş reveni la ce întreba Ştefan Baghiu şi aş răsturna cumva întrebarea. El întreba retoric „cum să spunem că realismul a murit, de vreme ce orice fantasy şi orice SF va porni de la o formă de replicare sau de multiplicare cu referent în realitatea-la-care-am-acces a lumii, a elementelor lumii?” Aş întoarce pe dos întrebarea şi aş zice: cum mai putem să credem că realismul supravieţuieşte, de vreme ce orice formă de reprezentare, oricât de realistă, este incompletă, cu goluri, filtrată ficţional, filtrată subiectiv, fatal parțială și selectivă? Cum tranşăm, cum construim întrebările acestea care, pentru mine cel puțin, se dau peste cap tot timpul, transformându-se în opusele lor, adică nu sunt deloc atât de stabile pe cât s-ar crede? Căreia îi acordăm credit de stabilitate (sau credit de realitate) mai mare? Care întrebare e mai bună? Uite, îmi vine în minte un exemplu recent, nu cu literatură, ci cu film: reacţiile pe care le-a stârnit, mai ales pornind de la un text de Cristian-Tudor Popescu, recentul De ce eu? Acest film tratează un caz real de corupţie din politica românească, cu un tânăr procuror care se sinucide. Ei, nu ştiu dacă l-aţi văzut (sper că aţi văzut filmul!), dar poate aţi citit reacţia lui Cristian-Tudor Popescu, ceva în genul: „Cum se poate să-i faci o asemenea nedreptate unui om? care era credincios, mergea la biserică, care nu era un nebun, cum pare să-l facă filmul în final. Mama şi mătuşa lui au fost de faţă când a sărit, cum poţi să falsifici nişte zone din biografia lui atât de importante?“ Obiecţii care, desigur, pentru orice cititor care şi-a asumat lecţia aceea pe care o înveţi în clasa a doua, pare-mi-se, că Ion Creangă şi Nică al lui Ştefan al Petrei sunt lucruri diferite, constituie o reacţie absurdă. Dar, pe de altă parte, reacţii de acest fel, frecvente şi foarte des întâlnite ne obligă să recunoaştem că există o presiune de a repera referentul în ficţiune . De a merge aşa, pe un fir al Ariadnei, până găsim referent tare. Poate ar mai fi de comentat…

Ştefan Baghiu: Evident, eu cred că întrebarea mea e mai bună. [Râsete.] Aş propune ceva în legătură cu ce spuneaţi. Cred că şi în legătură cu Aferim s-a pus problema asta: cât de mult respectă perioada istorică din secolul XIX românesc. Aş mai da un exemplu recent. Există în Bucureşti un grup de jurnalişti care au făcut câteva documentare despre viaţa în canale a boschetarilor de la Gara de Nord, despre bătăile din cartelurile bucureştene, cred că pentru genul ăsta de bucăţi de realitate putem aduce pe masă criteriile astea, adevărat-fals, pentru că ele ţin şi de o dimensiune ideologică pe care o iau toate…

M. U.: Bun, şi documentaristică.

L. P.: Miza e alta.

Şt. B.: Asta spuneam, dar, în film, depinde la ce ne raportăm. Non-ficţionalul, dacă primează, primează pentru că pentru mine primează ca realitatea aceea să fie descrisă astfel încât să funcţioneze ca un jurnal. Se inspiră cumva din metoda lui, ca impact.

M. U.: Când spui „pentru mine”, te referi la un mine spectator sau la un mine creator, autor?

Şt. B.: Asta e o altă problemă.

Anamaria Mihăilă: Mă gândeam la ceea ce spuneaţi dumneavoastră şi mă întrebam dacă nu toată problema asta a realismului nu e mai degrabă nevoia noastră de a certifica o oarecare autenticitate şi, în felul ăsta, din nou „a ne prosti”, din nou a ne falsifica, pentru că perspectiva dumneavoastră mi se părea foarte pesimistă, în sensul în care trebuia să fim sceptici în legătură cu orice părea a fi realist sau realitate. Şi nu ştiu, de asta mă gândeam că să fie într-adevăr până şi orice încercare a noastră de a certifica realitatea doar o ficţiune?

M. U.: Alex zicea că exagerează teoria literaturii. Exagerez şi eu. Da, e o întrebare…

Şt. B.: M-am gândit la ceva. [Chicoteli.] Foarte bună întrebarea în sensul în care, să luăm spre exemplu, prezentarea anumitor discursuri, „porneşte de la un caz real” ne pune cumva în gardă ca spectator. Ori asta modifică puţin condiţiile pe care le pune pactul ficţional. Asta contează, cred, pentru că modifică felul în care ne raportăm noi la lucrul ăla. Deja devine o chestie de importanţă majoră dacă-i adevărat sau nu. Cred că… La asta mă pot gândi. Mă pot gândi la Spovedanie la Tanacu şi la alte cazuri reale. În general discursul de interpretare devine „cât de bine redă o realitate românească?” sau „avem astfel de cazuri?”.

M. U.: Totuși, în cazurile la care te referi e vorba despre o convenţie anunţată: „după un caz real” apare mare pe copertă sau pe afişul filmului, e o convenţie pe care nu o chestionezi, ea ți se dă. Sau cum e cu cartea Anei Dragu, Mâini cuminţi, prezentată editorial ca un fel de manual de self-help pentru părinţii de copii cu autism. Să fie cartea ei doar asta? Fireşte că nu. Altfel, de ce ar fi citită de un public care nu intră în target-ul convenționalizat? Vom verifica însă acolo, mai mult decât în alte cărţi, autenticitatea, biografia? Fireşte că da.

Daniel Matiş: Da, dar pentru mine e, sau cel puțin mi se pare, o problemă, un abuz, când facem separări din acestea tranșante, aşa, adevărat-fals. Lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. Cum spunea domnul Adrian Tudurachi, problema adevărului şi falsului, și eu cred la fel, se rezolvă prin faptul că aceste lumi sunt „posibile”. Pentru că s-a discutat mai devreme de incompletitudine. Întrebarea era: „cum putem să vorbim despre un roman ca fiind realist, când există goluri?” Problema e că există goluri şi în realitate. Eu în momentul acesta stau aici, ascult, privesc dar nu pot să absorb tot ce văd, ce aud sau absolut tot ce se întâmplă aici. O să am goluri, mâine, dacă o să povestesc ce se întâmplă acum, o să fie doar o selecție. O altă persoană o să aibă, posibil și probabil, o poveste mai mult sau mai puțin diferită. Asta se întâmplă și în scrierea istoriilor, se discuta mai devreme. Dacă ar fi posibilă scrierea unei istorii complete, nu ar mai fi necesară o alta. Iar, în momentul în care creez o lume ficțională, din nou, o să fiu selectiv. Iar lectorul, la rândul lui, va recrea aceea lume ficțională tot selectiv. Prin urmare nu înțeleg de ce am cere unei lumi ficționale completitudinea care lipsește realității? Pentru mine problema asta cu adevăratul şi falsul sau golurile din opere mi se par…

E. P.: Noi am şi evitat problema asta, nici nu am discutat despre asta…

A. G.: Am văzut că v-aţi ferit.

D. C.: Aş putea să complic acum puţin problema? [Râsete. Încurajări la complicare.] Mă gândeam la istorie şi la percepţia noastră asupra ei. Citesc acum un fragment din Suetonius, despre moartea lui Augustus, un text pe care astăzi l-am putea percepe ca parțial ficțional, însă pe care el îl consideră istoric. Intenția auctorială este de a demonstra că Augustus era zeu. Şi mă gândesc că tu eşti într-un loc, vezi un eveniment şi în momentul acela nu interpretezi realitatea ca un sistem de semne, dar când apare un eveniment major, te gândeşti: „a, dar şi înainte a zburat o acvilă în jurul lui, sigur era un zeu”. Dar această interpretare apare după ce s-a mai întâmplat ceva care ţi-a dat un indiciu foarte puternic şi datorită căruia ordonezi tot ceea ce ai văzut înainte ca şi cum ar răspunde aşteptărilor tale. Astfel, pe lângă lacunele datorate percepției deficitare, noi ordonăm realitatea în funcție de ierarhii, care sunt constructe sociale, adică ficțiuni. Şi asta ficţionalizează cumva… totul.

E. P.: Spuneaţi, la un moment dat, de faptul că inclusiv în literatură fantasy căutăm bucăţi de adevăr. Cred că până la urmă e un… o parte a orizontului de aşteptare a cititorilor pe care nu putem să-l negăm.

M. U.: Ce anume?

E. P.: Adevărul. Adică trebuie să aibă un punct de care să se lege până la urmă. Nu poţi să-i laşi…

D. M.: Nu se leagă oarecum de realism? Adică orice text tot trebuie să aibă un anumit grad de realism, nu?

E. P.: Ba da. Normal că are, că nu poţi să porneşti…

D. M.: Dacă ar fi ceva total ireal, nu ai înţelege nimic din ce se întâmplă acolo.

E. P.: Nu există ceva care să fie complet ireal, pentru că noi nu avem…

A.-M. D.: Pentru că ceva complet desprins de realitate ar fi de neînţeles.

E. P.: Sau nu există pentru noi.

A. G.: Aici ar fi poate două discuţii, ar fi de disociat. Am senzaţia că discuţia s-a dus în momentul în care a intervenit Mihaela. S-a dus pe altă cale decât pe cea …

M. U.: … pe care s-ar fi cuvenit să meargă, spune, spune, știu că asta intenționai! Multumesc frumos! [Râsete. Aprobări.]

A. G.: Şi am impresia că Mihaela a deschis o discuţie nouă, punând problema receptării operelor. Până acum am vorbit despre coeficientul de adevăr sau de realitate din operele literare, ori Mihaela, aducând discuţia asupra receptării, a vorbit despre felul în care interpretăm textele şi aici mă gândeam că există poate chiar în ultimele decenii o tendinţă de a citi textele literare mai realistă, de a aplica grile mai realiste, mai ideologizate asupra textelor, mai autenticiste, deci s-a schimbat nu numai raportul de adevăr din operele literare, ci însăşi grila prin care citim aceste opere literare şi aş da aici un exemplu care poate e cel mai clar, căci nu îmi dau încă seama dacă sunt foarte clar. Mă gândesc că tocmai operele acelea cu un coeficient înalt de adevăr sau de referent din timpul comunismului de la noi au fost citite de către critici şi poate şi de către o parte din cititori sub imperiul acela al autonomiei esteticului; au fost citite printr-un coeficient înalt de ficţionalizare. Aşa că, ceea ce ar acuza în fond, într-un fel, aici, această lectură realistă a unor texte sau a unor filme care nu ştim ce coeficient de realitate au, ţine de o anumită, nu ştiu, preconcepţie, care e a epocii noastre şi care nu ştiu în ce măsură trebuie demontată sau nu. Şi mă gândesc la toate curentele acestea: new historicism, gender criticism, post colonialism, care sunt grile de lectură evident mai realiste decât lecturile structuraliste, post structuraliste, adică aşteptarea cu privire la presiunea acestora, aşteptarea cu privire la realismul operei, a crescut din cauza sau datorită, aici nu mă pot hotărî, receptării. Noi aşteptăm în mod ciudat mai mult realism de la operele literare decât alte generaţii, alte contexte, alte comunităţi de lectură.

A.-M. D.: Cred că aici e o diferenţă frapantă între orizontul nostru de aşteptare prin paradigma asta nouă de citire şi felul în care sunt create textele în postmodernism, care tocmai că atrag atenţia asupra statutului de ficţiune al textului, prin metaficţiune.

L. P.: Ele se poate întâmpla să nu se contrazică, adică, legat de ce spunea şi Alex înainte, aproape de grila cumva mai realistă e şi una politică, de ce să n-o spunem, ideologică, chiar şi de reglare a conturilor cu trecutul şi, în fine, asta se întâmplă de câţiva ani şi la noi. Ca o paranteză, pentru că şi această discuţie a rezistenţei prin estetic se poate regândi, poate fi pusă sub semnul suspiciunii: în ce măsură scriitorii sau artiştii care au făcut această rezistenţă, în fond, chiar rămâneau în sfera estetică doar, chipurile (cei care, sigur, nu fictionalizat ori “estetizau” după comanda realist-socialistă). Ei bine, erau de fapt într-o postură de putere analoagă aceleia a decidentului politic adesea. Aşteptările noastre de a regândi ideologic literatura zis subversivă a trecutului e realist să existe. Poate ele (studentele care au formulat azi propunerea de dezbatere) au tot dreptul să aibă o aşteptare mai degrabă esteticistă, să spunem, ficţionalistă, doar că… spun că aşteptările diferite nu se contrazic, nu intră în conflict, pentru că ficţiunea (şi când e metaficţiune) poate să fie (şi în intenţia autorului ei, ca şi pentru cititor) şi politică, să mizeze pe asta, să ajungă la un efect, la o eficacitate şi socială, chiar politică, nu numai estetică.

A. G.: Şi uneori aceşti cititori realişti, de data aceasta, care urmează grila realistă, nu ştiu dacă ei nu cunosc pactul ficţional, dar pur şi simplu nu mai vor să-l respecte sau nu e în interesul lor să-l respecte, nu ştiu.

E. P.: Păi tocmai familiaritatea asta cu universul prezentat cred că pur şi simplu le creează o reacţie alergică la însuşi pactul ficţional pentru că nu şi-l mai asumă în momentul în care e clar ceva diferit faţă de ceea ce se aşteaptă să citească. E ceva ce li se poate întâmpla în orice moment sau ceva cu care sunt familiari şi empatizează la un nivel prea înalt, cred.

M. U.: Asta mi se pare o observaţie foarte bună: ideea că această căutare a „textului adevărat” are loc mai ales în momentele în care există continuitate între lumea reprezentată şi lumea în care trăieşte cititorul/ receptorul. Dacă tu l-ai cunoscut pe procuror, vei avea mult mai multe obiecții în momentul în care reprezentarea lui va fi diferită decât o reprezentare pe care ţi-o aminteşti ca „reală”. Dacă nu l-ai cunoscut, vei accepta firesc pactul ficțional.

L. P.: Asta da, şi într-adevăr, apropo, cineva poate ajunge să empatizeze… prea mult, poate apărea o supraidentificare cu rolul, cu situaţia.

A.-M. D.: Pe lângă componenta asta afectivă, eu mă refeream şi la o componentă ludică aşa, la nivel deloc subtil şi chiar evident, în încercările de a înlătura orice caracteristică esenţialistă pentru un personaj şi a face tot felul de jocuri specifice timpului nostru, cum ar fi Hipster Hitler, de exemplu, sau alte cărţi-joc. Şi la asta mă refeream.

Specialiști pe piața ficțiunii

A. T.: Dar cred că asta e eficienţa ficţiunii în realitate; poate că ar trebui subliniat că teoria lumilor posibile, dincolo de tot ceea ce i s-a reproşat, a avut un rol foarte important în justificarea ficţiunii în societatea contemporană, faptul că ficţiunea a fost recunoscută ca o realitate în foarte multe domenii ale existenţei noastre. De exemplu, rolul ficţiunilor și al simulărilor ficționale în spaţiile corporatiste, de la interviurile de angajare până la practicile de stimulare a inventivității. Teoria lumilor posibile ne-a oferit o perspectivă asupra condiției universale a ficțiunii, asupra răspândirii ei în toate domeniile activității umane. Ceea ce are un revers politic foarte important pentru noi. Pentru că ne putem prevala de calitatea noastră de specialişti în ficţiune, ca să revendicăm aceste teritorii din domeniile în care se găsesc. Adică în momentul în care corporatiștii vor să le propună angajaţilor nişte exerciţii prin ficţiune în loc de vechile brainstorming-uri, au nevoie de un specialist în ficţiune care să le spună cum să construiască şi în ce direcţie să o facă.

M. U.: Adrian, tu vorbeşti acum despre viitoare posibilităţi de angajare pentru absolvenții de Litere, nu? [Râsete]

E. P.: Mi-am şi ciulit urechile. [Hohote, de-a dreptul]

A. T.: Păi, nu numai despre asta e vorba?! Cred că trebuie să avem şi o perspectivă politică asupra teoriilor literare. Să înţelegem că dincolo de faptul că sunt mai mult sau mai puţin discutabile, unele teorii ne ajută să facem cu literatura anumite lucruri. Ne ajută să ne descurcăm cu literatura într-o lume tot mai dificilă pentru ştiinţele umaniste. Şi în sensul ăsta ziceam că teoria lumilor posibile a fost foarte importantă în anii ‘90.

E. P.: În perioada în care s-a scris şi manualul nostru de istorie de clasa a patra, din care am aflat că Ştefan cel Mare fusese de neînvins până la dezamăgirea pe care am avut-o puţin mai târziu învăţând pentru BAC, odată cu descoperirea că doar în vreo trei bătălii fusese învingător şi fusese şi vasal.

A. G.: O scurtă paranteză, apropo de discuţia aceasta. Nu înţelegeam în gimneziu, citind din manualele astea la care cred că voi n-aţi ajuns, cred că ați prins manuale al căror conţinut naţionalist nu mai era aşa de mare. Nu înţelegeam de ce, dacă Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu și toți ai noștri câştigau întotdeauna bătăliile, cum de plăteam întotdeauna tribut? [Râsete.] Aidcă ei erau învingători, dar noi plăteam tribut sau pierdeam jumătate din ţară. Asta, în capul meu, nu reuşea să capete sens, dar era istoria din manual.

E. P.: Dar oricum e interesant mecanismul acesta cumva patriotard, dacă mi-e permis, de ficţionalizare a istoriei ţării însăşi. Şi până la urmă  am fost şi … nu ştiu … spălaţi pe creier când am fost mici, dacă stau să mă gândesc, pentru că am avut o viziune foarte optimistă şi entuziastă despre propria noastră ţară. Diana, ai ridicat mâna, scuze.

D. A.: Mă întrebam, oare dusă la extreme teoria lumilor posibile, pe ce se bazează sau prin ce sunt aceste lumi realităţi posibile? Răspunsul cred că ar fi: prin limbaj. Limbajul înţeles ca metodă de configurare exterioară a unei proiecţii. Şi ce este acest limbaj? Oare nu tot o convenţie? Nu e el o altă ficţiune pe care noi ne-o asumăm ca fiind reală? Atunci cum mai trasăm graniţele astea dintre realitate şi ficţiune?

E. P.: Eu m-aş bucura să fie o ficţiune limbajul, până la urmă că nu ne-am mai fi chinuit cu gramatica normativă în anul I, adică gândeşte-te câtă libertate de exprimare am fi avut.

D. A.: Legându-mă de ce zici tu, mi se pare că un argument puternic e inclusiv modul în care evoluează limbile şi faptul că ele sunt nişte organisme vii, evolutive, schimbabile, care se contaminează între ele chiar. Dinamica asta mi se pare că subliniază caracterul ficţional, de convenţie a limbii. O convenţie a umanităţii prin raportare la codul cultural.

A.-M. D.: Până la urmă, frumuseţea limbajului şi faptul că îl folosim ca pe o ficţiune arată că e deja acolo ceva ficțional, e cumva împins să lucreze așa. Limbajul nu ni-l asumăm ca realitate, ci tocmai, cred că ni-l asumăm ca pe o ficţiune, pe jumătate conștienți de aparatul de convenții ale lui și de resorturile codului.

D. A.: Dar depinde. Prin inerţie el devină asumare. Eu aşa cred. Adică e posibil ca noi filologii să ne punem problema convenţiei, însă ceilalţi nu. Ei îşi asumă limbajul, constructul cultural ca adevăr incontestabil, ca fapt dat.

M. U.: Uite că am ajuns să discutăm și despre codificarea de gen. Tu vrei să spui că e ca atunci când te duci la bunica şi ea spune o propoziție de genul: „A venit pe la noi un om şi o femeie.” Firește că n-are rost să-i zici: “Cum adică, bunico? Femeia nu e om?”, pentru că ea ți-ar răspunde invariabil „ei, mai lasă-mă, lasă-mă cu astea, că pe la noi aşa se spune.” O utilizare a convenției lingvistice, cu tot cu presetările ei sociale, fără conştientizarea ei.

D. A.: Da, si chiar mai mult. În sensul ăsta dădeam exemplul cu lumea noastră, a celor care lucrează cu textele. Poate că noi simţim posibilitatea dinamică a limbajului, însă oamenii simpli nu cred că stau să analizeze …problemele astea subtile.

M. U.: Uite, asta ar fi o altă discuţie, dacă e vorba de o dexteritate lingvistică, de o dexteritate de tip filologic, în această conștientizare a operării cu ficţiuni, sau nu. Eu mă îndoiesc că dexteritatea aceasta ține de educație.

D. A.: Se poate să nu ţină de educaţie, dar problema pe care o ridicam e, dacă pentru noi limbajul e ficţiune, iar pentru alţii e adevăr dat, unde mai trasăm granița ficţionalizării?

A. G.: Aici e problema, căci într-un fel, dacă ne legăm şi de ce zicea Adrian despre asumarea acestor jocuri ficţionale în realitate, păi, ăsta e chiar punctul de la care porneşte Toma Pavel în definirea lumilor ficţionale. El vorbeşte despre lumile ficţionale ca despre nişte onthological landscapes, despre nişte rezervaţii ficţionale în interiorul realului. Pentru mine, credinţele bunicii de care vorbea Mihaela reprezintă ficţiune. Pentru mine e o abstracţiune ficţională. Sunt mai multe lumi paralele, chiar ficţionale, în aceeaşi lume în care trăim. Îmi amintesc aici de romanul lui Adrian Schiop, Soldaţii. Am simţit nevoia să mă uit, după ce am citit despre lumea aceea a Ferentarilor, care pentru mine realmente e o ficţiune, pentru mulţi dintre noi e o ficţiune; am simţit nevoia să mă uit pe Youtube să văd dacă într-adevăr lucrurile sunt exact ca acelea descrise în roman. Şi într-un fel de aici porneşte definirea lumilor ficţionale la Toma Pavel, de la demonstraţia că ficţiunea nu e în mod radical diferită de realitate şi că în realitatea noastră trăiesc mai multe lumi paralele la care noi, din interiorul comunităţii noastre, n-avem acces; într-un fel de rezervaţii psihologice, ontologice, nici nu ştiu cum să le spun, la care nu avem acces şi pe care le putem trata la un moment dat exact ca pe ficţiunile literare. De-asta se şi vorbeşte tot timpul despre România profundă, de altă Românie, pentru că n-ai pur şi simplu acces la comunitatea aceea care operează cu nişte valori care sună la fel de omogen, care sunt la fel de omogene şi de bine ordonate ca lumile acestea ficţionale, ca legităţile acelea interne ale lumilor ficţionale de care s-a tot vorbit. Despre lumea profundă a satului cred că se mai vorbeşte şi azi ca și când ar fi o lume omogenă. Mai există şi azi sate în care nu există curent electric, în România. Şi acelea au nişte valori omogene şi o anumită structură internă care ţin de aceste o rezervaţie ficţională din interiorul realităţii. Şi asta-i interesant la Toma Pavel. Că el defineşte lumile încearcând să reducă cât mai mult distanţa dintre ficţiune şi realitate. Or, ce-au făcut toţi structuraliştii şi formaliştii în ultima jumătate de secol a fost exact inversul, să facă ca cele două entităţi – lumea reală şi lumea ficţională- să fie absolut separate, distincte în orice context. El încearcă… Ar fi şi aici de discutat. Ar fi şi aici obiecţii.

D. M.: Nu putem spune că de fapt, în urma a ceea ce aţi spus dumneavoastră şi doamna profesoară Ursa, şi realitatea are un grad mai mare sau mai mic de ficţionalitate?

E. P.: Dacă extrapolăm puţin şi luăm, să zicem, o prezentare a unei ceremonii a ceaiului din Japonia, o descriere a unu ritual din China şi aşa mai departe, care-i perfect real în graniţele culturii lor, şi îl aducem în Europa secolului XV, pe noi, exotismul acelei descrieri ne va duce cu gândul la ficţiune şi la ceva ireal, pentru că nu se supune legilor noastre şi lumea… adică, definiţia lumilor posibile e strict legată şi de cultură, şi de modul în care ne reprezentăm graniţele astea…

A. G.: O comunitate culturală, interculturală.

A.-M. D.: Dacă ar fi să mergem pe acest fir şi să ne legăm nu doar de elementele astea ritualistice şi de cutume, care sunt mai aproape de a deveni o suprastructură ficţională, putem spune chiar că paradigma în care trăim noi sau oricare paradigmă ar putea să fie gândită ca o suprastructură care organizează rezervația ficțională şi care e alcătuită din idei care plutesc undeva în aer şi ne organizează gândurile, viziunile despre lume, fără să fie atât de evident.

A. G.: Apropo, încă un exemplu care-mi vine acuma-n minte, acel caz cu spovedania, acel caz de la Tanacu, de acum câţiva ani…

L. P.: Şi Andrei Şerban a făcut un spectacol după cazul Tanacu.

A. G.: Da! S-au construit foarte multe ficţiuni pornind de la cazul ăsta, fie că au fost romane, fie că au fost filme … de ce? Pentru că, probabil, întreaga comunitate românească a receptat uluită faptul ăla absolut neverosimilla noi, în secolul XXI, se mai petrec exorcizări ca în Evul Mediu, a receptat acel eveniment ca un fel de rezervaţie ficţională în interiorul realului, de aceea a atras atenţia atâtor artişti; evenimentul ăsta a fost într-adevăr un fel de revelaţie ficţională în interiorul realului, într-atât era de stranie …

L. P.: O survenire în real a unei lumi paralele.

A. G.: Exact! Pe care nu o credeai posibilă, atât era de îndepărtată de orizontul nostru de aşteptare, de comunitatea noastră culturală, intelectuală…

A.-M. D.: Iese cu totul din paradigma noastră și nimic nu ne pregătește pentru asta. Pentru că nu avem pactul ficţional explicit aici, adică nici măcar implicit, că nu există, noi chiar ne simţim bruscaţi de continuarea asta a realităţii într-un mod de-a dreptul miraculos, să-i spunem așa, dacă ar fi să așezăm episodul într-o categorie ficțională.

E. P.: Sau miraculos în sens… rău, de data asta.

L. P.: Da, acum, da, cam cum a fost şi in cazul lui Andrei Şerban; a făcut un spectacol pe lângă filmul pe care…

A. G.: Şi tot ce au făcut aceşti artişti a fost pur şi simplu să ia, să decupeze evenimentul ăla care era ficţional de-a gata, sau ficţionalizat de-a gata.

L. P.: Cred că-i atrăgea şi doza de brut, de imediat… aici discuţia a luat-o cumva şi spre mizele antropologice ale felului de a ficţiona, pentru că pentru cei din satul fără electricitate ficţiunile sunt altele, şi pentru noi cei de aici, care vorbim aceste lucruri sofisticate, din nou altele, noi îi vedem pe ei şi lumea lor ca ficţiune; din punct de vedere antropologic, poate e o greşeală…

A. G.: Discursul dominator, asta voiaţi să zici.

L. P.: Da, sigur, şi în plus, poate că…

A. G.: am fi şi noi la fel de ficţiuni pentru ei, ca ei faţă de noi.

L. P.: Ha, chiar… Dar legat de ce spunea Ana-Maria mai înainte: e ca într-un performance care se vrea foarte viu, foarte radical viu, dar există totodată şi în plan ficţional, şi e trăit total, live, crud, că tot vorbeam de reprezentare… Oricum, vroiam doar să spun că dacă se dezvoltă astăzi o teorie despre ficţionalitate, cred că nu se poate să nu ne confruntăm sau să nu se ia în calcul şi discuţia despre noile tehnologii şi virtualitatea, pentru că repune pe alte nivele de discuţie ceea ce discuta şi Toma Pavel. Adică, aşa cum Toma Pavel vede mai multe landscapes ale lumii ficţiunii, mai multe “peisaje”, de fapt nivele de ficţionalitate, care diferă – depinde de cat de mult plonjăm în lumea lui Swift sau într-o ficţiune care e mai degrabă mimetică -, tot aşa… odată cu apariţia realităţii virtuale ar fi vorba de mai multe nivele de real-virtual, nu?

M. U.: Emma, Ana și Daria au vrut de fapt să deschidă discuţia și spre această zonă, dar eu le-am îndiguit elanul, ca să nu o luăm aşa, într-o singură ședință, peste tot. Au vrut să propună și un text din Mary Laure Ryan, care exact asta discută, apropiind chiar ceea ce se întâmplă când citim ficţiune de ceea ce se întâmplă când avem acces prin tehnologie la realităţile 3D, cu multiple dimensiuni. Ryan susţine că lectura de ficţiune poate fi văzută ca imersiune într-o altă lume, efect similar celui facilitat de tehnologiile virtualității. Dar – desigur – ar fi fost un cu totul alt câmp de discuţii.

L. P.: Uite, într-adevăr, în 2015 nu putem să nu aducem in joc şi virtualitatea când discutăm de ficţionalitate, asta tocmai ca să testăm termenii, cât pot ei “duce”, pentru că nu neapărat putem inova tot timpul termeni şi concepte, ci nu strică să le testăm viabilitatea celor vechi. Ficţionalitate în raport cu virtualitatea – să vedem cum acestea se situează unul faţă de altul, şi cât “tărâm” mai este dincolo de ficţional şi non-ficţional când vorbim de virtual. Pentru că poţi fi absorbit, imersat, dar poţi să fii şi distanţat la un spectacol hibrid, multimedia…

E. P.: Poate că imaginea cea mai bună ar fi fratele meu care se joacă tot felul de jocuri, nu ştiu, n-am înţeles niciodată…

A. G.: Păi, şi tu, citeai romane realiste!

A.-M. D.: Poate nici el nu te înţelege.

E. P.: Tocmai mi-a cerut împrumut nişte bani şi i-am spus „dar pentru ce ai nevoie?” „păi” zice „trebuie să-mi cumpăr o armură.” Şi în momentul ăla, vă daţi seama, am căzut pe spate. „A, nu,” zice „pentru caracterul meu.” Şi atunci am zis: e clar, trebuie să investim în caracterul tău şi cred că asta e imaginea cea mai bună pentru că şi în lumile astea virtuale, de care vorbeaţi dumneavoastră, e tocmai acea continuitate, dar la un nivel mult mai subtil şi cumva mai, nu ştiu cum să spun, ca de reclamă, îţi oferă o…

L. P.: Subtil, adică plonjezi pe nesimţite, pentru că tinerii vorbesc „EU fac asta”. Depinde însă dacă sunt jocuri sau dacă vezi un spectacol cu mize, pretenţii… estetice (de Bill Viola, de Obermaier etc.).

E. P.: Oricum e o anumită tendinţă de reclamă şi să-ţi ofere, şi să completeze cumva acele părţi care simţi că lipsesc.

A.-M. D.: Da, şi dacă ar fi să mergem puțin mai departe, chiar şi în social media noi ne creăm un caracter. Putem spune că într-o anumită măsură suntem o autoficţiune.

D. C.: Apropo de armura fratelui tău, Emma, mi se pare că ne agăţăm foarte mult de sensul cuvintelor; noi definim o cană prin cuvântul „cană” şi ne gândim imediat la un obiect cu care bem apă şi dacă intrăm în casa cuiva şi vedem flori plantate într-o cană ca într-un ghiveci spunem „vai, ce excentric!”. Dar, parcă ne legăm foarte mult de sensul cuvântului când folosim un obiect, deşi poate are mai multe…

E. P.: Păi, de ce crezi că am vrut să investesc în caracterul lui, no pun intended?

A. G.: Poate aici, ca să nu mai teoretizăm steril cu privire la raportul realitate-ficţiune, ne spune Ştefan cum şi-a găsit chirie, dacă nu e o chestie prea personală. Mie mi s-a părut fenomenală întâmplarea. Am zis că voi da exemplul ăsta la toate cursurile.

E. P.: L-aţi obligat acum, trebuie să spună…

L. P.: Dar dacă ar scrie o proză despre asta?

[Asupra secretului imobiliar împărtășit metacriticilor de Ștefan Baghiu vom păstra deocamdată tăcerea, dar vom spune că așa s-a încheiat prima întâlnire în noua formulă.]

(au transcris, beneficiind de întreaga gratitudine a preopinenților,

Alexandra Turcu, Andreea Stoica și Andra Felea)

Discuția a fost publicată de revista Cultura: prima parte aici, iar a doua parte aici.

Anunțuri

Tagged: , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Transcrierea discuției despre ficțiune și metaficțiune: Când este o pipă doar o pipă? at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: