„Cui îi este frică de statistici în literatură?” – o dezbatere a Cercului Metacritic pe teme de Franco Moretti

10 Decembrie 2015 § 1 comentariu

Disclaimer: Cercul Metacritic este un proiect de dezbatere culturală inițiat de Mihaela Ursa și Alex Goldiș, profesori ai Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Participanții sunt profesori, cercetători, doctoranzi, masteranzi, studenți de toate nivelurile, având în comun interesul pentru poetica culturală și gândirea critică. Întâlnirile Cercului Metacritic se țin într-o atmosferă informală, iar participanții sunt în general consecvenți, cunoscându-se foarte bine. Discuțiile sunt serioase și criticile acide, dar se râde frecvent, se fac ironii și glume, mare parte din această colocvialitate pierzându-se la transcriere. Am păstrat, între paranteze de scenă, mărcile momentelor marcate de umor și ironie, ca să nu luați de bun ce s-a spus în sens comic sau sarcastic. Transcrierea care urmează face parte dintr-o întâlnire care a avut loc în 25 iunie 2015, pornind de la câteva texte ale lui Franco Moretti și de la o analiză cantitativă asupra literaturii române, tema fiind propusă de Mara Semenescu, Renata Orban și Lavinia Sabou.

Mihaela Ursa: Vă mulțumesc că ați venit la dezbaterea de închidere a acestui sezon metacritic, mai ales într-o zi cu ploaie, cu predări de licențe, cu examene, vă mulțumesc că – pe lângă toate acestea, ați venit să vorbim despre analize literare și calcule statistice. În mod tradițional, când spui „statistică” nu te gândești la cea mai palpitantă activitate, sau la focurile de artificii ale polemicii. Cred însă că

întâlnirea de astăzi va fi una plină de energie, pentru că se ocupă de semnele acestei noi paradigme a reintervenției analizei cantitative în studiile literare. Multe voci afirmă că ar trebui să deprindem cât mai repede și cât mai bine strategiile analizei cantitative, cu atât mai mult cu cât studiile literare de la noi sunt aproape exclusiv hermeneutice, calitative și adesea impresioniste. Nu doresc să spun prin aceasta că analiza cantitativă e „bună”, iar cea hermeneutică „rea”, dar sper că discuția de azi va reuși să ne facă să găsim o cale de mijloc. De organizarea întâlnirii de azi s-a ocupat colegul meu Adrian Tudurachi, care a lucrat cu propunătoarele noastre de astăzi, Mara Semenescu, Renata Orban și Lavinia Sabou, pe această temă, atât teoretic, cât și aplicativ și cred că e cel mai în măsură să ne prezinte echipa de azi și să ne îndrume în legarea firelor acestei dezbateri.

Adrian Tudurachi: Bună seara, mă bucur că vă revăd. Nu vreau să lungesc foarte mult introducerea. Pretextul întâlnirii de astăzi îl constituie posibilitatea de a aborda propunerile teoretice ale lui Franco Moretti pe baza unor experiențe prealabile de aplicație la literatură. Cele trei colege care vor interveni, Mara Semenescu, Lavinia Sabou, Renata Orban, au făcut parte dintr-o echipă care a lucrat cu metode cantitative pe un material din literatura română. Țin să subliniez prezența lui Alex Ciorogar și Leontina Copaciu la întâlnirea noastră, care au făcut parte acum doi ani dintr-o altă echipă cu care am încercat să tatonăm terenul literaturii române, să vedem exact dacă și ce funcționează din teoriile lui Moretti pe materialul de care dispunem. Acesta este și pretextul, și, dacă vreți, avantajul discuției noastre de astăzi: că atunci când avansăm propuneri teoretice sau ne înfierbântăm pe dezbateri abstracte, putem să apelăm și la verificarea “în teren”, la succesul sau eșecul pe care l-am înregistrat în diferitele tentative de aplicare practică pe care le-am făcut în ultimii doi ani. Un singur lucru aș mai vrea să spun, din echipa cu care am lucrat lipsesc Maria Roman și Amalia Cotoi. Nu există mai multă regie de atât, nici măcar nu știu cum s-au gândit să propună prezentările, deci le las să se organizeze singure.

Mara Semenescu: Nu știu dacă este neapărat nevoie să vedeți materialele pe care am lucrat noi și graficele care au rezultat de acolo, pentru că de data aceasta ne-am pregătit pentru o discuție mai aplicată pe textele lui Moretti decât pe cercetările noastre. Desigur, putem să extrapolăm și să vă spunem și din experiența noastră. La fel, pot interveni în discuție și alte persoane din sală care au făcut cercetări cantitative în anii precedenți. Aș zice să începem de la întrebarea de pe afiș, “Cui îi este frică de cercetarea cantitativă?”, și dacă ar trebui să ne fie frică de cercetarea cantitativă. Poate o primă întrebare mai bună ar fi dacă ne place să cercetăm cantitativ. Eu cred că există o reticență în rândul nostru, al tuturor, al oamenilor formați în cadrul unei facultăți de Litere, să abordăm literature în acest fel, pentru că suntem obișnuiți cu total alte instrumente de lucru. Cu siguranță nu ne vine natural într-un prim moment pentru că ni se pare nefiresc să lucrăm cu niște tabele în Excel, să devenim apropiați de niște cifre și să ne îndepărtăm tot mai mult de o cercetare calitativă. Începi să-ți pui niște întrebări de genul “Cât de departe pot să ajung pe firul unor concluzii care să fie relevante până la urmă pentru câmpul studiilor literare?“. Ei bine, cred că dacă ne uităm un pic la textele lui Moretti avem un prim răspuns la întrebările pe care ni le punem. De ce? Am observant că dacă le citim în ordine cronologică, îndoielile lui Moretti în ceea ce privește cercetarea cantitativă sau anumite semne de întrebare pe care și le pune el, rezonează cu lucrurile pe care le-am spus noi. De pildă, de foarte multe ori el spune clar că putem să apelăm în cadrul digital humanities la niște baze de date la care nu avem accesul până acum. Dar ce ne spune asta de fapt? De fiecare dată când Moretti aduce o interpretare a datelor cantitative pe care le pune în discuție, o face completând cu alte arii de cercetare. În Planet Hollywood, știți prea bine, nu reușește să explice, de exemplu, de ce filmele de acțiune sunt extrem de populare peste tot în lume, fără să intre un pic în analiza limbajului sau a absenței limbajului din acele filme, ajungând să explice popularitatea lor. Pe de altă parte, nici comediile Hollywood-ului nu ajung să fie atât de populare la scală globală. Motivul este același – limbajul, deci tot o problemă de gen se pune. La fel, în momentul în care studiază romanul, apelează foarte mult la conceptul de gen, pe care el îl redefinește. Îl segmentează în categorii tot mai mici. De pildă, romanul imperial gotic, romanul naturalist, romanul decadent ș.a.m.d, ajunge și reușește să dea niște interpretări cercetărilor cantitative și reușește să identifice acele ecosisteme tot prin prisma unei complementarități a studiului. El niciodată nu spune Da, trebuie să ne uităm doar la cercetarea cantitativă. De aceea, cred că răspunsul ar fi că nu trebuie să ne fie frică, dar aștept să văd ce spuneți și voi. Dar nu cred că trebuie să ne fie frică de cercetarea cantitativă, pentru că ea nu vine să înlocuiască metodele pe care le folosim noi deja, asta e de la sine înțeles, ci ar putea să vină să completeze. Acuma, una din întrebările pe care ni le putem pune și pe care și-o pune și Alex Goldiș în articolul pe care îl avem pentru metacritic este “Care sunt întrebările la care răspundem?” Avem o cantitate foarte mare de informații, dar ce vrem să facem cu ea, unde vrem să o ducem? În aceast spațiu lucrurile sunt mai neclare. Care este orientarea pe care vrem să pornim? Aici aș vrea să las discuția să interveniți și voi.

Lavinia Sabou: Moretti pleacă de la premiza că e nevoie de o istorie a literaturii mai rațională. Eu, până să îl citesc pe Moreti, nu simțeam nevoia de un grad mai înalt de raționalitate în ceea ce privește istoria literaturii, pentru că eram obișnuită, terminând facultatea de Litere, să aplic hermeneutică, interpretare de text, și să nu mi se pară nimic incomplet în această abordare. Și probabil, din acest motiv, pentru mine cel puțin, a fost mai revoluționară ideea cercetării cantitative, pentru că Franco Moretti a venit cu ideea de mai rațional. De ce istoria literaturii necesită o abordare mai rațională? Și acesta e un punct de dezbătut.

Renata Orban: Dar, citind textele lui, putem să observăm și anumite „probleme” ale cercetării cantitative. De exemplu, informația pe care o avem nu este întotdeauna completă. Uneori, avem dubii. Informațiile, de cele mai multe ori, nu sunt suficiente. De exemplu, pot descrie diferite aspecte, din diferite țări, dar nu pot acoperi toate țările. Sau, în cercetarea noastră, despre romanul revoluției, am avut acces doar la o bucată din perioada pe care ar fi trebuit să o cercetăm. Am putut acoperi doar un deceniu. Pe de altă parte, cercetarea trebuie să se încheie și printr-o interpretare a datelor. Interpretarea nu are cum să fie obiectivă 100%, chiar dacă avem niște cifre sau date. Deci întrebarea mea ar fi cât de precise sunt rezultatele sau răspunsurile unor cercetări cantitative; datele sau răspunsurile, cât pot fi de obiective?

Adrian Tudurachi: La întrebarea ultimă a Renatei, cred că nu suntem în măsură să răspundem. Eu aș fi revenit însă la premisa Marei, care a plecat de la o anume ordine cronoliogică a textelor lui Moretti pe care le-am avut cu toții la dispoziție și a încercat să sublinieze în traseul pe care Moretti îl străbate de vreo 15 ani un parcurs al revizuirii, sau al îndoielii, sau al scepticismului, încercând diferite soluții de abordare a cantităților și abandonându-le pe multe dintre ele. Poate că acesta e unghiul critic cel mai ușor de adoptat în raport cu Moretti: să îi vezi slăbiciunile chiar din propria lui perspectivă.

Mara Semenescu: Da, el și le recunoaște. De pildă când studia distribuția personajelor și a spațiului pentru a releva felul în care se construiește firul narativ în Hamlet. Moretti calculează acolo foarte precis care personaj interacționează cu câte alte personaje, observă că personajele marginale sunt cele care nu se află în noduri narative, după aceea ajunge în anumite cazuri chiar să numere cuvintele pe care și le spun personajele pentru a îngroșa anumite linii din diagramă sau a face altele mai subțiri. Și pe măsură ce adaugă tot mai multe, tot mai multe date, ajunge, la momentul finalizării studiului, la concluzia că imaginea sau reprezentarea grafică pe care o produce în urma unei cercetări cantitative ar trebui să exemplifice foarte clar ceva, să-ți facă vizibil ceva. În schimb, ceva de o atare aglomerare a detaliilor ca-n studiul despre Hamlet produce exact contrariul. Aici ar fi o limitare pe care o întrevede el, de exemplu.

Renata Orban: Textul acela a fost, cel puțin pentru mine, mai convingător. Printr-o cercetare cantitativă se subliniază cum poate fi înțeles conflictul în operă. Știm că se poate aplica orice cercetare cantitativă în istoria literaturii, dar în acest text ne-a demonstrat că se poate și în teoria literaturii.

Adrian Tudurachi: Da, asta mi se pare și mie că e una dintre problemele cheie în prezent pentru Moretti. Textul din 2013 e rezultatul unei burse, un proiect foarte îndrăzneț de studiere cantitativă a tragediei și de reconstrucție pe această bază a unei teorii a tragediei. E încercarea lui, după 20 de ani de exerciții cantitative și de statistici, de a bascula, într-adevăr, dinspre istorie literară spre teorie literară. E un mod de a spune că, iată, cantitățile nu hrănesc numai un imaginar al concretului literar, ci ne dau posibilitatea să ne repoziționăm într-un spațiu teoretic, să ne regândim raporturile cu ceea ce e posibil în literatură. Nu știu dacă studiul e într-adevăr convingător, mie mi s-a părut că e mai degrabă o deschidere a practicilor cantitative spre un nou câmp, o ipoteză.

Mara Semenescu: Renata, tu te referi la textul din 2011, nu? Sau revenim la cel pe Hamlet?

DESPRE ȘTIINȚE, OBIECTIVITATE ȘI ALTE FICȚIUNI

Mihaela Ursa: Fără să intervin acum neapărat cu un comentariu, vreau să deschid încă o paranteză reflexivă, metacritică: să fie oare, acest tip de cercetări, să fie oare voga de care Franco Moretti se bucură în prezent, o încercare poate nu neapărat programatică, dar clară, de a spune „științele umaniste sunt, de fapt, științe în sens dur, exact”? Aș fi curioasă să știu dacă ați meditat la motivația simbolică a noii obsesii pentru cercetare cantitativă în studiile literare, la ce se află dincolo de observația „de bun simț” că aceste cercetări trebuiau de mult reintroduse în câmpul literaturii. În contextul mult pomenitei crize a științelor umaniste, al acuzațiilor de inutilitate, nu vi se pare că există – așadar – în interiorul studiilor literare, în interiorul umanioarelor, acest efort de a le reteoretiza în așa fel încât să pară că sunt științe dure? Mă întreb dacă acest mod de a pune problema analizei nu se leagă chiar deloc de anxietatea și agitația noastră generală de umaniști, născute din faptul că umanioarele o duc foarte prost în sistemul științelor actuale, o duc foarte prost în sistemul academic și universitar, sunt strivite de determinismul și urgențele pieței muncii. Pentru că studiul literaturii a mai făcut și înainte apel la sociologie, poate și la statistică, într-o măsură mai mare sau mai mică, însă acum mi se pare un efort de cu totul altă factură. Și vă întreb dacă e și asta de luat în calcul sau nu. Apoi aș mai sublinia un lucru pe care l-a spus Renata, aducând argumentul „obiectivității”. Eu am mari suspiciuni când termenul de obiectivitate intervine în discursul științelor umaniste, de orice factură, chiar ajutate de statistică. Și v-aș aminti un lucru pe care îl spunea de curând la Cluj Susan Schreibman, care e unul dintre cele mai importante nume în digital humanities astăzi: în realitate, orice vizualizare de date e deja o interpretare. Este deja o selecție, care a pornit de la o teză, cu un proiect. Nu există o interpretare, o vizualizare obiectivă de date, și cu atât mai puțin cred că există obiectivitate în științele umaniste. Chiar dacă ne bazăm pe o foarte mare cantitate de date, pe cât de multe date s-au putut culege despre un anume aspect, mă îndoiesc că rezultatul va fi o mai mare obiectivitate. Aș simți nevoia să modulăm puțin vocabularul aici, aș mai dori niște variante terminologice.

Renata Orban: Și tocmai aceasta era întrebarea mea. Răspunsurile pot fi precise?

Alex Goldiș: Speri că sunt, dar nu poți fi sigur că sunt.

Renata Orban: Da, și tocmai din această cauză cred că această metodă nu poate concura cu lectura. Este o variantă, un posibil răspuns. Poate oferi informații în plus.

Alex Goldiș: Dar există concurență. Există o concurență instituțională. Există o excludere strict instituțională.

Daniel Matiș: Da, din punctul meu de vedere ar trebui să ne temem, noi, cei care studiem discipline umanistice (eu nu spun „științele” umaniste).

Alex Goldiș: Avem și noi o prejudecată, adică ni se pare că nu vom putea să facem calculele alea statistice așa complicate, dar am putea vedea că nu sunt atât de dificile.

Daniel Matiș: Da, posibil, dar eu nu la asta mă refer; eu spun așa: cred că avem un sentiment de inferioritate față de științele exacte și încercăm să transformăm disciplina noastră care nu este obiectivă, ci subiectivă, după calapodul lor, să implementăm metodele, strategiile lor. Și încercăm să o transformăm, să o modificăm etc. fiindcă avem acest sentiment de inferioritate față de fizică, față de matematică, de inginerie ș.a.m.d.

Alex Goldiș: Dar care se transformă ușor într-un complex de superioritate…când nu te aștepți. (râsete)

Mara Semenescu: Interesant ar fi să ne întrebăm în ce fel s-a întâmplat mișcarea asta, pentru că dacă digital humanities au apărut sau au devenit mai populare tocmai pentru că, acum, pentru a aplica la o bursă de studii este nevoie să te orientezi mai mult în direcția asta și atunci da, vine dintr-o frustrare sau dintr-un complex. Iar dacă mișcările s-au întâmplat în paralel sau cât de cât în sens invers, atunci merită luat în considerare și este ceva de descoperit și aici. Și în ceea ce privește faptul că umanioarele nu sunt științe, poate nu, dar aș adăuga un amendament aici, pentru că toți avem prieteni care nu sunt la Litere, colegi de liceu, de muncă ș.a.m.d. și de fiecare dată când spun că am făcut Literele.. aaa, voi acolo, cu capul în nori, numai scrieți poezii.

Mihaela Ursa: Da, da, în imaginarul comun, oamenii de litere sunt exclusiv poeți.

Mara Semenescu: Da. Și de multe ori încerc să explic că noi nu facem doar asta și stăm doar așa, pui mâna pe un pix și o foaie și rezultă un text, căci tu ești un mare visător. Știți cu toții că nu e așa, orice am face. Și în munca noastră există un efort, există un demers, există diferențe între textele bune și textele rele pe care noi le producem, interpretative sau de analiză, care au cât de cât niște fundamente, poate nu tocmai științifice ca în fizică, dar există acolo niște baze la care ne raportăm. Altfel am cădea în clișeul pe care și-l imaginează alții despre noi.

Călina Părău: Există mai multe tipuri de științificitate și, totodată, nu cred că impulsul acesta, de a apela la statistică, vine din interiorul umanioarelor, motivat fiind de niște anxietăți ale noastre și complexe de inferioritate, ci cred că vine din afară, din alte domenii, din sfera tehnologicului mai degrabă. Toate astea fac parte dintr-o ideologie care, ceea ce urmărește este să reducă posibilitatea de a ajunge la adevăr, la un singur model, care este cel din științele exacte. Acest lucru este foarte periculos pentru că transformă toate lucrurile în ceva contabilizabil. cum să zic.. se postulează un singur adevăr și noi avem o singură metodă prin care putem ajunge la el: cea științifică. Și normal că a prinde lucrurile în niște structuri atât de clare face parte dintr-un interes de a transforma căile către adevăr în niște lucruri cu atât mai ușor manipulabile și da, mă tem. Daniel, ar trebui să ne confruntăm temerile mai des, căci sunt comune.

Daniel Matiș: Eu, la ce ziceai tu, sunt de acord, dar pe jumătate. Adică eu cred că pericolul vine și din interior, nu numai din exterior.

Mihaela Ursa: Istoric vorbind, lucrurile nu au stat așa cu digital humanities – dacă am înțeles bine că despre asta vorbim acum. Istoric vorbind, la un moment dat au existat niște proiecte de umanioare care și-au atașat niște componente tehnologice pur auxiliare. Într-un proiect de științe umaniste, băieții de la calculatoare au fost solicitați să construiască niște softuri, niște algoritmi. Pe măsură ce proiectele respective s-au dezvoltat și pe măsură ce contribuția celor veniți dinspre cibernetică s-a dovedit superioară cererii, câmpul acesta a început să se autonomizeze până când, în momentul de față, digital humanities e deja o disciplină în sine, în sensul în care tinde să dezvolte nu numai un alt model de științificitate și un alt discurs, ci un nou loc pentru altfel de științe în câmpul ăsta care era până acuma dualist împărțit între științe exacte și umanioare. Acum se pare că e posibil să fie ceva la mijloc, în care partea de digital nu se mai rezumă la intervenția „băiatului de la calculatoare”, iar partea de humanities nu se mai poate confunda cu poetul. Ideal, în acest format de mijloc, avem de a face cu o echipă cu niște competențe intermediare, sau cu o echipă de informaticieni și umaniști cu roluri de pondere similară. Deci nu a fost chiar așa, o conspirație din exterior pentru generalizarea modelului științelor exacte. Dar s-ar putea să fi născut ulterior presiunea acestei generalizări din rațiuni de politici economice.

Alex Goldiș: Sunt și eu aici de acord cu Mihaela, dar pe de altă parte să ne uităm de unde a apărut problema la digital humanities și de unde s-a simțit nevoia asta. Dacă ne uităm la studiile literare din ultimii 20-30 de ani, veți vedea că studiile post-coloniale, studiile de new historicism au încercat să lărgească întotdeauna canonul, au încercat să meargă spre literaturile periferice. Pentru Franco Moretti aceasta este una din premisele centrale. De ce să lărgim sfera de aplicație a analizei? Pentru că e nevoie de această lărgire a canonului și n-ai cum să operezi cu o lărgire a canonului, zice el, pur și simplu citind mai mult, cum își propuneau vechii comparatiști: în loc de zece cărți, să citim o sută, o mie, o sută de mii. Da, era o tentație absolută, nerealistă; soluția nu este să citești mai mult, zice Franco Moretti, ci să folosești protezele acestea tehnlogice, așa le-aș spune, care te ajută să vezi mai mult – și chiar polemizează în textele lui viziunea aceea clasică de început de secol XX, în care cum era stabilit canonul literar? Erau luate 10-20 de cărți fundamentale, cărțile fondatoare, și se extrapolau câteva modele literare; or, zice Moretti, dacă s-ar fi luat în calcul mult mai mulți autori sau mult mai multe texte, poate că aceste modele, aceste paradigme pe care le considerăm fondatoare pentru istoria culturii occidentale și nu numai, aceste modele ar arăta cu totul altfel. Intenția inițială a digital humanities ar fi să lărgească canonul și să extindă această capacitate de analiză. Cred că de aici ar trebui să înceapă într-un fel discuția. Ce din digital humanities ar putea să facă asta sau unde rămâne în impas vechea disciplină a istoriei, a criticii literare și ar putea să preia digital humanities?. Sau unde încetează ochiul uman sau gândirea umană să-și mai exercite atribuțiile și ar putea să preia o parte dintre ele computerul?

Ștefan Baghiu: Aș continua chestia asta. De fiecare dată când face discuțiile despre epocă, despre post-colonialism, el vorbește mereu despre un fel de reflex social a lecturii. Din punctul ăsta de vedere cred că trebuie făcută diferența. Cui îi e frică de cercetarea cantitativă? Deschide Bourdieu o carte, una cu un citat care zice “Cum noi, care ne dăm viața pentru literatură, să o transformăm în sociologie, într-o știință sterilă?” Ei bine, la un moment dat, la un atelier de la Stanford, Moretti spune: Nu mă întrebați ce am citit pe avion, ce pot să vă explic acuma e knowledge, cunoaștere literară cum ar veni, ce citesc e lectură, ține de comportamentul personal. El încearcă să găsească niște tipare, spre exemplu, ce înseamnă short time plan, în comportament pe 20 de ani, să spunem. Înseamnă că la un moment dat o societate poate fi radiografiată de istoria literară și în comportamentul ei de lectură. Și de ce la un moment dat dispare un roman sau de ce apare un curent care îl înlocuiește pe altul. De ce în Japonia, spre exemplu, avem un tip de roman, etc etc. El leagă foarte mult cu politicul, deci de fiecare dată observă spre exemplu centrul unor anumite perioade de desfășurare a unui curent, câte o acțiune politică, câte un eveniment ș.a.m.d. Apoi, chestia asta cu cum ajută cercetarea cantitativă istoria sau, de ce nu, teoria literară, aș pune o întrebare. E adevărat, se fac multe speculații. În general, teoria literară e o chestie speculativă. Observăm câteva comportamente ale scriitorilor sau ale gânditorilor și încercăm să facem o regulă de raportare, nu? În ce măsură o plajă statistică, din moment ce tot Moretti spune că aceste date pot fi preluate și utilizate în foarte multe feluri. El spune că datele statistice care reies dintr-o cercetare pot fi folosite în foarte multe feluri. El însuși folosește acolo, spre exemplu, datele statistice ale multor cercetători pe diferite continente, pe diferite țări. Și el spune că noi putem să folosim asta fiecare în felul lui propriu, fiecare interpretare să devină o altă cercetare.

Alex Goldiș: Să nu mai ajungem direct la cărți. Și asta e scandalos, să nu mai citim cărțile de bază.

Ștefan Baghiu: Întrebarea mea ar fi puțin mai concretă pentru voi, Ce-ați urmărit referitor la romanul revoluției? Pentru că întotdeauna presupun că ați plecat de la o premiză. Să zicem ceva de genul, în România, romanul despre revoluție, nu știu, nu e citit. Sau e citit. Sau tot felul de teze de genul ăsta, presupuneri. Și după ce ați cercetat, pe ce ați mers, cum ați făcut și practice ce ați găsit? Adică ați plecat de undeva și ați ajuns la total altceva, ați ajuns la mai multe posibile răspunsuri, ce ați urmărit?

CERCETAREA CANTITATIVĂ ȘI HERMENEUTICA

Renata Orban: Întrebarea noastră era de ce romanul lui Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine, a fost considerat de critică primul roman al revoluției. Am cercetat primul deceniu după revoluție și am identificat care sunt romanele care vorbesc despre revoluție. Și am găsit 56 de romane care vorbesc, chiar și pentru câteva pagini, despre acest eveniment. Am încercat să identificăm ce a adus în plus sau cum s-a cristalizat structura narativă a romanului revoluției.

Ștefan Baghiu: Deci ați considerat că felul tehnic al său literar a atras atenția și a transformat acesta în primul roman al revoluției. Sau ați urmărit ierarhiile, de exemplu, felul în care critica discută romanele despre revoluție, felul în care nu se raportează la o anumită masă de text.

Renata Orban: În principiu, am urmărit care sunt genurile care se asociază cu tema revoluției în romane. Am combinat metoda cercetării cantitative cu o lectură pe text, un close reading: e vorba de lectura romanului lui Bogdan Suceavă. Și am observat faptul că acesta are o dimensiune etică mult mai bine conturată decât romanele de dinaintea lui, pentru că acelea urmăreau să ofere o viziune obiectivă, cele mai multe erau romane realiste, la persoana a treia. Urmăreau, în primul rând, să prezinte dimensiunea politică a revoluției.

Ștefan Baghiu: Și concluzia la care ai ajuns ar suferi dacă ai descoperi că, spre exemplu, romanul lui Bogdan Suceavă a avut o distribuție mai mare față de celelalte cărți? Ați calculat aceasta? Ați calculat toate variabilele? Adică de la distribuția în librării până la cât de cunoscut e Bogdan Suceavă de criticii literari sau de cititori?

Alex Goldiș: Ar mai fi fost încă trei cercetări.

Ștefan Baghiu: Eu știu că ar mai fi fost încă trei cercetări, dar cum au fost o echipă, concluzia ar trebui să vină și după studierea acestor trei factori. După motivele astea pe care tu mi le-ai spus, pentru mine nu e foarte clar dacă asta îl face celebru, dacă asta îl face discutat. Cred că ați restrâns cercetarea cantitativă la un criteriu sau la o explicație. Pe când, cercetarea cantitativă ar trebui să includă și lucrurile astea, nu?

Adrian Tudurachi: Aș interveni ca să leg discuția asta și de un lucru care mi se pare foarte important în întâlnirea noastră, textul lui Alex, care vorbește despre posibilitatea unei asemenea cercetări în literatura română. Și aici întrebarea e: de ce anume avem nevoie ca să putem desfășura asemenea cercetări? Care este masa critică minimală de instrumente ca să ne putem pune niște întrebări în stil morettian și, evident, ca să putem da și răspunsuri. Avem deja asemenea instrumente în literatura română? Răspunsul pe care în 2014 îl dădea Alex în articolul din “Cultura” era că suntem handicapați. Ne lipsesc instrumentele ca să ne putem pune asemenea întrebări.

Ștefan Baghiu: Atunci, în cazul ăsta nu e o concluzie spusă cu jumătate de gură – “Romanul ăsta e celebru pentru că în interiorul lui tehnica literară e superioară”?.

Adrian Tudurachi: Nu asta era propriu-zis întrebarea pe care ne-am pus-o. În acea cercetare, problema era de situare din punct de vedere social a unui “gen al revoluției” în deceniul ‘90-2000. Succesul romanului lui Bogdan Suceavă juca mai degrabă un rol de declanșator, un fel de interogație incipientă. Însă revin: dincolo de această discuție în marginea unui caz particular, mi se pare în continuare interesant să vedem pe ce baze am putea propune interogații de tip morettian în literatura română.

Alex Goldiș: Asta e problema centrală nu numai pentru literatura română, ci rămâne o problemă centrală a digital humanities. Ce fel de întrebări pui, există acolo distanța dintre input și output – și eu v-aș fi întrebat mai direct dacă concluziile la care ați ajuns vă contrazic premisele și dacă nu ați fi putut ajunge pe calea oarecum clasică la aceleași concluzii. Nu cred că e mare filosofie să îți dai seama că Bogdan Suceavă scrie mai bine decât alți autori care au abordat tema Revoluției, cum ziceai tu. Deci aici mi se pare că e de regăsit problema digital humanitites-urilor: ca întrebările care se pun pentru a ajunge la niște concluzii să nu coincidă cu concluziile respective. Pentru că Franco Moretti vorbește la un moment dat foarte expresiv, în stilul lui foarte expresiv și franc în același timp , de several years of analysis, one day of synthesis. Ceea ce înseamnă într-un fel că nu am prea pus bine întrebarea de la început. Deci aici cred că există pericolul digital humanitites-ului, a nu ști ce întrebări să pui sau de unde să demareze proiectul.

Ștefan Baghiu: Mai e ceva acolo. Înțeleg că cercetarea cantitativă este doar o formă de a verifica dacă o supoziție e adevărată.

Alex Goldiș: Da. Dacă e doar o formă de a verifica, atunci e prea puțin.

Ștefan Baghiu: Asta încercam să spun la început, Moretti face din asta o treabă de – cum să-i spun – aproape de vizionarism. Vede niște treburi chiar în comportamentul social al lecturii absolut incredibile în anumite perioade de timp. Ori asta mă interesa.

Cristina Diamant: Da, vreau să spun și eu ceva, legat de această anxietate a mizei la digital humanitites. Eram mai degrabă de acord cu tine decât cu Daniel și cu Călina, pentru că eu văd neaparat digital humanities ca ceva ce poate să aducă umanioarele, literatura, nu spre calculatoare neapărat sau spre științele exacte. Mi se pare mai degrabă o reasimilare către științe precum sociologia, în ideea în care nu sunt foarte sigură cât un studiu de acest gen e relevant pentru teoria literară, iar Moretti e ambițios în acest caz și mă bucură ambiția lui, dar mi se pare mai mult că e relevantă pentru a vedea cum a fost într-adevăr receptarea într-un anumit fel și a o legitima dar nu pot să nu fiu puțin sceptică și să am anumite rezerve pentru că genul acesta de scheme de care face el și statistici eu l-am văzut acum ceva ani doar în discuțiile a ceea ce se numește pop culture. Acolo, într-adevăr, de fiecare dată când era vorba de ceva ce ține de pop culture, nu numai că se prezintă grafic, dar se realizează într-adevăr aceste scheme, interacțiunile dintre personaje, câte puncte nodale ai și mai ales frecvența verbelor. Erau, satirice, în schimb, când le-am văzut eu acum câțiva ani, când se luau mai multe romane de tip young adult novel foarte populare și se întrebau care sunt cele mai des întâlnite verbe pentru fiecare și mi se părea amuzant cum apărea acel imaginar, cum era expusă atunci artificialitatea acelui univers construit. Și să văd aceste lucruri transferate către ceea ce am numi noi cultură cu majusculă, nu știu, mă face puțin sceptică. Mă gândesc că nu e mai degrabă a face popular canonul decât de a-l lărgi, de a-l face cumva să spui că uite, e ceva în literatură pentru fiecare, astfel de a face acel gen de.. cum sunt cărțuliile acelea de tipul self help sau pentru orice subiect – how to… for dummies. Și de ce for dummies? În ideea în care hai să vedem statistic, și nu zic prin asta că aș submina cumva importanța cercetării voastre, doar că sunt și eu sceptică, pentru că mi se pare foarte aproape de sociologie și mă întreb cât rămâne din literaritatea literaturii.

Alex Goldiș: Crezi că dummies admiră schemele, graficele?

Cristina Diamant: Nu, eu cred că dummies au respect față de orice conține un grafic, o statistică. (râsete)

Alex Goldiș: Nu, dar asta nu înseamnă că le citesc.

Cristina Diamant: Nu neapărat le citesc, dar e de ajuns să le vadă și să spună „ok, acest lucru e legitimat”. Și apropo de ce spuneați la început, că toți avem prieteni ce nu studiază la Litere.. da, am avut de exemplu anul trecut o colegă de cameră, o masterandă la bio-chimie moleculară și tot timpul aveam impresia eu și cealaltă colegă de cameră, masterandă la Studii Britanice, că-și zicea despre noi „Ah, da, voi doar citiți o carte și scrieți orice”. De câteva ori a și spus-o în sesiune, dar în momentul în care eu îi aduceam câte ceva din materialul pe care îl citisem pentru un examen, care arăta că am fondat o anumită plajă de opinii, nici măcar nu trebuia să fi auzit de numele respective și era „Aaa, ok”. Deci aici, singura mea teamă legată de digital humanities e să nu fie doar poleiala de tipul „Hai să ne prefacem că le citim un discurs astfel încât ceilalți să ni-l accepte”. Chiar mi-aș dori foarte tare să fie o sinteză între ce-au existat până acum ca metode și ceva ce ar putea într-adevăr să rafineze imaginea noastră asupra receptării literaturii, să fie o istorie literară și o teorie literară mai cu priză pe real, să nu fie neaparat doar că încercăm să le spunem celor din alte domenii că nici noi nu suntem doar egocentrici și autonomi, și noi ținem cont de realitate. Aș vrea doar atât.

Mara Semenescu: Da, dar aici revenim la întrebarea pusă de Alex foarte bine. Cum pornești? Care e întrebarea de la care pornești? De exemplu, o altă întrebare pe care ai pus-o tu, am fi putut noi să ajungem la concluziile la care am ajuns prin alte metode? Cred că prin metodele clasice. Cred că în cazul cercetării mele care era pe cantitatea de romane traduse din diferite literaturi, nu aș fi putut.

Alex Goldiș: Da, dar era previzibil că din literatura franceză s-a tradus cel mai mult. La fel cu literatura rusă în anii ’50. Primele trei locuri erau previzibile. Și celelalte nu contează.

Mara Semenescu: Sau contează mai puțin. Și fluctuația aceea a literaturii ruse pe o anumită perioadă o anticipasem, iar în momentul în care am văzut-o mi-am zis că da, da, bine, se dovedește a fi așa și în momentul în care numărăm. Întrebarea este alta, de fapt. Eu m-am întrebat la un moment dat dacă într-adevăr contează atât de mult cât s-a publicat? Erau date la care nu aveam acces, dar nu ar fi fost interesant să ne uităm la tiraje? Iar apoi cât s-a consumat, cât s-a citit? Pentru că ar fi arătat poate un pic altfel concluziile pe acel boom din anii 1940-1950. Tirajele erau extraordinar de mari, dar poate nu se citea atât de mult cât ne-am fi așteptat, iar atunci nu e atât de relevant cât se publica, până la urmă e mai relevant cât se citește. La datele acestea nu am avut acces, deci în mometul acesta trebuie să spunem că da, avem aceste concluzii pe baza acestor date, dar niciodată nu cred că putem veni cu, sau cel puțin nu în cazul meu, eu nu am putut să vin și niciodată nu am spus că vin cu o soluție definitivă la problema traducerilor de roman.

Adrian Tudurachi: Aș da un răspuns la întrebarea pe care o puneați mai devreme, în legătură cu mizele pe care le asumă Moretti, dacă e vorba de sociologie sau e mai mult decât sociologie, dacă are de a face cu literaritatea. Moretti e unul dintre puținii teoreticieni actuali care au curajul să reînnoade cu o tradiție a Școlii Formale Ruse. El vorbește de Șklovski, de Eihenbaum sau de Tânianov fără niciun fel de probleme, pentru că se revendică de la moștenirea lor. Îi asumă în mod explicit pe cei care au conceptualizat literaturitatea. Ceea ce încearcă să configureze prin procedurile cantitative și statistice e, într-adevăr, o specie de sociologie, dar o sociologie emancipată, intersectată cu o istorie a formelor, care să ne dea acces la o altă istorie a literaturii. Deci, din punctul acesta de vedere, Moretti are conștiința curată.

Mihaela Ursa: E mai complicat, pentru că sunt incluse și traducerile comandate politic, sovietice, proletcultiste, pe care nu le citea nimeni, dar care se publicau în tiraje foarte mari.

Alex Goldiș: Eu am precizat că avem deficiențe la capitolul studii cantitative, dar nu mă refeream la faptul că n-am fi capabili să formulăm întrebări de tipul acesta, ci mai degrabă că n-avem materialul concret: nu avem studii sociologice, nu avem sociologie, teoria literaturii, nu avem date electronice. Câte dintre cărțile noastre sunt introduse într-un format electronic, astfel încât să poți face muncă de cercetare? Mi se pare că la nivelul infrastructurii, dacă vreți, suntem handicapați, nu neapărat la problemele pe care putem să le formulăm.

Mihaela Ursa: Cred că handicapul se extinde până la formatul instituțional. O spun fără niciun fel de malițiozitate, dar ce pregătire de statistică, probabilistică și chiar de instrumentar metodic sociologic are studentul sau profesorul de Litere care se presupune că ar face aceste cercetări? Pentru că nu este suficient să avem acces la niște texte digitizate în care să numărăm niște ocurențe. Trebuie ținut cont de tot felul de variabile și contexte subtile pe care literații noștri le anticipează instinctiv, dacă o fac, și nu pentru că curricula i-ar antrena în acest sens. Eu cred că importarea digital humanities pe teren românesc se izbește și de faptul că noi nu avem încă o școală pentru asta. Pentru ce e de făcut la nivel de construire a arhivelor din biblioteci să spunem că s-ar descurca cei cu studii de biblioteconomie. Cred că înainte ca digital humanities să devină un discurs, o disciplină, învățământul trebuie să ofere această pregătire de bază a umanistului digital (investigație sociologică, statistică, probabilistică, competențe informatice peste medie), fără de care nu cred că se poate, tot așa cum nu se poate fără arhive, fără date, fără acces la date.

Diana Antal: Eu cred că e un aspect foarte important acesta, pentru că am asistat odată la un curs scurt, în care erau explicate și inventariate foarte bine metodele prin care graficele și statisticele pot să ne mintă, pentru că trebuie să știi foarte bine cum să-ți poziționezi datele într-un grafic sau într-o statistică. Exemplul cel mai simplu este acela când se dau rezultatele la alegeri și se separă procentele în candidaților într-un page up 3D, orientat înspre noi. Partea de sus ți se pare întotdeauna mult mai mult decât este. O astfel de piechart trebuie să fie tot timpul în 2D. Sunt o mulțime de reguli de genul acesta, care, în momentul în care sunt încălcate, pot să te ducă spre concluzii eronate. Contează foarte mult ce pui pe axa y și pe axa x a unui grafic ș.a.m.d. Or, noi nu avem pregătire, într-adevăr, în acest sens chiar dacă putem să o aproximăm așa, cât de cât.

Alex Goldiș: Mihaela, le-am chemat acum pe propunătoarele temei ca să le luăm la rost? Eu cred că au făcut treaba asta extraordinar.

Mihaela Ursa: Da, așa e, îmi cer scuze dacă s-ar fi putut înțelege greșit. Eu reacționam de fapt personal, pentru că sunt și eu implicată într-o cercetare cantitativă despre traducerile din alte limbi în literatura română. Or, dacă e să o fac pentru a o adăuga unei interpretări, așa cum am nevoie, mă izbesc de întrebări pe care – cu competențele mele limitate și în timpul alocat acestei părți a proiectului – nu le pot rezolva. De pildă: de unde știu eu câte din traducerile acelea au fost comandate politic? Cât din procentul final de traduceri din rusă, să zicem, în anii 50 sunt, cu adevărat, traduceri care au avut un impact pe piața de carte și câte au apărut la comanda partidului? Câte au fost cerute de o anumită presiune a pieței de consum, câte s-au tradus pentru că niște oameni de cultură s-au luptat să le scoată în românește? Câte au fost „croșetate” de cenzură? Întrebări de felul acesta tulbură graficele pure care rezultă dintr-o numărătoare de ocurențe și le-am adresat din intuiție, nesistematic.

Alex Goldiș: Da, dacă am fi avut studii de sociologie a literaturii, ar fi fost mai simplu. Dar, din păcate, tot sistemul literar de sub comunism a disprețuit total, în virtutea acelei autonomii a esteticului, tot ce înseamnă sociologie și nici de după 90 nu avem prea multe contribuții în acest sens… Dar să le certăm pe ele că n-au făcut destul e puțin exagerat…

Mihaela Ursa: Da, ai dreptate, găsim nod în papură. Să reformulăm, ce e mai bine: să-i tragem de urechi pe cei care fac ceva, chiar parțial, chiar cu abilități și competențe limitate, sau să nu facem nimic, așteptând să se așeze toate stelele, planetele în linie, într-un viitor indeterminat?

Ștefan Baghiu: Cred că toată treaba asta a început de la mine și-mi cer scuze. (chicoteli) Ideea nu era să spun că e rea cercetarea cantitativă, sunt foarte bucuros că se dezvoltă chestia asta, întrebarea mea era: putem trage vreo concluzie deocamdată din cercetarea cantitativă, alta decât să zicem în interiorul textului, aș înțelege că suntem foarte buni la gramatică. Însă discutăm lexical, dar fără a putea trage un raport social. Cum putem discuta despre forme sau înghițirea formelor? Sau dezvoltarea formelor? Sau preconcepții? Sau cum le contrăm? Asta era întrebarea, se poate formula o concluzie de genul „romanul ăsta e așa” când lipsesc atâția factori? Nu spuneam că e rău, spuneam că e foarte bine. E foarte bună cercetarea cantitativă, dar nu sunt convins că poate să formuleze concluzii deocamdată, în punctul ăsta.

Renata Orban: Dar e un posibil răspuns…

Ștefan Baghiu: Dar un posibil răspuns pentru cercetarea cantitativă nu cred că e suficient, deoarece, iată, își propune să elimine ideea de posibil răspuns și să tragă un răspuns cât mai rațional, cât mai pozitivist.

Alex Goldiș: După trei luni, doar un posibil răspuns? (Râsete.)

Renata Orban: Nici Moretti nu-și propune să dea răspunsuri exacte. La un moment dat, spune că există date care nu pot fi interpretate, într-unul dintre textele lui. Și de multe ori miezul este tocmai întrebarea. Lucruri care ne pun să încercăm să găsim diferite răspunsuri.

Laura Pavel: Dar el are o comunitate interpretativă solidă… cu sateliți care la rândul lor diseminează. Cercetărilor inițiate de colegele noastre ar trebui, ar urma să li se adauge straturi și straturi de analize și de interpretări succesive, și să fie invitați să participe la proiect alți colegi, nu doar de la Litere, ci și dinspre Sociologie și Antropologie culturală.

Diana Antal: Poate în acest sens, ar fi mai important nu neapărat noi, cei din literatură, să ne temem că ni se retrage dreptul la independență și la autonomia esteticului, cât practic, văzând ce înseamnă digital humanities, să-i tragem de mână pe cei de la statistică și să le spunem „voi nu mai aveți dreptul la independență, voi ar fi bine să veniți în spijinul tuturor experților din diferite domenii”.

Alex Goldiș: Și să-i punem pe ei să facă munca de jos și noi numai să interpretăm. (Râsete: într-un imperialism umanist!!!)

Diana Antal: Dar nu știu atunci cei de la statistică, totuși, cât de multă pregătire pot avea în a interpreta niște date politice sau economice, din moment ce ei nu sunt specialiști în acele lucruri.

Mihaela Ursa: Misiunea lor ar fi să-l învețe pe filolog ce înseamnă să faci statistică, ce înseamnă să faci probabilistică, iar filologul, dobândind această competență strategică și având competențele lui, să zicem, de conținut, să poată pune lucrurile astea împreună, într-o interpretare, chiar dacă un statistician a făcut graficul. Proiectele de digital humanities nu pot fi, tocmai din acest motiv, proiecte individuale, ci obligatoriu de echipă.

Diana Antal: Da, dar în orice caz, odată ce avem digital humanities și pare a fi o tendință destul de importantă cel puțin în următorii ani, în mediul academic, ar trebui cei de la statistică să înțeleagă că sunt solicitați în mai multe părți.

Alex Goldiș: Să formulăm o mică concluzie. Suntem de acord cu digital humanities, atâta timp cât ceilalți stau și adună date și noi interpretăm la final, nu? (Râsete.)

Diana Antal: Spre exemplu, la Facultatea de Psihologie, la nivel de licență, studenții din anul I încep să facă statistică pentru un an și încep să li se formeze aceste competențe de analiză a unui articol științific. Nu-i o chestie chiar atât de extraterestră.

Alex Goldiș: Precum semiotica, lingvistica.

Diana Antal: Apropo de asta, acuma eu mă gândeam că mă simțeam privilegiată că demersul meu în universitate a implicat un an de sociologie, unde am făcut un an de statistică. Și am zis „woow, în sfârșit e aplicabil!” Da, și eu vedeam discuția așa. Nu cred că, apropo de ce spuneau Daniel și Călina, nu cred că ar trebui să ne fie frică. Adică e o chestie… Facem un sondaj atunci și interpretăm datele…

Mihaela Ursa: … greșit. (râsete)

Diana Antal: Da, greșit.

Alex Goldiș: Încă nu, Diana, dar, dacă peste 10 ani din 3 ani de litere, vom face 2 ani de grafice și statistici, pentru că s-ar putea ca asta să urmeze în curriculele noastre. Atunci ce o să facem? Cât de sănătos ar fi asta și pentru cine?

Diana Antal: Păi da, asta spuneam și eu, că e utilă, dar cu siguranță necesită un studiu mai amplu, cu siguranță necesită pregătire și îmi amintesc când aveam eu de făcut, era ceva cu profilul consumatorului de filme vechi. Timp de un an de zile am fost focusați numai pe chestia asta și pe studii sociologice și pe tot ce s-a scris, efectiv muncă în teren, de văzut cum reacționează oamenii, adică noi discutăm ok de tiraje, dar problema e mai amplă. Adică trebuie să vezi și cititorul, dacă acele cărți au fost citite, cum au reacționat, adică deja e mult mai amplu.

ÎNCOTRO O APUCĂM, ODATĂ AJUNȘI LA COTITURĂ?

Adrian Tudurachi: Am senzația că discuția merge înspre crearea unui fel de reprezentare “monstruoasă” a dificultăților cercetării cantitative. Trebuie să ținem cont de o situație. Moretti a început consrucția “metodei” cu Atlasul romanului european. În Atlasul romanului european, care e o cercetare desfășurată între 1993-1996 și tipărită prin 1998, există și cazul României. Și asta mi se pare demn de atenție: Moretti introduce o analiză cantitativă a situației din literatura română cu instrumentele pe care le are la dispoziție. Precizează, e adevărat, că pentru cea de-a “treia Europă”, pentru că asta e categoria culturii române, instrumentele sunt mai puține. Dar asta nu înseamnă că datele ei nu se pot prelucra. Și acest lucru era posibil la nivelul de documentare al anului 1996. Ceea ce vreau să spun este că dacă ne agățăm de un discurs al „insuficiențelor”, dacă invocăm neîncetat absența instrumentelor sociologice sau bibliografice, ne cauționăm pasivitatea. Noi nu facem ceea ce un cercetător străin a fost deja capabil să facă în propria noastră cultură. Cred că trebuie pur și simplu să lucrăm pentru că avem cărțile la dispoziție. Și aș mai face o observație. De la început discuția a mers într-o direcție de supralicitare a scientismului. Or nu cred că o asemenea dezvoltare era în intenția lui Moretti. Sigur că digital humanities presupune și o asemenea dimensiune, însă nu neapărat ipotezele morettiene. Putem înțelege asta revenind la Atlasul romanului european, care e o încercare de a face dreptate culturilor mici, de a le repune pe harta literaturii mondiale. Asta este la originea metodelor cantitative: o interogație referitoare la felul în care putem integra periferiile în literatura mondială, nu scientism.

Alex Goldiș: Dar Moretti încearca să construiască softuri din ce în ce mai elaborate pentru punerea unor întrebări. Mi-e greu să înțeleg uneori texte de genul acela care vorbesc despre cluster de semnificație. Deci aici cred că va trebui să ne punem și problema asta a cercetătorului în digital humanities, care va trebui să aibă pur și simplu altă formație decât cea a noastră. Nu cred că o putem prinde pe parcurs dacă vrem să facem digital humanities la cel mai înalt nivel și asta ar fi întrebarea: ne dorim noi, ne permitem să ne reprofesionalizăm? Mie mi se pare în mod evident o reprofesionalizare. (râsete)

Alex Ciorogar: Aș fi vrut să intervin de multă vreme. În primul rând, eu mă bucur pentru entuziasmul care s-a creat în jurul acestei problematici. Cred că problema nu trebuie să o reprezinte cel care face cercetarea. Pentru că e tot timpul acuzat: cu ce te ajută aceste instrumente? De ce nu puteai să faci aceleași lucruri cu instrumentele clasice? Aș atrage atenția asupra faptului că e vorba de întrebarea clasică a începutului de drum. Întrebarea asta apare mereu la fiecare nouă achiziție. O altă problemă o reprezintă distincția dintre digital humanities și cercetarea cantitativă, lucruri care nu se suprapun, nu sunt echivalente. Cred, în fine, că ce ne oferă Moretti, până la urmă e o nouă posibilitate de a studia literatura. E vorba, în primul rând, de condiții materiale noi, de tehnici noi. N-aș zice neapărat că digital humanities e o zonă terță, între științele umane și științele tari, fiindcă ar trebui să ne punem problema existenței unor digital exact sciences. Cred, la fel, că sunt importante principiile de baze ale digital humanities. În primul rând, cercatarea sau, mă rog, lucrul colaborativ.

Alex Goldiș: Noi trăim încă într-o cultură a geniilor. A dualităților.

Alex Ciorogar: E vorba, și e foarte important, e vorba în digital humanities de relația cu computerul și cu mediul digital, nu e vorba de statistică și sociologie, asta am vrut să spun.

Laura Pavel: Aș dori să intervin puțin, încercând să văd dacă putem lua în discuție un alt versant de argumente, adică să ieșim din acest proces de intenție pe care suntem tentați să i-l facem lui Moretti și, mă rog, cercetării cantitative, în general. Dar cum bine ai spus, Alex, există o distincție de făcut între digital humanities, cercetare cantitativă și, aș adăuga, chiar ceea ce el numește operationalizing, „a operaționaliza” ‒ a pune în act o analiză, a pune la lucru un concept literar altfel aparent inert. De ce ar fi de ieșit din acest proces de intenție? E vorba de două tabere: una „conservatoare”, care se pronunță împotriva asaltului digitalizării, al algoritmilor și al frecvențelor statistice în cercetarea literară, și o altă tabără, a „progresiștilor” care, dimpotrivă, salută entuziast această metodă. Care ar fi argumentele pentru a critica analiza textuală digitală, și apoi care ar fi avantajele ei? Dincolo de toate reproșurile care se pot aduce metodei cantitative, unul cu adevărat argumentat mi se pare a fi acela că scoate textele din contextul lor „material”, să zic. Deci, practic, avem aceste fantome digitale, niște ghosts, fiindcă aceste grafice, în fond foarte fascinante ca forme de limbaj vizual, hai să spunem că trădează literaritatea, vizualizând-o și deci obiectualizând-o, tratând-o ca pe un fel de obiect într-un insectar. Iar până la urmă ar fi, paradoxal, nevoie de o renarativizare, revitalizare a ceea ce avem ca hărți grafice, ca formule de vizualizare a romanului, ar urma să rediscursivizăm aceste pattern-uri, de exemplu, la momentul interpretării. Deci aici e o discuție interesantă, cred, un nod de discuție, între vizual și literar, vizualitate și literaritate. Cum se negociază doza de „științificitate”, dar și de creativitate aproape artistică a acestei abordări prin împrumuturile de coduri, de codificări discursive între domenii.

Revenind la reticența pe care o formulam: texte literare, hai să le spunem vii, pulsând în textualitatea lor, în fluxul lor textual, sunt văzute ca niște grafice, ca niște umbre, fantome, ele de-abia pot fi survolate astfel, și asta poate fi cumva întristător și poate să ne ducă la concluzii apocaliptice despre ce credeam că (mai) este identitatea studiilor literare. Dincolo de aceste reproșuri (ca de pildă cel privind fragilizarea legăturii text-context), mie mi se pare fascinant însuși Moretti. Și un paradox frumos zic că este că el merită un close reading. De exemplu, într-un text din 2013, Moretti (alți discipoli sau doar epigoni fac mai puțin inspirată această metodă) a revenit asupra propriilor teze pentru a și le amenda. și pune întrebarea, după o foarte incitantă analiză a faimoasei interpretări a lui Hegel la Antigona, ca text paradigmatic pentru categoria tragicului, ei bine, el se-ntreabă: „If applied too loosely and widely, wouldn’t operationalizing lose the strict falsifying potential that had made it so valuable in the first place?” Prin urmare, recunoaște un potențial falsificator al acestor unelte de analiză textuală și, cumva, nu știi dacă să-l chiar crezi pe cuvânt, dar până la urmă este totuși de pus în discuție, spune el, doza de falsificare pe care o conțin „instrumentele” cu care lucrează. Un punct, într-adevăr, de legătură cu teoria literaturii, mai mult decât cu istoria literară. Sunt atunci de pus în discuție ‒ de ce nu? ‒ și alte categorii ale teoriei literare, alte perspective ale studiilor literare, care și ele, în fond, ar putea fi suspectate, la fel, de un potențial falsificator. Pe urmă, el face distincție între operaționalizare și ceea ce ar fi doar cercetare cantitativă, care ar fi neutră din punct de vedere al interpretărilor, spune el, într-un mod ideal îndepărtată de interpretări. Și, după aceea, pe de altă parte, operaționalizarea. Și mărturisesc că este facinant tonul lui polemic radical, provocator, desigur, pentru că de multe ori nu poți să-l iei chiar în serios, pare mucalit, ludic, dar este de natură, iată, să ne facă să ne punem astfel de întrebări destabilizatoare, până la urmă, legate de identitatea structurilor literare astăzi. Și asupra categoriilor teoriei literare. Cum pot fi ele refuncționalizate?! Pe de altă parte, dincolo de ce poate aduce un close reading al textelor lui, apare o perspectivă etică asupra cercetării. Un accent etic mai important ar fi tocmai acesta al cercetării colaborative, de care s-a mai vorbit. Asta mi se pare foarte în ton cu ceea ce se întâmplă, de exemplu, în teoria artelor vizuale și performative, unde știu că se vorbește tot mai mult de o social turn, sau collaborative turn, o cotitură/mutație colaborativă (criticul de artă Claire Bishop, între alții, o susține), care ar presupune că putem spune adio epocii „auctorialocentrice”. Închid paranteza. Deci, un accent, să spunem, etic și de salutat ar fi acesta al cercetării colaborative, și aș saluta cu atât mai mult ceea ce au făcut autoarele propunerii de astăzi…

Alex Goldiș: În sfârșit cineva care vă laudă. (Râsete)

Laura Pavel: Pentru că este, sigur, un act de pionierat, dar ar trebui să se adauge lor mult mai mulți alții care să preia anumite aspecte și noduri de analizat, prezentate de graficele lor. Apoi, o altă perspectivă etică este cea a lărgirii canonului. Aici, surprinzătoare sunt alte reproșuri care i se pot aduce lecturii distanțate a lui Moretti, și chiar acum câteva minute a fost formulată o anume reticență, o acuză, de fapt aceeași care i se aduce și tezei multiculturalismului. Pentru că, în fond, ca în cazul multiculturalismului, ar fi vorba de impunerea unei dominante culturale, ideologice, prin canonul doar aparent deschis înspre literatura „lumii a treia”. E ca în fabula celebră din literatura noastră: „dreptate”, da, dar nu pentru „căței”. Deși nu știu dacă acuzele la adresa unei dominații culturale a canonului sunt formulate de pe poziții tocmai nevinovate. Unele dintre perspectivele poststructuraliste, anticanonice, deși par emancipatoare, presupun „lentile” de alt tip, și ajung să fie „terorisme” intelectuale. Adică să impună un anume conformism ideologic privirii noastre asupra literaturii, o anume hegemonie a ideologicului asupra esteticului. De curând a avut loc lansarea cărții traduse de Adrian Tudurachi, eseul lui Jean Paulhan, Florile din Tarbes sau Teroarea în Litere, nu întâmplător această carte e tradusă abia acum (abia de câțiva ani a fost tradusă, de altfel, și peste ocean). Deci, cumva, dacă cercetarea cantitativă e o altă formulă suspectabilă de „terorism”, la fel ca unele direcții poststructuraliste (spre deosebire de, să zicem, studiile filologice neoclasice), prin urmare putem suspecta că avem oricum multe tipuri de lentile ideologizante ale interpretării.

Or, măcar unul dintre meritele lui Moretti este și că devine autocritic, expune un proces în mers, în fine, al metodei sale pe cale de a se face, o dinamică a analizei ceva mai „realistă” și mai rațională. Alte lucruri interesante de discutat mi se par, dacă tot se vorbea de spaimele pe care le-am avea dacă trădăm literaritatea literarului, păi… o trădăm de ceva vreme și e simptomatic că, într-un fel, acum am simțit nevoia, după perspectiva lui Moretti, să readucem în discuție astfel de „trădări”. Aici, extrapolarea prin vizualizarea excesivă a literarului ‒ e și asta o trădare. Deși, în schimb, în studiile extrem contemporane asupra vizualității există foarte multe chestiuni retorice și abordări împrumutate din disciplinele bazate pe text. Vizualitatea este astăzi suspectată de a fi impregnată ideologic, ca „discurs” al puterii, la fel ca textualitatea. M-aș fi referit la câteva detalii din textul lui Moretti, dar nu e timp acum. Mi se pare că putem însă abandona prea multele suspiciuni și teze apocaliptice care ne mai bântuie citindu-l.

Alex Goldiș: Aici iarăși aș vrea să fac o remarcă, cum ar zice Adrian, răutăcioasă, apropo de ce zicea Laura: mi se pare că are dreptate, probabil că acesta-i paradoxul lui Moretti, că el pledează pentru statistica literaturii, însă e, în același timp, un critic și un teoretician extraordinar, nu? Care interpretează foarte bine și chiar și în stil vechi și Adrian avea dreptate remarcând că el se revendică direct de la formalismul rus. Și iarăși cineva amintea aici despre faptul că digital humanities va fi, mi-a rămas în minte, nu m-am gândit la asta până acum, noua semiotică sau noul structuralism al anilor care vor urma. Dacă mergem cu paralela până la capăt, aș zice că, dacă Barthes era un critic extraordinar și a reușit să vândă structuralismul unor cercetători care n-au știut ce să facă cu el, mă tem că așa se va întâmpla în deceniile următoare și cu digital humanities. Vom asista la proliferarea unui jargon care să vină în teoria literară din acest domeniu, dar doar puțini vor reuși să dea cărți fundamentale în interiorul domeniului. E capcana pe care o întindea Barthes în domeniul structuralismului sau semioticii. O întinde acum Moretti viitorilor specialiști digital humanities.

Laura Pavel: Care s-ar putea să nu fie atât de inspirați.

Alex Goldiș: Exact. Sau care să nu fie educați de critici, de teoreticieni. Și atunci, să numere pur și simplu niște date fără relevanță, exact așa cum alții făceau inventare stilistice, nu? S-a experimentat această sufocare de semiotică și structuralism în anii ´70-80. O modă paralizantă. S-ar putea să se întâmple la fel.

Ștefan Baghiu: La disperare Moretti poate fi citit, desigur, (râsete) pentru că e un tip foarte amuzant. Îmi aduc aminte că zice că omul care îl glorifică pe Kundera merită să dispară și tot felul de chestii de genul ăsta, deci nu e un tip așa, serios, care merge cu rigla în mână pe străzi.

Alex Goldiș: Și se disociază de domeniu la fel cum mari structuraliști, semioticieni se reformează după aceea. Ne putem aștepta ca el să zică, în 5-10 ani: „v-ați ocupat degeab de statistică, v-am păcălit”. Mă aștept la astfel de repoziționări publice. Ceea ce nu înseamnă că textele lui mai vechi nu pot rămâne valabile, desigur.

Mihaela Ursa: Laura, observațiile tale mi se par foarte bune și mai ales binevenite așa, în a doua parte a conversației noastre…

Alex Goldiș: … când au mai putut atenua din disperarea noastră. (râsete)

Mihela Ursa: Exact. Cred că analiza cantitativă și digital humanities, laolaltă cu analiza cantitativă, vin nu atât cu un turn (cum pomenea Laura în collaborative turn), ci cu un return, la tot felul de deprinderi culturale și de cercetare pe care în realitate, cel puțin Europa, le-a avut. Noua modalitate colaborativă pe care o imaginează digital humanities nu e, la nivel de fenomen, decât o reciclare a modului în care se lucra în Evul Mediu, a lucrărilor de echipă de atunci. Restructurarea auctorială de tip colaborativ este deci un return la această auctorialitate dispersată din epoci trecute, la autoritatea și auctorialitatea de comunitate mică, în care proiectul nu e posibil fără diverși parteneri de competențe, să spunem. Rezultatul nu mai este atribuit unui geniu sau unei individualități auctoriale. Și cu asta desigur că atingem, până la urmă, și problema unei reformatări nu numai culturale, chiar epistemice. Vom fi altfel poziționați.

Alex Goldiș: Vom fi obligați să discutăm, să colaborăm, să scriem împreună, va fi sfârșitul lumii. Vai! (râsete: ce-i de făcut??!!)

Mihaela Ursa: Ăsta este unul dintre motivele pentru care mi se pare clar că în Romania nu se poate face… (râsete)

Alex Goldiș: Dacă e să o spunem pe șleau.

Laura Pavel: Bogdan Suceavă, la un moment dat, vorbind de data asta ca matematician (și asta ar putea să ne sperie ușor), spunea că el ar fi interpretat mult mai multe puncte de tensiune în acele grafice și parabole. Deci, iată, ar fi nevoie poate și de oameni care să lucreze cu teoria mulțimilor. Dacă adâncim straturile analizei. El vedea sau citea acolo în grafice niște lucruri pe care noi nu le vedeam. Revenim la cine cu cine colaborează, cum se fixează mizele, metoda de cercetare de grup.

Adrian Tudurachi: E într-adevăr interesant pentru că era vorba de un grafic despre receptare și ideea lui Bogdan Suceavă a fost că un specialist în probabilistică, urmărind logica de variație a datelor și buclele pe care acestea le produc, ar putea anticipa următoarea buclă.

Mihaela Ursa: Păi asta e de fapt miza. Miza digital humanities nu e să măsoare niște lucruri și să facă niște grafice cu care să ne arate unde stăm, miza e predictivă. E predictibilitatea unor comportamente, e de fapt redesenarea buclelor care vin.

Adrian Tudurachi: Cred că ar trebui să acceptăm că e o disciplină cu foarte multe tipuri de obiective și că se intersectează mai multe agende, mai multe proiecte care duc în direcții diferite și care în momentul de față, probabil din necesități instituționale, intră sub aceeași umbrelă. O miză predictivă există probabil la unii, dar nu e neapărat implicată în stilistica morettiană a umanităților digitale.

Mihaela Ursa: Nu în stilistica lui explicită, dar cred că e în cea implicită. Descrierea „aici și acum” prin analiză cantitativă e doar primul pas al unor analize predictive, mie mi se pare că există destulă convergență pe această temă printre teoreticienii din domeniu. Cumva, pare plauzibil, tocmai dată fiind componenta sociologică profundă a proiectelor digital humanities: dacă aportul sociologiei e atât de mare, câștigul predictibilității e pe măsură. Altfel, care ar fi motivația implicării sociologului într-un proiect colaborativ de o atare factură?

Călina Părău: Nu înțeleg ce vreți să spuneți cu câștigul predictibilității. Unde ar fi impactul în social?

Mihaela Ursa: Păi, dacă te oprești numai la a măsura niște lucruri și la a spune „iată comportamentul cititorului de romane polițiste” în momentul X, nu prea ai intervenit în social. Dar intervii în momentul în care zici „dacă ăsta a fost comportamentul până aici, hai să vedem bucla următoare, care e comportamentul care urmează” și atunci, în calitate de deținător al acestei informații pot să gândesc niște politici editoriale care să aibă impact în social pornind de aici. Asta, să spunem, e cercetarea privitoare la romanul polițist, dar, de pildă, mie mi-ar plăcea foarte mult să am capacitatea tehnică și abilitățile metodice să studiez relația care mă preocupă între ce citim și cum ne imaginăm domesticitatea și conformația vieții private în sens emotiv, emoțional. România are o mare problemă cu asocierea câmpurilor domesticității și violenței, or, sunt sigură că dacă am studia suficiente „romane de dragoste” care fac vogă la noi, am descoperi niște tipare și am putea preveni mai eficient violența împotriva femeilor, a copiilor, violența domestică etc…. Așa, observații punctuale, putem face și fără analiză cantitativă… E de notorietate misoginia constructelor amoroase ale lui Camil Petrescu, de pildă. Dar ar trebui intrat pe romane de consum, pe traduceri etc., la tipul ăsta de configurație previzibilă mă refer. Ai putea să pui la dispoziția celor care gândesc politicile sociale sau a celor care au posibilitatea să le influențeze acest tip de date ca să schimbe ceva în social. Și ulterior să schimbe ceva în mentalul femeii care se lasă abuzată pentru că gelozia e o dovadă de dragoste, sau care crede că e firesc să fie bătută de soț din când în când. Așa, intervenind în studierea predictibilității unor comportamente culturale sau de altă natură, interpretarea literară are un „impactul în social” foarte vizibil.

Alex Goldiș: Avem azi printre noi și un specialist în ideologie, în sociologie, într-un fel, Alex Cistelecan, care zice că îl citește pe Franco Moretti. Chiar aș fi curios să aflu ce crezi că implică Franco Moretti din punct de vedere ideologic, pentru că eu recunosc, eu nu l-am citit așa, nu știu

în ce măsură îl vedeți ca pe un autor de stânga…

Alex Cistelecan: Păi, cred că inclusiv în principiul lui de bază, de operare, cred că poți să-l tragi în schema dialectică clasică unde diferențele de cantitate dintr-un punct încolo devin diferențe de calitate. De aia am avut o problemă cu opoziția asta între cercetare statistică, științifică, obiectivă, pozitivă și, mă rog, muncă de geniu. Mi se pare că la Moretti cele două nici nu stau în opoziție. Sigur talentul lui face ca toată cercetarea asta să pară spumoasă, plăcută ș.a.m.d., dar cred că astea s-au pierdut la un moment dat, că de fapt demersul lui nu ar viza, adică nu ar înlocui sau nu ar concura critica literară obișnuită, mă rog, studiile literare. El de fapt ar aborda literatura mai degrabă ca pe un termen social și privind-o ca formă, ca succesiune de forme, ca modificări de forme, ar trimite la niște raporturi sociale din spatele formelor ălora care se schimbă și determină astfel structura. Deci din punctul ăsta de vedere, nu știu de ce această spaimă că ar putea să vă ia pâinea de la gură. Nu e nicio problemă… El e de-al nostru, de stânga.

Ștefan Baghiu: La două chestii m-am mai gândit. Prima – „de ce poate să zică Alex Cistelecan că e de-al lor?” Problema politicului de pune la un moment dat, dacă vreți, în diferite tipuri de societăți: cine spune ce e valoros, ce e cultural, care sunt punctele aristocratice. Or, democratizarea presupune și consum. Cred că e destul de greu pentru noi să înțelegem ce face Moretti. La noi e foarte anormal consumul literar după 89; practic, noi trăim într-o societate și nu înțelegem de ce formele se amestecă la un moment dat, intervin unele peste altele, pentru că nu știm, practic, ce se citește la noi, ce se consumă și care sunt raporturile între literatura așa-numită „de consum” și literatura „valoroasă”, cine spune că e valoroasă ș.a.m.d. Or, cred că astea merită testate la un moment dat. Spre exemplu, ce poate face cercetarea cantitativă pentru literatura română după 89 și înainte e să clarifice niște lucruri. Cum au ajuns să se impună câteva stereotipuri, câteva preconcepții la noi, care e consumul real de literatură, dacă se poate pune problema așa, și de ce citim ce citim. Or, asta implică social, politic, economic, raportul marginal – central, deci, practic, toate raporturile pe care le-am amintit noi astăzi. Într-o simplă întrebare – „de ce citim?”. „Cine suntem?”, eventual.

Mihaela Ursa: Cred că întrebările astea constituie un final cum nu se poate mai bun pentru întâlnirea noastră de final de sezon. Le sunt recunoscătoare propunătoarelor de temă că au acceptat să vină azi și că au motivat poate cel mai aprins și mai efervescent Metacritic de la înființarea lui. Nu crezi, Alex?

Alex Goldiș: Ba da, chiar voiam să zic. Cu atât mai mult cu cât mi-era teamă că nu vom avea mare participare, pentru că e ultimul din sezon, vine vacanța…

Laura Pavel: Dar uite că aproape toată lumea a vorbit.

Mihaela Ursa: Da, toată lumea a vorbit și, chiar dacă nu am ajuns la vreun acord, ne-am poziționat foarte ferm fiecare. Asta mă face să fiu optimistă pentru anul următor. Vă mulțumesc și vă reînnoiesc invitația de a face propuneri de teme de dezbătut, pentru că putem regla frecvența întâlnirilor noastre în funcție de cerere. Avem deja câteva propuneri, dar așteptăm și altele prin facebook sau direct. Uite că a ieșit o seară frumoasă și productivă, atât calitativ, cât și cantitativ. (râsete) Vacanță frumoasă!

Alex Cistelecan: Și succes în continuare cu cercetările!

(au transcris Andreea Stoica și Alexandra Turcu)

Anunțuri

Tagged: , , , , ,

§ One Response to „Cui îi este frică de statistici în literatură?” – o dezbatere a Cercului Metacritic pe teme de Franco Moretti

  • liviudrugus spune:

    O discuție eminamente postmodernă în care termeni ca modernism, postmodernism, intertextualitate, etc. lipsesc cu desăvârșire. Apreciez (aproape că invidiez, pozitiv, desigur) șansa de a avea pe viu discuții pe aceste teme teoretice. Mai în glumă, mai în serios, aș putea spune că analizele mele la romane sau lucrări de analiză (istorică, socială, psihologic etc.) sunt deopotrivă analize cantitative și hermeneutice (vezi încercările mele de analizare a cărților lui Cosmin Perța, Doina Popescu etc. Orice statistică se face, de fapt, în vederea unor/ unei interpretări, finalitatea sa este eminamente hermeneutică și nu poate fi taxată ca ”obiectivă” sau nu. Obiective sunt doar obiectele. Mihaela Ursa este de partea mea când spune că ”detestă obiectivitatea în științele umaniste”. Care ”științe” sunt, de fapt, discipline sau încercări de disciplinare a unor potențiali viitori discipoli. Toți subiecții sunt subiectivi. Mă bucur că Daniel Matiș a renunțat la sintagma ”științe” umaniste, una fără acoperire în realitate. Știința a murit, trăiască cunoașterea! Nu am încercat să fac o analiză a tuturor intervențiilor, ci doar să exprim câteva puncte de vedere pe marginea acestei interesante dezbateri. Ar mai fi de discutat conotațiile conceptului de ”ideologie”, pe care unii îl asociază strict cu politicul, cu ideea de impunere a unor opinii/ convingeri/ idei etc. Laura Pavel spune că ”Vizualitatea este astăzi suspectată de a fi impregnată ideologic, ca ”discurs” al puterii, la fel ca textualitatea”. Se conferă (implicit) acestui termen o conotație negativă, fapt cu care nu sunt de acord. Ideologiile religioase, partidice, literare, politologice etc. sunt pur și simplu argumentări întru acceptarea ideii, impunerea nefiind obligatorie decât în dictaturi. Felicitări Mihaelei Ursa pentru acest Cerc Metacritic și tuturor invitaților pentru seriozitatea cu care au abordat subiectul ales (cu subiectivitatea aferentă, desigur 🙂 )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading „Cui îi este frică de statistici în literatură?” – o dezbatere a Cercului Metacritic pe teme de Franco Moretti at Cercul Metacritic.

meta

%d blogeri au apreciat asta: